Gând Românesc, 12.2016

Descendent dintr-un ținut istoric al Munților Apuseni, Țara Zarandului, și dintr-o familie cu vechi atestări documentare în mișcarea de afirmare națională a românilor de pretutindeni, Mircea Vaida-Voevod s-a impus în literatură ca o conștiință deplină a neamului, aceasta marcându-i, la cele mai înalte cote de realizare artistică, toate scrierile, de la impunătorul roman Corinda, dezvoltat pe coordonate biografice, până la actualul volum de poeme, în deplină maturitate creatoare, Stând în jilț (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2016), o emoționantă evocare metaforică a misionarismului ardelenesc, în cea mai bună tradiție a poeziei lirice născută pe aceste meleaguri, de la Andrei Mureșanu până la Octavian Goga și mai apoi la un Aron Coruș sau Ioan Alexandru. Iată, o familie de spirite menită a înnobila verbul românesc în toată desăvârșirea lui modernă. Jilțul („un jilț argintiu de platan,/ din Zarand”) devine aici imagine emblematică a maiestății și demnității seminției, a puterii de înstăpânire a unui destin vertebrat prin vremuri: „Mi-e jilțul laviță din șist poros/ azi, gresie de cruci cioplesc în steni,/ jilț maiestuos – e pentru regi mireni,/ apoi, cel rustic, tron în Stil Birgand,/ așa zisul Baroc Stâncos,/ Un Bidermeier de Zarand.// Pe 40 scaun înalt de quarț,/ e înscăunat poetul solitar,/ în gând, treptat, m-am preschimbat în var,/ sau troienit cu har ceresc/ în munții unde cresc Gorunii,/ stareți de neam, cu suflet omenesc,/ ce fac sfeștanii sub văpaia Lunii.// Pribeag străvechi pe drumuri vechi de țară,/ pe câte jilțuri oasele îmi stară,/ platanul argintiu, sau palisandrul, fagul,/ gazde mi-au fost, azi așezat pe pragul/ bisericii zăresc pe cer zăganul,/ cu aripi mai îmbrățișând Zarandul” (Bidermeier de Zarand).

E în totul o poezie viguroasă, ce se distinge cu maiestuozitate în corul atâtor voci poetice mai noi (dar și mai vechi), aparținând unor autori ce caută modele de exprimare în songurile la modă de aiurea; e o poezie împlinită la școala marilor noștri clasici ca și la cea a clasicilor universali, germani în speță, având repere de claritate ideatică în versurile unor Heine sau Schiller. E un ton mesianic, rostit cu patima unui rezoner al istoriei și al făptașilor acesteia, aici în pădurile strămoșești sau pretutindeni în țară, căci suferințele și idealurile, năzuințele în hotărâri ca și în faptele celor răstigniți pe glie, au fost aceleași, în toate timpurile: „De câte ori ne-am căinat amarul,/ de câte ori ne-am apărat cu parul,/ căci parul și românu-s frați de cruce,/ așa păzeau răscrucea, la răscruce.// Venea vreun duce la răscruci călare,/ noi îl croiam cu parul pe spinare,/ cu paru-n cap, acesta este modrul,/ frați întru deplângere cu codrul,/ cu Dunărea, cu vremea rea (…) Țărani cu pari se-ntorc de altădată,/ se-nchină codrii sceptrului de par,/ când trece legiunea împărată,/ sau urcă din pământ penați și lari,/ e lancea Horii, stavilă de lemn,/ că parul ne e pravilă și semn” (Sceptru de par).

Cu acest sentiment receptează și realitatea imediată, puțin demnă în lumina istoriei („Pretutindeni – trădători și trădări!” – Aferim!), vibrând tragic în memoria celor dispăruți în temnițele comuniste sau pe șantierul Canalului, de tristă memorie, de… arhitecții căruia, ca sistem încă nu ne-am putut elibera pe deplin: „Dacă spui adevărul riști să fii condamnat!/ Inchizitori comuniști, copii de inchizitori comuniști,/ copii de copii… Căci, n-a încetat Canalul./ Cohorte de canalii ne-au dăruit Canalul./ În gropi comune, părinții noștri în Canal rămân,/ pe malul Istrului, stăpân – Canalul! (…) Azi, de pe 41 margini de Canal/ privesc șenalul de cer și apă,/ încerc să îmblânzesc un val,/ îl prind în mâini, îl încălzesc în palmă,/ dar din pământ se-aude o sudalmă,/ căci amintirea sapă, a evadat un gând,/ din brazdă latră câini, dar gândul scapă,/ frunză-n vânt” (Canalul). 

Poemele volumului au în substanța lor profunde meditații asupra vieții, a existenței în general, asupra morții, asupra menirii sale de poet („Am început să mă strămut în cărți” – Joc de țărci), adesea versul fiind elegiac sau testamentar: „Când din mine vor rămâne/ doar niște cuvinte,/ vei găsi în biblioteca de nuc/ o carte din care îți vorbește/ bunul tău, un haiduc (…) Cuvintele îți vor fi merinde,/ vor ține lor de îmbrățișare/ Cuvântul e o Vorbă Mare” (O vorbă mare).

Tandrețea cu care adastă frumusețile ținutului de baștină, nu lipsește; o frumoasă melancolie eminesciană se regăsește distilată într-un soi de ritual descriptiv, cu rezonanțe religioase: „Peste lac un vultur trece/ Sau e stârc de apă rece?/ Cearcă-n minte să-l cuprinzi./ Umbră e? înger de pază,/ cerc cu cer încercănează, se răstoarnă în oglinzi” (Luna văzută de sus).

Ca și sentimentul iubirii care se declină din aceeași contopire cu înveșnicita natură, dătătoare de viață: „Verde de vâsc,/ veșnic verde,/ ochii tăi asemenea/ frunzei,/ asemenea vâscului/ crești în mine./ Sunt copacul tău,/ gorunul tău./ Crește-mi din umăr,/ ani fără număr – / din sângele meu./ Semeni, mereu semeni/ cu verdele senin-siniliu,/ al Nilului, cu ruga umilului pelerin/ rătăcit în pustiu./ Verde viu! Verde viu!/ Lacrimă adâncă de dor,/ mă constrângi să nu mor/ niciodată,/ să trăiesc încă/ și încă o dată,/ căci nu te pot pierde,/ suflete al meu/ veșnic verde” (Verde de vâsc).

Solemn și robust, tandru și melancolic adesea, versul ritualic al rostirii poetice cultiva de Mircea Vaida-Voevod se impune puternic personalizat în peisajul liricii actuale, statuând efigia unui creator autentic, robit fiorului istoriei naționale, ajuns, iată, la vârsta înțelepților și a călăuzitorilor de drum prin vreme și vremuri. Să-i urăm, deci, din toată inima, la ceas aniversar: La mulți ani!

În acest decembrie al anului 2016, scriitorul Mircea Vaida-Voevod marchează cei 75 de ani prin publicarea unui nou volum de poezii, în care prezentul și trecutul vieții Domniei Sale coexistă metaforic, într-o ciudată premoniție, cu viitorul. Volumul de poeme al lui Mircea Vaida-Voevod Stând în jilț, (Editura Risoprint, 2016), s-ar putea să surprindă cititorul prin titlul mai puțin obișnuit. De fapt, jilțul – sugerează istoria unei familii, a unor oameni care au făcut istorie și care au suferit pe nedrept în vremurile cenușii ale dictaturii. Jilțul voevodal, cum l-am numi noi, conține povestea celor care, de-a lungul vremurilor, și-au slujit țara și neamul și au rămas în conștiința urmașilor: „Am jilțuri peste jilțuri, peste/ orizonturi, ani și secoli./ căci fiecare are o poveste/ a celor care stând în jilțuri,/ soli ai puterii seculare,/ trecură preamăriți în catedrale/ sau regi de palatine dale” (Bagă de seamă). Jilțul moștenit de la înaintași e o metaforă a descendenței aristocratice a poetului, care „stând în jilț”, pendulează între amintiri, cugetări și premoniția finalului, retrăind bucurii din locurile legendare de care s-a legat pentru totdeauna sufletul său: „De-oi mai trăi în ăsta an/ o să-mi comand/ un jilț argintiu de platan/ din Zarand” (Jilț de platan).

Copil și adolescent fiind, aici a suferit, dar tot aici și-a găsit și bucuria, înfrățit cu natura și cu oamenii locului, în mijlocul cărora a revenit frecvent, cu bucuria regăsirii fizice dar și spirituale: „Pribeag străvechi pe drumuri vechi de țară,/ pe câte jilțuri oasele îmi stară,/ Platanul argintiu, sau palisandrul, fagul,/ Gazde mi-au fost; azi așezat pe pragul/ bisericii zăresc pe cer zăganul,/ cu aripi mari îmbrățișând Zarandul”. (Bidermeier de Zarand). 

Volumul de poeme Stând în jilț reprezintă o confesiune – testament a autorului, aflat la cea de-a 75-a aniversare, confruntat cu alunecarea în crepusculul anilor, cugetând la ceea ce a fost și nu poate uita, la ceea ce este și-l surprinde, la ceea ce va fi și-l neliniștește. După cum afirmă scriitorul clujean Mircea Popa, Mircea Vaida-Voevod este „Om de cultură profund, a cărei biografie în vremi de restriște a stat sub semnul bunicului său, Alexandru Vaida-Voevod, cu un tată supus la ani de recluziune forțată prin gulagurile comuniste, urmaș al unei dintre cele mai vechi și strălucite familii din Transilvania, Mircea Vaida-Voevod simte cumplita ironie a istoriei, devine cronicar al ceasului de față. Este autorul unor poeme ale stingerii, amintirii, duratei, rememorării, cutreierate de un timbru aparte, vădind lupta sa orgolioasă de a reface momentele crepusculare ale unui timp revolut ce ne însoțește memoria și nu ne lasă să ne prefacem în istorie fără să-i oferim acesteia zestrea poporului nostru adaus spiritual”.

Apărut într-o excelentă prezentare editorială și tipografică, volumul de poeme Stând în jilț este o sinteză lirică a prozei și a poeziei autorului, topind metaforic frământările și cugetările asupra viețuirii celui bântuit de premoniția stingerii. Pe prima copertă, surprinde portretul scriitorului, cu înfățișarea austeră a unui monah, așezat în jilțul moștenit de la înaintași, cu privirea-i pătrunzătoare țintuind cititorul și cu degetele împreunate ca pentru rugăciune, meditând parcă la multele încercări ale sinuosului său destin, înconjurat de cărțile care i-au deslușit tainele lumii și ale vieții. Pe ultima copertă, apare jilțul – simbol al descendenței nobiliare, poetul conștientizând că demnitatea și verticalitatea urmașilor obligă la moștenitori pe măsură: „Nu se-nfrățește jilțul cu oricine (…) Bătrânul meu, bătrân de peste zare,/ stă drept în jilț și suflă-n lumânare” (Drept în jilț). „Semeț pe jilțul de țărână”, în prezentul derutant, când „lumea slută, un festin în toi,/ petrece în război, în nunți macabre”, poetul știe că „omul face jilțul”, conferindu-i valoare. Aceste gânduri și înțeleptele sale demersuri, intuite vag, îi aduc poetului împăcarea sufletească a datoriei împlinite, metaforic sugerate de diamantul olmaz, prin care întrevede puntea către Raiul din lumea umbrelor. „Ghici, cine ar vâna, la moartea mea/ străvechiul jilț – vreun crai, vreun mag?/ Ci, eu, în jilț, pe gânduri, în extaz,/ de moarte uit și de prăpăd,/ când țin în dreptul ochiului – un diamant olmaz,/ prin taina căruia mai fin, mai vag,/ lumea și puntea către Rai se văd” (Privind printr-un diamant-olmaz).

Pare că aceste versuri ale vârstei presimțirilor „misterioasei treceri” concentrează cheia întregului volum, în care jilțul dobândește semnificații multiple, oferind poetului răgazul meditației la ce a fost, ce este și ce se prefigurează că va fi după ce el trece pragul asfințitului. „S-ar putea, stând în jilț să înțepenesc demn,/ în zori orologiul îmi va face semn,/ atunci abia, căzută pe jos/ inima se va opri rece, de lemn./ Voi fi lucrul cel mai de prisos/ din casa în care vocea mea/ răsuna grav, dând porunci… Spre înserat vântul descoperă fața Lunii,/ sub brazdele de frunze mă îngroapă gorunii” (Stând în jilț).

Structurată în trei părți această carte de poeme e străbătută de un dramatism liric original, dezvăluind sufletul poetului învelit în melancolii, declanșate de povara amintirilor, de cugetările profunde privind vremelnicia vieții și destinul efemer al omului, dar mai ales, de conștiința datoriei împlinite a cronicarului aflat în pragul celuilalt tărâm.

Prima parte (Stând în jilț) dezvoltă motivele amintirilor din preajma crepusculară a neliniștilor premergătoare trecerii în neantul teluric și astral. Având conștiința deșertăciunii din aforismul „Vanitasa vanitatum et omnia vanitas”, poetul știe că, în pofida încrâncenărilor și orgoliilor, timpul transformă toată materia în nisip: „Palid la chip, îmbătrânea/ întunecosul nostru lord,/ sub cer de nord, în jilț stând,/ începuse din clepsidră să bea/ timp.

Livia Fumurescu

Aparent retras în cetatea sa de liniște și pace de sub poalele Fleacului, Mircea Vaida poartă cu el o lume impregnată de istorie. El stă, ca și Blaga, de vorbă cu veșnicia, cu fluturii, cu Dumnezeu, dar cel mai mult cu Horia și Iancu, simboluri perene ale unui trecut zbuciumat, ale unor restriști și dureri resimțite de întreg neamul. Somnia sa e numai aparentă, căci, în realitate, ea este mai degrabă un coșmar al trăitorului sub zarea presantă a timpului, o recapitulare a întâmplărilor dureroase sau tragice ale neamului.

„Cartea lui de vise” ca că citez un titlu de Marcel Mureșeanu, este o flagelare a timpului, o sincopă tragică, o reverberație a lumilor întunecate sau sumbre trăite. Prin simbolica intrare în jilț, el intră de fapt în insomnia milenară a lumii. Recentul volum, intitulat semnificativ „Stând în jilț” (Risoprint, 2016), recuperează timpul trecut și-l preface în imagini tremurate, asemenea unor umbre pe pânza vremii. Prin fața sau prin amintirea sa trec imaginile dramatice ale unei deveniri, ale unor episoade și evenimente pe care timpul le-a recuperat și le-a prefăcut în semne de carte, în recapitulări fabuloase. „E-un neam de suflete ce-n veci nu mor,/ ci, cad ca bulgări mici în lacrimi/ rândunelele din cer./ Știu doar că pleacă și spre/ să se întoarcă anul viitor.” Speranța în mai bine, adăstarea nu-l părăsesc niciodată, dar povara pe care o duce în spate e grea, ea vine din timpuri insolite, imemoriale, ca o prelungire firească a unui testament, a unei datorii pe care fiecare generație o are față de cea anterioară: „Prelungă ziua/ se așează cu spatele spre ieri,/ tăceri se bat în piua serii,/ sau clopotul bătut în dungă,/ vestește ceasul Învierii.// Azi, umbra jilțului s-a răsturnat în mine,/ mai grea ca jilțul, sub ruine,/ un vraf de oseminte/ și câteva cuvinte mari, de spaimă,/ țărâna mea în taină le îngaimă” (Umbră de jilț). Printre picoteli și retrageri strategice, el se lasă furat de insomnia timpului de față, de veghea pe meterezele secolului. Stând în jilț, el reface traiectoria prin timp a sa și a familiei sale, și, în sens mai larg, a neamului său sărac, mereu înșelat de mai-marii imperiilor, de împărați și purtători de sabie. Jilțul în care stă și dormitează naște la fel ca la Goya monștri, aduce în fața judecătorilor pe călăii responsabili de somnul rațiunii, ai suferințelor contabilizate, pe care el, în calitate de scrib, este nevoit să le consemneze. Mircea Vaida devine martor și agent al istoriei, un cronicar fidel de fapte, semne, împrejurări: „scrie pe piei de înger tatuate,/ comori de duh, dar peste toate-,/ o trestie subțire ca un ac,/ până la cronicar, sau ca Balzac,/ Ia din sertar un maldăr de hârtie,/ așează-te pe prag și scrie.” (Cu pana de Balzac). Sarcina lui e una de mare responsabilitate, fiind asemănătoare tulnicului care vestește primejdia, anunță adunarea, trezia. Așteptând Marea Strămutare, timpul se lasă comprimat, sau dilatat, el își scutură polenul nocturn pe aripi de flutur, duce oamenilor Cuvântul, Tumultul, starea de veghe pe meterezele timpului.

Oștean și cântăreț în același timp, Mircea Vaida nu este numai un laudator tempora acti, ci mai degrabă scribul cu pergamentul proaspăt al neuitării, al rememorării fatidice, imperioase, al retrăirii dirijate, obligatorii a neuitării. Mircea Vaida e aici cu noi ca să nu dormim, ca să ne trezim la glasul timpului, să nu ne lăsăm înșelați de aparenta resemnare, de „boicotarea istoriei”, de ieșirea din timp. Așa cum e structurat volumul în cele trei cicluri, Stând în jilț, Poeme în zeghe și Sub vremi, el aduce în fața judecătorilor de istorie care suntem noi, cele trei timpuri, prezentul, trecutul și viitorul. Trecutul e întrupat de calvarul Tatălui, trecut prin temnițele comuniste, prin abatoarele morții, prin ghilotina Canalului. Viitorul e starea de nesiguranță a unei lumi opace, cuprinsă de spasmul final. „E frig în biserică,/ și mortului îi e frig”, e timpul în care „păsări zboară cu aripi smulse”, în care lumea suferă de sindromul Torquemada, în care visează demonii din Cernobâl, în care se aude un zgomot asurzitor, căci trăim în absență: „În țara asta e totul anapoda,/ Da e Nu!/ Nu e da!/ S-a inversat prețul cuvântului,/ punctele cardinale, sensul vântului,/ chiar gravitația!”

Atenție, deci oameni buni, omul din jilț nu doarme! La cei 75 de ani câți împlinește la 9 decembrie 2016, el ne aduce ca Moș Niculae cuvântul său de taină și poezie, dar și de avertizare. Sacul său cu jucării e plin de Trecut, iar acesta miroase a Istorie trăită, a Istorie regăsită, a trecere spre senectutea și înțelepciunea străbunilor, cu care el se află în permanent dialog, în acea fericită postură „de a face schimburi de taine cu strămoșii”.

Mircea Popa

Mircea Vaida-Voevod: Stând în jilț (poeme)

Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2016

Mircea Vaida-Voevod ne-a fost coleg de facultate. Ba chiar mai mult, coleg de grupă, pe la început. De atunci păstrăm vie în minte imaginea lui de adolescent. Zvelt, vioi, cu un albastru ca seninul cerului de vară în privire, cu mult aur în păru-i rebel. Impunea ușor în fața oricui. Din catalog, era apelat, atunci, mai simplu, Vaida Mircea, dar prin întreaga ținută-i trăda fibra aristocratică. Monopoliza seminariile, mai cu seamă cele de literatură, complexându-ne prin informația sa, mult peste cea pe care o primeam la cursuri sau ne sta la îndemână prin bibliografia recomandată. Nu ne îndoiam că avea surse de informare mai speciale, de aceea îl priveam cu admirație, dar și cu ușoară invidie, cum se întâmplă adesea între tinerii studioși. A urmat un moment dificil în viața sa ca student. Într-un plen de an utecist, a fost exclus din asociația studențească, pentru că la intrarea în facultate nu și-a declarat integral originea socială. A ascuns că era nepotul marelui om de stat Alexandru Vaida-Voevod și fiul unui deținut politic, inginer de profesie. Asta nu l-a făcut să scadă în ochii colegilor, dimpotrivă. Aura în care se înconjurase a sporit. Va fi simțit și el lucrul acesta, căci în curând a renunțat la condiția de student strălucit, pentru a-și asuma-o pe cea de poet. Când corul Casei de cultură a studenților, la începuturile sale, evolua în fața unui public entuziast, tânărul Mircea Vaida își recita versurile în pauzele dintre piese. Și o făcea cu patosul de la seminarii, cucerind asistența.

Am simțit nevoia acestei evocări, ca întinzând un arc peste timp, să ne motivăm simpatia pe care i-o purtăm.

La sfârșitul anului trecut, Mircea Vaida-Voevod a împlinit 75 de ani. Nu putea marca mai strălucit acest eveniment decât printr-un volum de poeme. Un excepțional volum, pe măsura personalității sale puternice, a ținutei sale aristocratice. Nu ne dăm seama câte dintre texte sunt inedite și câte antologate, îi lăsăm pe istoricii literari să stabilească. Importantă este cartea în sine, o carte atât de frumoasă în toate datele sale, că-i o plăcere s-o ții în mână, s-o parcurgi. Chipul autorului de pe copertă nu e mult altul decât cel evocat, vremea nu l-a marcat în substanța sa, doar că i-a mai domolit vâlvătăile. Nou, mai degrabă, e jilțul de pe care ne privește meditativ. El face, simbolic, diferența dintre Mircea Vaida din tinerețe și Mircea Vaida-Voevod de acum.

Poemele sunt grupate în trei cicluri: Stând în jilț; Poeme în zeghe și Sub vremi.

Jilțul, înainte de toate, este al poetului, statul în jilț îi aparține, astfel că lirismul e direct, mai puțin obiectivat. Deloc întâmplător, multe dintre poeme se configurează ca arte poetice, au o încărcătură ideatică multiformă. Prima, chiar în deschiderea volumului, ca prefață, privire printr-un diamant-olmaz: „Am târguit un jilț fără pereche,/ cam afumat și ca scăpat din foc (…)// Spetezei i s-a dat un palid roz,/ pe care n-ar putea să-și umfle fala/ un fitecine, ca la noi, un goz,/ în capul mesei împărțind scofala.// Ghici, cine ar vâna, la moartea mea, străvechiul jilț – vreun crai, vreun mag?/ Ci, eu, în jilț, pe gânduri, în extaz/ de moarte uit și de prăpăd, când țin/ în dreptul ochiului – un diamant olmaz,/ prin taina căruia mai lin, mai vag,/ lumea și puntea către Rai se văd.” Este jilțul râvnit, jilțul târguit, purtând semnele nobleței, pe care nu se poate așeza oricine, căci nu oricui i-i dat să țină în dreptul ochiului diamantul magic al vizionarului. Poetul e mândru, pe drept cuvânt, că printre înaintașii săi s-au găsit asemenea aleși de soartă: „Bunul meu – cel cu mustăți mari,/ ca două aripi de șoim păsărar,/ pentru că să jure i-a fost dat,/ atunci în jilț s-a ridicat,/ numai din jilț putea vorbi în voie,/ numai din jilț dădea porunci (…)// Nu se-nfrățește jilțul cu oricine,/ căci Postăvarul Lumii – autarh,/ împărtășit cu taina peste veac,/ orice postav ți-ar da, ori catifea,/ e bine știut că nu poți îmbrăca/ un biet arac, sau câlțiul năclăit,/ o ciuhă de știuleți în haina/ ce adumbrește jilțul de monarh.// Bătrânul meu, bătrân de peste zare,/ stă drept în jilț și suflă-n lumânare.” (Drept în jilț) Imagine apoteotică, de rară expresivitate. Ca pentru un sfârșit de epocă istorică, ai cărei bărbați s-au ales dintre cei aleși, încât să poată rămâne drepți în jilț până la capăt. […]

Al doilea ciclu se prezintă singur prin titlul pe care-l poartă: Poeme în zeghe. Gândul ne duce instantaneu spre poezia carcerii, a detenției politice, prea prezentă, din păcate, în literatura lumii din secolul trecut. O poezie a umilinței, a suferinței fizice, a blestemului. Mircea Vaida-Voevod, prin experiența de viață a tatălui său, a fost parte vătămată a ororilor, încât poemele sale în zeghe sunt expresia unei trăiri autentice, nu simple mimetisme: „Sunt fiul tău bătrâne Fost,/ tu nu te-ai plâns că n-avea rost/ să te jelești pe căi pustii,/ azi trunchi ești de gorun,/ tun de cireș, plumb fără greș/ în capete de caralii.” (Foștii) […]

Al treilea ciclu, Sub vremi, cuprinde poeme ale extinției. Sentimentul sfârșitului este mai acut aici decât în ciclurile anterioare. Sub această apăsare stăm fiecare, atât sub vremi, cât și sub vremuri. Unii îi simțim povara mai detașați, cei aleși – cu mai multă implicare, după jilțul din care trebuie să coboare. Oricum, în buna tradiție a gândirii metafizice, poetul, ca atâția dintre noi, se consolează cu ideea că „Abia după ce murim/ începe galopul prin Timp./ Călătoria prin praful cosmic,/ prin vântul stelar…” (Unde sunt?). Și ce bine-i cade acum toiagul de mag, pe care a avut norocul să-l găsească, șchiopătând prin lume. Precum jilțul, nici toiagul nu-i același pentru toți, dar fiecare îl poate avea câtă vreme l-a potrivit ca suport existențial. De aici îndemnul către cei ajunși la hotarul dintre lumi: „Ori încotro calea să-ți fie,/ toiagul nu-l uita, Ioane,/ când pleci la drum spre veșnicie.” (Toiag de mag). Pe această canava ideatică, autorul brodează, în diferite nuanțe, trăiri obsesive. Privește în urmă și nu se regăsește într-un singur chip care să-l reprezinte: „Mereu altă față, alt sclav,/ într-o singură viață am fost/ trei-patru-sau cinci/ oameni, niciunul/ frate cu celălalt (…)// Mă întreb: care dintre ei/ a fost azi îngropat,/ cu cruce de om cumsecade/ la cap?” (Mă întreb) […]

Mircea Vaida -Voevod a trecut prin viață ca un aristocrat, sigur pe forța talentului său. I-a rezervat timp acestuia să se desfășoare prin propriile-i impulsuri, nu ispitit de succesul imediat. Nu l-a îngrădit într-ale poeziei, i-a dat libertatea să se încerce și în proză ori în jurnalistică, deopotrivă. Până la urmă, tot la poezie s-a întors, ca la dragostea dintâi. Matur însă, acum, fără stângăciile juvenile ale congenerilor săi. Volumul de poeme Stând în jilț este cea mai bună dovadă. Istoricii literari vor avea de lucru. Generațiile de poeți se configurează în timp, nu de moment. Mutațiile în ierarhizări sunt obligatorii, precum cele ale valorilor estetice. În generația șaizecistă, Mircea Vaida-Voevod își are jilțul său, de nimeni concurat, pentru că, vorba sa, nu are cu cine să-l împartă.

Să ne trăiești, la mulți ani, colega, și ține-o tot așa, căci literatura română mai are nevoie de tine!

Iuliu Pârvu

Alba Iulia Cultural, nr.6/2017

„Ca poet, el este aproape excepțional, scria Nicolae Marinescu în 1970 despre Cenușa verde, debutul cu poezie al criticului Mircea Vaida-Voevod. Petru Poantă vorbea și el despre „ambiția excepționalului” animată de „conștiința unei eredități «grele», care, în poezie cel puțin, are uneori aparența unei amintiri onirice. Literatura devine pentru Mircea Vaida singurul substitut posibil al unor însemne heraldice pierdute. Punctul ei originar se află într-un dramatism al frustrării”.

Am evocat aceste opinii critice fiindcă titlul noii sale cărți de poeme sugerează o asemenea voință de „înscăunare” prin literatură. Jilțul – de gânduri, străvechi, fără pereche, de țărână, de glorie apusă – are 130 de apariții în carte, cu rost de refren, de ecou ori de mulcomire teatral-crepusculară a unei eredități „grele”: „Ghici, cine ar vâna, la moartea mea/ străvechiul jilț – vreun crai, vreun mag?/ Ci, eu, în jilț, pe gânduri, în extaz,/ de moarte uit și de prăpăd, când țin/ în dreptul ochiului – un diamant olmaz,/ prin taina căruia mai lin, mai vag,/ lumea și puntea către rai se văd”.

De recitit romanul Corinda (1988) – istoria câtorva secole de aristocrație transilvană românească este frământată acolo „ca un aluat gros” în efortul desprinderii figurilor și momentelor din masa amorfă și implacabilă a timpului revolut. Poet, prozator, critic și istoric literar, eseist, traducător, Mircea Vaida-Voevod rămâne om al ruinei, în toate sensurile pe care le acceptă cuvântul: blazon, emblemă, semn ori monument, dar și părăsire, abandon, moarte. „Cine nu are ruine nu are trecut, nu are istorie” spunea un personaj din roman.

Vorbeam altădată despre varianta soft a morții, cu tristeți, cenușă, țărână, prezentă în poemele sale din Prag de lume, de pildă. Moartea e îngânată ca melodie prelungă, dar și ca incitare la răspunsuri măcar fragmentare despre destin și urme. Cu istoria „în desagă” așadar asumată, se asigură noblețea trecerii: „A muri e o covârșitoare absență,/ pe care punem cruci/ și pietre funerare,/ ca puncte de reper”. Muritudinea e desprinsă în versuri repetând gesturile ei subminatoare, în ecou, în oglindă. E o spaimă de moarte cumva înmiresmată, căci jocul de-a moartea inventează, improvizează, adaugă culori, moliciuni, blândețe. Locuri și vorbe exaltă apartenența ocrotitoare (apel frecvent la cuvinte vechi, asemenea monedelor coclite de timp, surpate în uitare), iar poemul își îngăduie ațipiri cutremurate de panică și un uruit ca de furtună în fundal.

Noua carte adulmecă „marea strămutare„ thanatică. „Veni Moartea – o pălungă,/ i-am închis poarta în fugă,/ mă tot mir de cum trecu/ viața, vis în care Tu/ ești icoana mea de rugă./ Veni Moartea – o pălungă,/ bătea clopotul în dungă,/ vremea cât ar fi de lungă/ pururi n-o să ne ajungă,/ se făcu arama sfărmuri/ și povestea n-are țărmuri” în trei cicluri distincte.

Primul, chiar Stând în jilț, descrie din varii unghiuri de vedere starea de stând în jilț, cu incursiuni în istorie, cu presimțiri vesperale, cu viziuni întunecate ale timpurilor viitoare („privire în sine,/ povestind cu un scrin plin de scrisori,/ vești ale mizeriei umane,/ sare pe rane, pe tabla memoriei,/ pe obrazul gros, ca talpa de la bocanci,/ care cică va plezni de rușine…”). Într-un interviu, poetul explică: „Stau… în jilț, care e chiar în casa mea, dar de la o vreme, asta înseamnă să călătorești cu gândul. Și vorbesc cu bunicul meu, cu tatăl meu… și mereu am impresia că nu am vorbit destul. Că n-am vorbit cu ei cât ar fi trebuit. O fac acum. În aceste poeme”.

Al doilea ciclu, Poeme în zeghe, evocă biografii sfărâmate de orânduiri strâmbe, închisori. Canalul, răsfoind un întunecat album de familie devenit coșmar, obsesie: „De obicei din toate pozele/ era cenzurat bunicul, aristocrat, de dreapta,/ apoi Tata, pentru că era fiul său/ și pentru fapta/ de crimă împotriva statului de stânga./ Ne jucam de-a râsul și de-a plânga,/ azi pe mormintele lor se scutură rozele,/ azi amintirea mi-o veghează sclerozele,/ timpul, uitare, sfărm/ între degete mătănii de lut,/ până când nu vom mai avea trecut/ și va rămâne un orizont pustiu ca marea/ bătând ritmic în țărm”. Poemele sunt frânte, poticnite și apoi din nou revărsate, reticente, amare.

În fine, în ciclul Sub vremi, poemele își regăsesc ritmul, o lentoare cumva împăcată, cu reverii calme, cu bucuria redescoperită a cuvântului: „Țin în palmă Cuvântul,/ cheie ce lumea descuie,/ fără el sufletul nu e. / Fără el aș fi doar o piatră/ în undă de veac aruncată/ albă, curată, rotundă”.

Volumul tot are un rost lămuritor și testamentar, rostindu-se solemn în pofida destrămării.

Irina Petraș

România literară, nr. 8, 2017