„Ca poet, el este aproape excepțional, scria Nicolae Marinescu în 1970 despre Cenușa verde, debutul cu poezie al criticului Mircea Vaida-Voevod. Petru Poantă vorbea și el despre „ambiția excepționalului” animată de „conștiința unei eredități «grele», care, în poezie cel puțin, are uneori aparența unei amintiri onirice. Literatura devine pentru Mircea Vaida singurul substitut posibil al unor însemne heraldice pierdute. Punctul ei originar se află într-un dramatism al frustrării”.
Am evocat aceste opinii critice fiindcă titlul noii sale cărți de poeme sugerează o asemenea voință de „înscăunare” prin literatură. Jilțul – de gânduri, străvechi, fără pereche, de țărână, de glorie apusă – are 130 de apariții în carte, cu rost de refren, de ecou ori de mulcomire teatral-crepusculară a unei eredități „grele”: „Ghici, cine ar vâna, la moartea mea/ străvechiul jilț – vreun crai, vreun mag?/ Ci, eu, în jilț, pe gânduri, în extaz,/ de moarte uit și de prăpăd, când țin/ în dreptul ochiului – un diamant olmaz,/ prin taina căruia mai lin, mai vag,/ lumea și puntea către rai se văd”.
De recitit romanul Corinda (1988) – istoria câtorva secole de aristocrație transilvană românească este frământată acolo „ca un aluat gros” în efortul desprinderii figurilor și momentelor din masa amorfă și implacabilă a timpului revolut. Poet, prozator, critic și istoric literar, eseist, traducător, Mircea Vaida-Voevod rămâne om al ruinei, în toate sensurile pe care le acceptă cuvântul: blazon, emblemă, semn ori monument, dar și părăsire, abandon, moarte. „Cine nu are ruine nu are trecut, nu are istorie” spunea un personaj din roman.
Vorbeam altădată despre varianta soft a morții, cu tristeți, cenușă, țărână, prezentă în poemele sale din Prag de lume, de pildă. Moartea e îngânată ca melodie prelungă, dar și ca incitare la răspunsuri măcar fragmentare despre destin și urme. Cu istoria „în desagă” așadar asumată, se asigură noblețea trecerii: „A muri e o covârșitoare absență,/ pe care punem cruci/ și pietre funerare,/ ca puncte de reper”. Muritudinea e desprinsă în versuri repetând gesturile ei subminatoare, în ecou, în oglindă. E o spaimă de moarte cumva înmiresmată, căci jocul de-a moartea inventează, improvizează, adaugă culori, moliciuni, blândețe. Locuri și vorbe exaltă apartenența ocrotitoare (apel frecvent la cuvinte vechi, asemenea monedelor coclite de timp, surpate în uitare), iar poemul își îngăduie ațipiri cutremurate de panică și un uruit ca de furtună în fundal.
Noua carte adulmecă „marea strămutare„ thanatică. „Veni Moartea – o pălungă,/ i-am închis poarta în fugă,/ mă tot mir de cum trecu/ viața, vis în care Tu/ ești icoana mea de rugă./ Veni Moartea – o pălungă,/ bătea clopotul în dungă,/ vremea cât ar fi de lungă/ pururi n-o să ne ajungă,/ se făcu arama sfărmuri/ și povestea n-are țărmuri” în trei cicluri distincte.
Primul, chiar Stând în jilț, descrie din varii unghiuri de vedere starea de stând în jilț, cu incursiuni în istorie, cu presimțiri vesperale, cu viziuni întunecate ale timpurilor viitoare („privire în sine,/ povestind cu un scrin plin de scrisori,/ vești ale mizeriei umane,/ sare pe rane, pe tabla memoriei,/ pe obrazul gros, ca talpa de la bocanci,/ care cică va plezni de rușine…”). Într-un interviu, poetul explică: „Stau… în jilț, care e chiar în casa mea, dar de la o vreme, asta înseamnă să călătorești cu gândul. Și vorbesc cu bunicul meu, cu tatăl meu… și mereu am impresia că nu am vorbit destul. Că n-am vorbit cu ei cât ar fi trebuit. O fac acum. În aceste poeme”.
Al doilea ciclu, Poeme în zeghe, evocă biografii sfărâmate de orânduiri strâmbe, închisori. Canalul, răsfoind un întunecat album de familie devenit coșmar, obsesie: „De obicei din toate pozele/ era cenzurat bunicul, aristocrat, de dreapta,/ apoi Tata, pentru că era fiul său/ și pentru fapta/ de crimă împotriva statului de stânga./ Ne jucam de-a râsul și de-a plânga,/ azi pe mormintele lor se scutură rozele,/ azi amintirea mi-o veghează sclerozele,/ timpul, uitare, sfărm/ între degete mătănii de lut,/ până când nu vom mai avea trecut/ și va rămâne un orizont pustiu ca marea/ bătând ritmic în țărm”. Poemele sunt frânte, poticnite și apoi din nou revărsate, reticente, amare.
În fine, în ciclul Sub vremi, poemele își regăsesc ritmul, o lentoare cumva împăcată, cu reverii calme, cu bucuria redescoperită a cuvântului: „Țin în palmă Cuvântul,/ cheie ce lumea descuie,/ fără el sufletul nu e. / Fără el aș fi doar o piatră/ în undă de veac aruncată/ albă, curată, rotundă”.
Volumul tot are un rost lămuritor și testamentar, rostindu-se solemn în pofida destrămării.
Irina Petraș
România literară, nr. 8, 2017
Comentarii recente