apr. 10, 2020
(Mircea Vaida-Voievod)
Retras prea devreme din viața cotidiană a literelor actuale, Mircea Vaida-Voievod nu a încetat însă a scrie poezie, editând, cu anume ritmicitate, volume substanțiale, în elegante prezentări grafice, cum este și acesta din urmă: Praful de pe tobă. Poeme (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2019). O lirică vibrantă, confesivă, cu halouri tradiționale, venind parcă din alt veac, autorul fiind dezinteresat de mode și experimentări ostentative; o poezie de substanță clasică, turnată într-un discurs prozodic riguros modern:„Cioplesc cu dalta piatra care cântă!/ Fisura marmorei de la Carrara/ eliberează duhuri zăvorâte./ Căci, sufletul e-o pământare mută,/ care-n mormânt se împământă./ Acolo unde-n altă-lume/ se duc atâtea, mohorâte nume./ De altădată, altă daltă bate./ De parcă jarul Lunii/ dăltuie străbunii,/ secunde sfărâmate./ De-o vreme, cineva îmi bate cuie/ în Calendar și-n Sine./ Mi-e ceasul ruginit și tâmpla – ciur,/ prin care bezna curge împrejur,/ jur-împrejur și-n mine” (Piatra care cântă).
Conștiința unei condiții existențiale nobiliare, a familiei din care descinde, impusă în istorie ca o efigie de demnitate națională și umană, deopotrivă, în epoci revolute când a strălucit voevodal în Munții de Apus ai țării, constituie coordonata majoră pe care se așează (s-a așezat întotdeauna) verbul său robust, aparent bolovănos, împletind în versuri cuvinte neaoșiste, țărănești, fără emfază, cu simplitatea cu care locuitorii de baștină își poartă în portul lor moțesc însemnele obârșiei („Stră – Străbunu-meu din cer,/ se tocmi boier de codru,/ că-l cinstea natu, norodul’/ De l-a pus chiar Împăratu’/ căpitan la grăniceri.// Avea brânca grea de urs/ și cu brânca asta grea,/ număra dumineca,/ după slujbă, câte-o stea./ Vinerea, cu secera/ și cu coasa iscălea/ toată Transilvania./ Nu se calicea la grof./ Miercurea, doinea la schit,/ cântece de ohh, de off!/ Jude drept, gând înțelept (…) Suflet, cap de Inorog” – Boh și Bog).
Ajuns la o vârstă seniorială, Mircea Vaida-Voevod își privește, cu nostalgică sobrietate, viața trecută, destinul, cu o paletă evocatoare de elemente ale diurnului translat în poezie:„Stau așezat pe prag și număr,/ toți anii câți i-am dus pe umăr./ Iar mâinile adânc încrucișate/ îmi par două biserici fărâmate./ în care poți să-ți plângi în voie morții./ Eu stau tăcut, proptit de lemnul porții./ Mă dor falangele rănite, grele,/ a degetelor mâinii mele – stângi./ Mă simt sub vremi un scut, o grindă./ Mi-e viața lut și Gangele – oglindă./ Cărat-am stânci! Cărat-am stânci!// Stau privitor pe un butuc de nuc./ De sus, din ceruri fără nor,/ îmi numără un cuc” (Pe prag).
Vibrează în toată această poezie de vârstă crepusculară, atmosfera dramatică a unui timp și a unui ținut istoric în care poetul s-a simțit mereu ca un seismograf al durerilor și bucuriilor simple, ale poporului din seminția căruia s-a izvodit:„Sunt lanul în vânt./ Un duh taie brazde în mine./ Câte boabe, atâtea suflete am!/ Bate vânt. Zboară miile…/ Îți amintești ciocârliile?/ Iartă-mă lanule – lane./ Pentru spic și tulpine – mulțam!/ – Țărane, stăpâne,/ sunt secera pe morminți de țărâne./ Simți?/ Ascult: cântă din zimți.//Bate vântul – balsam,/ peste șesuri prădate de grâne./ – Bătrâne!/ Aici era un lan, cândva,/ demult” (Bate vânt).
Rezonanțe folclorice răzbat de pretutindeni în poezia aceasta de un dramatism intens, interior, mereu legănat de o melodicitate a versului popular asumat într-o expresie rafinat-intelectuală:„Lună plină, cari de scrin./ Noapte lungă, somnul lin./ Bate clopotul în dungă./ Lumea e un stog de fân./ Unui stog de fân mă rog./ Mândră fată! Stea albastră/ stă mușcata la fereastră./ Bucată de măr mușcată./ Să-ți sorb sufletul din sevă,/ Evă! Mânce-te pustiul,/ unde-i Luna îngropată./ C-am rămas fără lopată./ C-o sapă să-i sap sicriul./ S-o dezgrop, s-o scot din cufăr/ și s-o pun pe apă – nufăr” (Lună plină – cari de scrin).
E un balans meditativ constant în contempalarea epocilor – trecutul și prezentul funciar țărănesc al ținuturilor Zarandului („Sunt ultimul Gorun din ramul/ Codrilor Țebei”) – totul resimțit în durata veșniciei, urcat în metaforă și simbol:„Averea noastră e un șes – livadă./ Din câte prune-am strâns, se face pradă./ Chiar dacă viața omului e-o gioarsă/ în râs și plâns întoarsă./ Tot merită s-o fi trăit./ Azi, amăgit pe-o zare de eresuri/ am hotărât să fac grămadă,/ recensământul prunilor din șesuri./ Vecia amiroase a țărână./ Mi-e frântă struna – ard livezi în floare.//De vraja lor cade-n fântână/ Luna” (Recensământul prunilor).
Perspectiva mitologică se regăsește în mereu înoite interpretări ale sensurilor existențiale din baladele tradiționale, așa cum e și în această revedere a tragismului din sacrificiul zidirii mănăstirii Meșterului Manole:„Bate peste culmi o toacă,/ sună greierii în cobze./ Glas de clopot din tărie/ peste țară dă de știre./ Zise Domnul cu mânie:/ – De la mine meargă-treacă,/ că mi-e casă lumea largă,/ dar în zid de mănăstire,/ pe sub blana grea de lozbe,/ ți-e muierea-cărămidă./ Plânge meșterul cu silă/ lacrimă de aguridă:/ – Cercam voia să-ți ascult./ De-am greșit, Doamne, mă ceartă!/ Ană, dacă poți, mă iartă./ – Mire, te-am iertat demult./ Sub hlamida de argilă/ te-am iubit, te plâng, mi-e milă!/ Spuse-n șoaptă cărămida” (Glas de clopot).
În lirica lui Mircea Vaida-Voevod se decantează o lume simplă, o lume și o istorie trăită din generație în genrație cu aceeași intensitate, de toți descendenții neamului moțesc al apusenilor. E aici o altă tânguire decât în poezia lui Octavian Goga. Verbul e de aceeași fibră dramatică dar acum cu multă nostalgie și resemnare. Poate vârsta, care îl apasă, resimțită fatalmente prea devreme, să aducă în actualitate aceste sonuri de tristețe, totuși cenzurată, translată cu eleganță în imagini alegorice, privindu-și viața:„La marginea lumii într-o gară pustie,/ unde s-au oprit vremurile/ și întârzie toate trenurile,/ care nu mai sosesc, nici pleacă,/ sunt un acar cu mutră acră, posacă,/ în uniformă de ghinărar./ M-a părăsit tinerețea și hazul./ acolo din veac în veac schimb macazul,/ e starea mea de melancolie” (Ultimul acar). Totuși e capabil încă de tandrețe în poezia pe care o scrie cu adresă ființei iubite, cu maturitate însă în înțelesul gesturilor sale romantice/romanțioase, insinuate discret unei viziuni, și ea cu implicații discrete, de istorie:„De teama vântului cad flori de tei./ Cădelnițe de schit coclesc arama./ Un freamăt sună lin./ Adie a mujdei și muguri cruzi./ Prea pal, prea feminin, e teiul!/ Chiar dacă nu e obiceiul,/ o să-ți cioplesc un tulnic de Gorun./ Așa mi-a zis Dulgherul – un străbun,/ țăran cu har, care horea/ în nopți cu Lună./ Dincolo de deal. – Auzi?” (Tulnic).
Poet cu un profil distict în lirica noastră actuală, Mircea Vaida-Voevod aduce în verbul său dramatismul rostirii poeților ardeleni de odinioară, din totdeauna, tratat în cheie modernă, însă consecvent rămânând motivelor și temelor extrase dintr-o istorie vie a substanței istorice țărănești. Este prin excelență poetul Țării Apusenilor, chiar dacă amurgul existențial îi adumbrește profilul, pe care și-l asumă însă în totul.
Constantin Cubleșan (în Tribuna, martie, 2020)
apr. 10, 2020
Dacă în anii tinereţii, „cenuşa verde” sugera metaforic apartenenţa la strămoşii contopiţi cu natura, renăscând în vegetaţia binefăcătoare, în ultimii ani, poetul Mircea Vaida- Voevod valorifică alte simboluri, care amintesc de legătura sa cu predecesorii, de care se apropie treptat: jilţul, praful, coasa sunt cuvinte-cheie în poemele scriitorului, care trăieşte sentimentul efemerului, al apropiatei stingeri („…unde coasa umblă…Nimeni nu scapă./ Nimeni”.- p.86). În volumul „ Praful de pe tobă – Poeme” ( Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2019), o confesiune-testament a poetului confruntat cu alunecarea în crepuscul, pendulând între amintiri, remuşcări, cugetări şi premoniţia finalului, apare cumpăna celui aflat în apropierea morţii („ Poezia e un accident rutier,/pe drumul înspre moarte, spre cer./Poate am greşit în Cuvinte, în fapte./Afară e frig, în mine e noapte”. – p. 197)
Copleşit de sentimentul vremelniciei, poetul simte cu amărăciune povara timpului care aşază praful peste glorioasele împliniri anunţate de „tobele” celor dispăruţi în ceaţa vremii („Cel ce bătu toba de aramă/e cu anii plecaţi în altă vamă.” – p. 9), dar, mai ales, umbrele destinului său mult încercat, care la senectute intuieşte nedreapta prăfuire, fie din cauza descendenţei sale, fie a subiectivităţii contemporanilor, fie a deşertăciunii devoratoare („Poate am trăit doar de probă/ de încercare./ Sunt praful de pe tobă” – p. 9.). Acumularea simbolurilor, care sugerează descompunerea sub presiunea vremurilor („fluturi de praf, uscaţi, molii arse, bătrânii cari rod vechi orgolii”) planează trist peste răvăşirea anilor târzii a unui destin nedreptăţit. Doar iubirea cu sufletul-pereche rezistă probei timpului („Jarul iubirii noastre,/rămase).
Semnele vârstei sunt discret însăilate în redimensionarea inovatoare a cuvintelor („mâinile uscate, obrazul veşted, cotropit de riduri, părul cărunt, paloarea, bube, jubre etc.), cu asocieri filozofice meditative şi cu certitudinea deşertăciunii care patronează glorii şi victorii („Nu-s feriţi de boli nici regii…Bătrâneţea face nazuri,/ Se-nteţesc anii ca negii/…Geaba cucereai pământuri,/piramide şi deşerturi/…Ceasul bate, viaţa trece/ La răscruce stau pe gânduri…”- p.49). Cu înţelepciunea şi cu experienţa anilor, se conturează regretul pentru greşelile din tinereţe, pe care vârstnicul şi le recunoaşte, dorind să le repare („Ca şarpele îmi lepăd vechea piele,/ nechibzuinţa tinereţii, patimi grele”- p.15).
Fără a cădea în patetism, Mircea Vaida- Voevod insistă pe conştiinţa tragică a existenţei, pe veştejirea inerentă a bătrâneţii, implicând suferinţă şi descompunere. Amintindu-şi de tot ceea ce a iubit de-a lungul vremii, dezamăgit de prăbuşirile morale ale contemporaneităţii, trăirile poetului se cristalizează în imagini surprinzătoare. De la lirismul mărturisitor, versul alunecă în străfulgerări poetice, căci poemele lui se nasc din justificate tensiuni ale celui ce-şi presimte sfârşitul şi încearcă o retrospectivă a vieţii sale zbuciumate. Un aliaj de frământări sufleteşti pulsează în structura internă a versurilor, motivând sobrietatea expresiei şi simplitatea formulării versurilor, în care metafora derutantă sugerează vulnerabilitatea prezentului fragil al poetului, apropiat de umbrele înaintaşilor iluştri – „ Stâlpi de cetate” („Sunt păianjenul pe pânză/ Într-un cimitir de Lorzi”).
Bradul din Zarandul copilăriei şi adolescenţei, în care a şi suferit, dar de care şi-a legat pentru totdeauna existenţa cu bucuriile şi cu nostalgiile ei, apare şi în acest volum de poeme, fiindcă „ Pe plaiul Bradului” sau „în cimitirul din Brad” este locul de veşnică odihnă al părinţilor, de care îi este dor, presimţind că se vor apropia curând ( Codul pin-p.27). Zarandul s-a incorporat firesc în biografia sinusoidală a autorului, care aminteşte de dealul Dăliman, de Badea Ion, de dascălul său de latină, de aurul din Criş, şi de Horea, din preajma Gorunului din cimitirul de la Ţebea, copac al statorniciei şi al temeiniciei („Eu ţin în rădăcini/ Pământul – Ţara!” – p.236). Deşi ciuntit acum de furtunile anilor, sub el e îngropat trecutul unui neam de îndârjiţi luptători pentru libertate şi dreptate, cu care poetul se simte solidar („ Sunt un Gorun betonat, ramuri verzi nu mai am,/dar mi-a rămas sufletul/pe care-l împart/cu poporul român./La Ţebea! La Ţebea!”- p.83). Şi totuşi, trecutul veghează, conştiinţa e trează, pândind clipa dreptei răbufniri victorioase („Când Gorunul stă de veghe/ şi cosaşul bate coasa…Coasa nu coseşte,/ Cântă” – p. 211).
Cu talentul poetului ancorat în vitregiile trecutului, dar şi în realităţile contemporane, Mircea Vaida-Voevod aminteşte de dezinteresul contemporanilor pentru carte şi pentru frumuseţea versurilor eminesciene („Ţin cu hoţii de cărţi/ şi regret că ei fură/tot mai puţin/…Acolo- unde un hoţ/ ne-a tăiat/ ultimul plop fără soţ/din literatura română” – p.10). Numele scriitorilor şi a operelor de referinţă din literatura universală sau română, asocierile livreşti sunt fântânile din care autorul şi-a adăpat setea de cunoaştere, zidind temeliile solide ale creaţiei sale literare, ale adevărurilor existenţiale, deschizându-i drumul prozei şi poeziei care să vibreze în cititor. Piruetele lexicale criptate amintesc de prigoana Gulagului siberian, de teama căruia poetul prudent a devenit „greier vechi, reformat”.
Măcinat de nelinişti, conştient de ireversibila trecere a timpului, poetul oscilează între solemnitate şi ironie, pe alocuri chiar o satiră mascată, intercalând uneori expresii care sună aforistic, multe împrumutate din vorbirea populară („ Vorbe-n vânt…/ Lăsaţi-mă-n amarul meu!/…Mare brânză!/… Mereu, de ce te temi nu scapi./…Istoria mea se repetă…”etc.). Seismele existenţiale se regăsesc în sfâşierile sufleteşti, în degradarea înconjurătoare (igrasie, umezeală, cocleală, mucegai – p.71). Intuiţia amară a cursului vieţii, a regretelor şi sentimentul vremelniciei se convertesc într-o tragică presimţire a suferinţei celui pe nedrept neînţeles de urmaşi („Când vei citi aceste rânduri/ eu nu voi mai fi./Vor părea o momeală!/ Tentativa unui biet bătrân./O viclenie naivă, amară” – p.70).
În poeziile lui Mircea Vaida-Voevod transpare o tragică măcinare interioară, un mare zbucium intelectual al celui care se străduieşte să-şi înţeleagă traseul vieţii, cu urcuşurile şi cu coborâşurile născute dintr-un dureros proces de căutare şi o mare sete de cunoaştere („ -De ce cauţi altă zare, /Când ai acasă ţarină şi plug?/ – Sunt focul, deopotrivă drumul fumului,/Aş vrea să ştiu ce-i dincolo de cotul drumului…” – p. 39). Poetul surprinde veştegirea inerentă a bătrâneţii, tot mai mult distanţată de aparenţa realităţii mereu schimbătoare („Bătrân, cărunt,/sunt parcă o ninsoare,/ Mai alb în depărtare,/ Acolo, unde sunt – nu sunt!”), conştient că „ În 2050 – nu vei mai fi/ nici tu, nici tu, nici tu…/Dar vom avea mai multe anotimpuri/ Timpuri, timpuri,/ Veşnicii”- p.32). Apăsarea anilor anunţă destrămarea prin jocul de cuvinte specific poeziei încifrate a lui Mircea Vaida-Voevod („Bătrâneţea cere vamă./- Mai dă-mi două,/ Mai dă-mi trei./Mă apasă anii grei” – p.64).
Zestrea spirituală şi credinţa înaintaşilor nu se potrivesc cu „moralitatea” îndoielnică a contemporaneităţii („Aveau avere bunii mei:/ În suflete merinde pentru zei!/…Azi, pare greu să ai obraz./ Depinde cărui Sfânt te rogi” – p.241). Dorind să transmită urmaşilor învăţăminte, poetul trage semnalul de alarmă al absenţei valorilor care să constituie modele („Nepoate, ia aminte:/Toate se duc la vale !/ Azi ne-nchinăm la proşti/ şi pruncii noşti învaţă/ să-şi uite augurii/ din vechile portale!/…Rămân să-mi apăr Crezul,/ regretele-retarde./Mereu amân plecarea/ spre miezul care arde”. – p.59). De aceea, „Cuvântul scris e rană” (p.38) , pentru poetul aflat la vârsta rostirii adevărului, când „Ţin în palmă Cuvântul,/ cheie ce lumea descuie,/fără el sufletul nu e”.
Elemente disparate, fără înflorituri, de o neaşteptată concizie sugestivă („ Ceasul s-a oprit, nu mai bate./ E linişte.” – p.50), se recompun în aglomerări metaforice cu profunde înţelesuri, amplificând durerea care creşte din sufletul autorului, bântuit de ciudate stări, acumulate treptat în apropierea stingerii, când luciditatea celui trecut prin multe încercări declanşează tragicul sentiment al omului supus erorilor, regretelor şi hazardului („ Ca apa vălurită pe lacuri/ şi mări./E o clipă./Dacă o pierzi, e pierdută./Sau e veşnică precum/ pânza paianjenului/ care şi ea se rupe în vânt”. – p. 256)
Originalitatea poeziilor lui Mircea Vaida-Voevod constă şi în tehnica intercalării simbolurilor provocator-criptate, dar, mai ales în sfidarea rigorilor prozodiei clasice, fiindcă ritmul şi rima internă a versurilor, se armonizează surprinzător de melodios cu măsura capricioasă, născând alcătuiri sintactice derutante, succint repetitive, cu reluări care se înnobilează prin conciziunea formulărilor („E linişte acum./ Din cer căzu o frunză, o frază,/o rază, o farsă/.O pasăre arsă!” – p. 38 ). Versurile dintr-un cuvânt sau două concentrează un gând mai profund, sugerând trăirile confuze ale poetului confruntat cu starea incertă care precedă finalul („Un vis, un eres,/o rană, un cerc,/un deşert, o capcană./Nehotărât, incert,/Încerc.” – p.255).
Poetul, ajuns la vârsta înţelepciunii, e conştient de deşertăciunea nimicului devastator din „praful de pe tobă”, metafora având conotaţii materiale şi metafizice, topite în gânduri şi dureroase constante spiritual-afective. Fără dulcegăriile lirismului de circumstanţă, poemele acestui volum implică cititorul în marea aventură a retrospectivei vieţii scriitorului (părinţi, copilărie, corifeii formării sale, trecut- prezent, încercări, regrete, culpabilizări, premoniţii etc.) care precedă sfârşitul, privit cu realismul şi cu seninătatea spiritului superior, care topeşte în cuvinte incontestabile adevăruri.
După incursiunea metaforică în „veacul bolnav” (p.178) şi în „ţara răstignită” ( p.42), optimismul poetului şi presimţirea unei drepte reaşezări a valorilor se naşte din Puterea Credinţei: „Să aşteptăm o altă zi,/când Dumnezeu se va trezi./ Va învăţa să numere./ Să ne rostească numele” ( p.244).
Livia Fumurescu
sept. 18, 2023
Apariţia în 1969 a volumului de debut „Cenuşa verde” reprezintă un moment crucial nu numai în activitatea literară a autorului ci şi în evoluţia poeziei române eliberate întrucâtva din chingile proletcultismului. Critici de renume ai momentului (D. Micu, Ov. S. Crohmălniceanu sau mai tinerii N. Manolescu şi Mircea Popa) remarcă originalitatea versurilor sale considerându-l „un mare cântăreţ, nu doar în ordine cronologică, ci şi in aceea mai subtilă a sensibilităţii şi a expresiei(…) ce-l diferenţiază atât de precursorii transilvăneni, cât şi de toţi confraţii de generaţie”(D.Micu) sau „un poet aproape excepţional”(N.Manolescu) iar Eugen Barbu în „O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent”(1975) îi acordă câteva pagini notând că „ din eternitate Valery poate fi gelos pe acest ardelean”.
Poezia lui Mircea Vaida –Voevod are acel farmec al unicităţii,superbie specifică doar marilor poeţi care trec prin timp şi curente literare fără ca acestea să le deturneze destinul.
Liric ca toţi poeţii ardeleni, instrumentarul şi recuzita sa poetică, mai rafinată şi subtilă cu fiecare nou volum, e legată de locurile natale, de Bradul unde s-a născut şi a copilărit, de moţii lui Horea şi Avram Iancu, de Gorunul(arbore totemic ca şi la Blaga) şi fânul cosit pe dealurile copilăriei,de basmele şi legendele pe care le-a cunoscut încă de timpuriu:” În sat la noi, în poală de păduri /am învăţat cântări de vrăjitoare./Am folosit trifoi, frunză de brusturi,/ căţei de usturoi/ brăţări de lut /şi de strigoi–alungătoare.” Amintirile cele mai plăcute şi cu efect regenerator,de asemenea,îi sunt legate de Ţara Zarandului cu Dealul Cucului şi Gura Ruzii sau de Codrii Ţebei cu Gorunul lui Horea: amintiri rămân/ din vechi obârşii.
Descendenţa sa nobiliară pe care a trebuit s-o ascundă atâtea decenii nu l-a ajutat ci mai mult l-a încurcat în viaţa socială. Poate de aceea a îmbrăţişat scrisul, în special poezia,ca semn al celor aleşi pe care doar eternitatea îi răsplăteşte pe deplin. Temele şi motivele poetice sunt în mare parte aceleaşi, începând cu Cenuşa verde, volumul de debut, până la recentul volum editat.
În anii următori cărţile de poezie, critică şi istorie literară, eseistică, monografiile, prefeţele, etc. se succed la intervale regulate demonstrând o intensă şi continuă activitate literară. Cu timpul, mai ales în perioada colaborării la revista Tribuna, intransigenţa sa critică, neaderenţa la coteriile literare ale vremii cât şi invidia contemporanilor îl singularizează, despre opera sa scriindu-se tot mi rar şi neconvingător. Poetul nu dezarmează fiind „pregătit să-i fac / reproşuri neguroase / istoriei” iar „Neamului meu să-i duc în spate Eul”.
Publicarea la Editura Risoprint din Cluj-Napoca a recentelor volume „Praful de pe tobă”(2019) şi „Dacă voi pleca în Brazilia”(2021) încununează o operă şi luminează un destin, atestând încă o dată că, deşi ajuns la vârsta senectuţii, Mircea Vaida-Voevod este o prezenţă lirică a cărei existenţă nu poate fi ignorată.
Ambele volume, păstrând aceeaşi notă lirică imperială cu care ne-au obişnuit, se disting prin unitatea, coerenţa şi realizarea lor în plan stilistic. Poemele incluse, ca „un cântec al trecerii” refac, nostalgic dar demn, drumul prea scurt dintre viaţă şi moarte. Lumina blândă a asfinţitului unui om de mare valoare ce se apropie de Marea Trecere aureşte împrejurimile şi le răscoleşte. El face din apusul, posibil, al vieţii sale operă de artă nu spectacol. Scrie şi acum, ca şi odinioară, o poezie cerebrală şi livrescă fără a fi seacă şi uscată, sentimentală, fără a fi melodramatică, în care ludicul şi ironicul îşi fac adeseori simţite prezenţa.
Volumul întitulat dubitativ „Dacă voi pleca în Brazilia” este o alegorie simbolică a morţii. Plecarea în Brazilia nu este o certitudine ci o încercare de a păcăli metaforic moartea.
Prezentată la cote fizice reale, cu denumiri de locuri, oraşe şi râuri existente, pentru poet Brazilia este un spaţiu al îndepărtatului, al metafizicului unde ar putea întâlni sufletele tuturor antecesorilor săi, un loc al liniştii şi împăcării divine. Acolo pot fi întâlniţi scriitori ca Antonio Machado, Gabriel Garcia Marquez, Tolstoi, Gogol, Puşkin, Dante, Nicolas Guillen, Pablo Neruda, Ernesto Cardenal sau Villon, alături de dictatori ca Fidel Castro, Mao, Stalin, ideologi (Marx, Lenin), revoluţionari(Que Quevara) sau… fotbalişti(Maradona).
Viziunea onirică şi inventivitatea lexicală fac casă bună împreună într-o secvenţă în care familia reunită va înscena o farsă numită „plecarea bunicului în Brazilia.”
Lirice prin excelenţă, poemele sale de dimensiuni reduse alungă epicitatea fiind construită pe sentimente şi senzaţii în stare nativă. El le comprimă în imagini esenţializate ce păstrează la cote înalte emoţia.
Tradiţionalistă în conţinut şi modernă în formă, poezia sa urmează linia transilvană a liricii patriotic mesianice a lui O. Goga şi Ov.Cotruş căreia îi adaugă caracterul metafizic şi panteist al poeziei lui Blaga.
În accepţia gândirii sale „ cuvintele sunt o formă aparte a Dumnezeirii” şi „au har de catapetesme”, sfinţenia acestora provenind din graiul vechi al strămoşilor: „Cuvântul umilit,l-am luat din cenuşă,/ L-am şters cu mâneca hainei de praf / şi l-am aurit- îl ţineam- diamant în mănuşă, / pregătit pentru un nou epitaf,/ Briant, lin, singuratic”.
Scrisul său induce o stare poetică perpetuu metaforică, plină de simboluri nu întotdeauna uşor de descifrat. Mircea Vaida-Voevod cultivă asociaţii fulgurant neaşteptate, surprinzătoare şi inedite, izvorâte din imaginaţia sa debordantă ce-l apropie de un neoexpresionism exprimat în culori tari, vitriolante: „După război / se scrie / despre laşi şi eroi .La cotituri trece un tren cu invalizi. / Nişte indivizi răutăcioşi / bârfesc pe la colţuri, / insinuând un sens obscen. / Doi dictatori mustăcioşi / vând sicrie. Nu ştim ce va să fie ./ Ninge cu ţurţuri de sare / Cineva ciopleşte picioare de lemn. / Dincolo de Nistru şi Prut / Ne calcă cineva / cu picioare de lut.”
Intarsiile biografice revin la tot pasul, evocatoare şi nostalgice, ca regretul după o copilărie pierdută în confruntarea familiei sale cu vitregiile istoriei : „Mama mă certa / când cleveteam pe seama altuia./ Eu de copil vorbeam puţin, / Am învăţat Omerta / de la tata ./ Cu degetul pe buze mă privea / din închisoare. / Nu înjura Puterea! / Spunea. / Bagă de seamă / Şi închide gura.” Era o perioadă în care neîncrederea şi frica erau dominante: „Bătrânii noştri buni, bunici, părinţi, / vorbeau şoptit. / Eu îi puteam ghici din lucruri / Scrâjneau din dinţi şi fără dinţi. / Ei încă mai păstrau în trupuri / igrasii de închisoare. / Suflete tari, închise porţi. ”
Neasemuit de frumoase sunt poemele închinate mamei şi tatălui, condamnat la ani grei de ocnă şi Canal, pentru” vina” de a fi fiul unuia din cei care au înfăptuit Marea Unire de la 1Decembrie 1918. Lăsăm in grija cititorilor plăcerea de a le descoperi!
Imaginea tatălui arestat pentru „crima de uneltire socială împotriva siguranţei statului” îi tulbură amintirea: „În Gulag la răcoare, /E zeghea la modă! / Astfel, fără vină,/ Tatăl meu în zadar a recurs,/ la celebrul Recurs la Metodă / Mereu ursarul-stăpân / strângea fiarei belciugul din nară. ” Suferinţa acestuia ia uneori dimensiuni christice:… „Sau Tata din închisori/ în închisori / cu moartea pre moarte / Călcând.”
Situaţia familiei rămasă fără tată e la fel de grea: „Năuc am rămas de la acea întâmplare /de demult./ Rămăsesem fără…/Nici casă, nici masă/, nici tată nici mamă, /toate îmi fuseseră luate/ printr-un decret divin.”
Poeziile reunite sub titlul „Triptic de Sighet” exprimă solidaritatea sa cu „mândrii români/ cetăţeni ai pădurii/ care cresc din voi” nevoiţi să rabde nedreptăţile impuse de un regim opresiv împotriva propriului popor.
Fără a fi un vindicativ ci un justiţiar, poetul consideră că toate aceste suferinţe vor trebui cândva răzbunate : „În inima mea/ am simţit mâna cuiva, / fără degete: Pumn!” el însuşi : „De când zei venali din cer/ m-au pus în iţari de fier, / mi-au tunat sare pe rană, / din macetă făcui pană”.
Toposul cărţilor sale se leagă de Zarandul copilăriei, un loc magic colindat cu pasul, dar mai ales cu sufletul, în care se află Dealul Lia, gorunul lui Horea sau mormântul lui Avram Iancu cât şi morţii umiliţi de-a lungul veacurilor faţă de care se simte dator a-i nemuri prin versurile sale:„Sunt poetul zaranzilor!/Scot aur din tenebrele Berzei,/mina cu nume de pasăre./Sunt moţul ducând în ciubere /aur-cât bobul de mazăre, /din cuibare de şerpi./În mina aceea vorbind cu guzii. /Umblăm de-a buşilea/Sub Gura Ruzii. /Pământul ne e grea povară. ”
Stări de spirit acute sau tranzitorii se derulează pe firul amintirii unei copilării cândva fericite în inconştienţa vârstei: „ Mi-e dor de copilărie / de o scaldă în râu./Când culegeam bureţi de rouă/şi mure.” Întoarcerea în timp îi aminteşte de jocurile simple ale copilăriei: „De-o vreme învăţ / un drum îndărăt. /Aud voci de copii,/jucării de demult, /Un cerc umil, un bumb,un băţ.”
Ca şi la Blaga, gorunul este arborele mitic, totemul, ca simbol al `stenicului şi al veşniciei: „E Eul meu, o umbră în oglindă/ Gorunul amintirii milenare”. Elementul mitic este autohton şi se bucură de aşa-zisul spiritus loci.
Autorul îşi exprimă şi admiraţia neţărmurită aţă de Blaga a cărui carte „dacă o pui sub pernă îţi luminează visul”.
Mai puţin prezentă în acest volum e poezia iubirii. Odată patima sângelui încheiată, devine una casnică, a cuplului intrat în senectute, ce caută sprijin şi mângâiere la partener: „Mândro! Hodineşte-mi ochii/ pe sub plete, pe sub rochii, / să presimt aproape Cerul!/ Mâna ta să mă aline/ Soarele să mă lumine” sau „Vremea, anii, se adună/ Frunza toamnelor târzie,/ Aş vrea mândro – o comoară / bătrâneţea să ne fie!” iar amintirea frumuseţii de odinioară să-l însoţească până la moarte: „Aş vrea să rămâi fără vârstă/ Amforă!/ Aş vrea să mă duci în ispită/ şi după ani o sută./ Să-ţi spun, proptit în bâtă: Seculara mea iubire!/ ”. Din când în când amintirea reînvie momente memorabile dintr-o tinereţe trecută: „Îţi aminteşti o vară eternă?/ Arama părului tău pe pernă/ Acel sfârşit de mai./ Şi poveştile pernei.”
Din punct de vedere estetic evoluţia sa este ascendentă dezvoltându-se pe linia unui lirism obiectiv rafinat-livresc, a unui intelectualism ce aminteşte de poezia clasică germană. Dacă la începuturile sale poetice cenuşa era un simbol al arderii şi purificării deopotrivă, ajuns la vârsta senectuţii poetul trăieşte sentimentul zădărniciei,în vecinătatea morţii şi al unui destin neîmplinit încă, fiindcă:” laba destinului urs/,mi-a răvăşit faţa încât semăn /cu un urcior spart, de lut/, din care mi-a curs, ceas cu ceas/, toată viaţa”
Mircea Vaida-Voevod practică o prozodie originală cu rime interioare şi sporadice, măsura inegală a versurilor fiind dată de gradul de participare afectivă a autorului la cele afirmate.
Ion Todor
Publicat în revista „Prag de lume” nr. 7, 2022
feb. 8, 2020
Poezia lui Mircea Vaida –Voevod are acel farmec al unicităţii,superbie specifică doar marilor poeţi care trec prin timp şi curente literare fără ca acestea să le deturneze destinul.
Liric ca toţi poeţii ardeleni, instrumentarul şi recuzita sa poetică,mai rafinată şi subtilă cu fiecare nou volum, e legată de locurile natale, de Bradul unde s-a născut şi a copilărit, de moţii lui Horea şi Avram Iancu,de Gorunul(arbore totemic ca şi la Blaga) şi fânul cosit pe dealurile copilăriei,de basmele şi legendele pe care le-a cunoscut încă de timpuriu:” În sat la noi, în poală de păduri /am învăţat cântări de vrăjitoare./Am folosit trifoi, frunză de brusturi,/ căţei de usturoi/ brăţări de lut /şi de strigoi–alungătoare.” Amintirile cele mai plăcute şi cu efect regenerator,de asemenea,îi sunt legate de Ţara Zarandului cu Dealul Cucului şi Gura Ruzii sau de Codrii Ţebei cu Gorunul lui Horea:amintiri rămân/ din vechi obârşii. Descendenţa sa nobiliară pe care a trebuit s-o ascundă atâtea decenii nu l-a ajutat ci mai mult l-a încurcat în viaţa socială.Poate de aceea a îmbrăţişat scrisul, în special poezia,ca semn al celor aleşi pe care doar eternitatea îi răsplăteşte pe deplin. Temele şi motivele poetice sunt în mare parte aceleaşi, începând cu Cenuşa verde,volumul de debut, până la recentul volum editat, cu un titlu incitant,Praful de pe tobă,apărut la Editura Risoprint,Cluj-Napoca,2019. Din punct de vedere estetic evoluţia sa este ascendentă dezvoltându-se pe linia unui lirism obiectiv rafinat-livresc,a unui intelectualism ce aminteşte de poezia clasică germană. Dacă la începuturile sale poetice cenuşa era un simbol al arderii şi purificării deopotrivă,ajuns la vârsta senectuţii poetul trăieşte sentimentul zădărniciei,în vecinătatea morţii şi al unui destin neîmplinit încă,fiindcă:” laba destinuluiurs/,mi-a răvăşit faţa încât semăn /cu un urcior spart, de lut/, din care mi-a curs, ceas cu ceas/, toată viaţa”. Neasemuit de frumoase sunt poemele închinate mamei şi tatălui, condamnat la ani grei de ocnă şi Canal, pentru” vina” de a fi fiul unuia din cei care au înfăptuit Marea Unire de la 1Decembrie 1918. Lăsăm in grija cititorilor plăcerea de a le descoperi!
Ion Todor în Alba Iulia Cultural, An V, nr.16, 2020.
iul. 22, 2024
Constantin Cubleșan
„EU VINUL VIEȚII ÎL BĂUI CU URĂ”
(Mircea Vaida-Voevod)
De un dramatism profund sunt poemele lui Mircea Vaida-Voevod din recentul volum, Amintiri de pe Terra (Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2023), asumându-și într-un discurs evocator istoria devenirii moderne a națiunii sale, așa cum o cunoaște și cum o simte trăită în ținutul Munților Apuseni, de unde își trage obârșia. De altfel, este coordonata majoră pe care se înscrie întreaga sa creație literară, incluzând aici și masivul roman autobiografic, Corinda. Nimic patetic însă, nimic ostentativ în confesiunile de apartenență la ținutul natal („Sunt bine în pădurea mea,/ în munții mei…”), la durerile poporului său, de-a lungul veacurilor („În sinea mea s-au cuibărit/ zeci de generații,/ cu patimile, cu urile lor”), totul într-o rememorare oarecum crepusculară, a vârstei sale („Octogenar, de-o vreme,/ vorbesc singur, în poeme,/ cu tristul meu portret”).
Biografismul nu este neapărat o evocare a familiei sale biologice, prin ea înțelegând, la drept vorbind, mulțimea generațiilor de eroi anonimi care au ilustrat, care s-au implicat în istoria zbuciumată a ținutului opresat de puteri străine:„Că bunul meu e azi în cer,/ eu nu voi înceta să cred, să sper./ Din fier de plug își făurise spadă./ Căci fu sortit să vadă, cum că din/ scrumul celor arși pe rug,/ fumul, cu negri nori,/ înconjură de șapte ori planeta,/ ca dovadă!/ Ca luna pe un vârf de plop/ aștept un alt Potop/ și m-aș tocmi luntraș/ pe Arca Noii./ Trecutul de curând/ e vânt cu fum./ Pe drum trece un car cu fân./ Un căruțaș bătrân/ își bate boii” (Din vârf de plop).
E un patetism mocnit în aceste versuri ce conțin, în fiorul lor lăuntric, vibrația unor dureri istorice ancestrale. Regăsim astfel, evident, într-o altă cadență prozodică, expresia frustă a încărcăturii emoțional-mesianice din lirica lui Octavian Goga. Căci, modernismul poetic al lui Mircea Vaida-Voevod vine, fără tăgadă, din tradița literaturii ardelenești, sobră și robustă, în care simbolică stă mereu imaginea gorunului, în toate ipostazele sale existențiale, cu rădăcinile adânc înfipte în sol, în țărâna dătătoare de viață pe aceste meleaguri de legendă, ce urcă până în actualitatea momentului despre care vorbește și dă seama, în parabole, firește:„Pe sub pământ/ se-nvârte roata morii./ Alți secoli, alte boli,/ alte războaie./ Se-ndoaie trestia în vânt.// Se miră cugetul de cât se minte/ în istorii, în cuvinte./ În cronici vechi apă de ploaie/ scorniră niște lăudăroși,/ că nu se pomeniră maci mai roși/ nici brazi mai nalți,/ Goruni mai groși ca în Ardeal./ Că îi sădise pe un deal,/ vreun grof, vreun Eszterházy!/ Crescură codrii de măganul lor!/ Sub fiecare trunchi e-un veac de silă./ Cu ochii-nchiși pipăi Gorunii,/ Lutul./ E-un alfabet de culmi și văi./ Cu degetele, lin, citesc trecutul./ În crâng de pin, în pat de ulmi,/ mă dor Srăbunii” (Străbunii).
Nu cred că mai sunt mulți poeți astăzi la noi care să vibreze cu atâta intensitate la conștientizarea apartenenței lor la un trecut istoric plin de jertfe, de jerfire întru afirmarea identității naționale. Mircea Vaida-Voevod își asumă oarecum profetic enunțul devenirii prin timp a seminției sale, trăind frenetic o veritabilă mitologie națională, în care legenda se ivește din fapta reală ridicartă la simbol prin însemnele firii firești a acesteia, prezente pretutindeni:„De treci Valea Țebei,/ unde anii devin mai grei,/ mai mari,/ vremea se ascunde/ într-o scorbură, pe plaiul/ cu iasme și smei,/ unități de măsură din basme,/ care dau îndărăt./ Și asta prelungește traiul/ până hăt – în veci!/ Aici Gorunii sunt zeii de demult,/ ai codrului./ Aici, cimitirul fără hotar/ e un aeroport cosmic, abrupt,/ prin care se iasă din timp,/ căci, se intră dedesupt/ într-un anotimp secular,/ al Iancului./ Ascult./ Se aude fluierul Lui!” (În Valea Țebei).
Firește, o anume religiozitate, ce nu este explicată în poezie, ci implicată acesteia, translează reveriile metaforice ale lui Mircea Vaida-Voevod. Universul istoriic al propriilor trăiri se umple de solemnitatea ritualică a evocărilor lirice, totul într-o atitudine polemică, ironică, față de prezentul imediat al aceleiași istorii (adesea) trădate.„Cândva, cel de Sus, ne trimise/ apostolii- socli./ Glasul lor îl ascult, pătimaș./ Când vei citi acest răvaș,/ noi, vom fi murit toți, demult./ De flintă, de sabie, de boli./ Istoria e un cal nărăvaș,/ sau un car cu boi,/ scârțâind alene din roți./ Spre destinatar,/ cuvintele ajung rar la țintă!/ Drumul e plin de bolovani,/ de tâlhari./ Mi se rupe șareta/ și din lipsă de bani,/ poștașul își vându bicicleta./ Scrisorile întârzie sute de ani!/ Îmi scrise și semnă plelung:/ Neacșu de la Câmpulung” (O scrisoare de demult).
Poezia luui Mircea Vaida-Voevod e pătimașă, expresiv-dură, fără încercări, de nici un fel, de experimentări moderniste (postmodernisme!), la modă în ziua de azi. Din pricina aceasta ea poate părea, la o privire superficială, dacă nu desuetă, ieșită oarecum din actualitate. Nimic mai fals însă. Actualitatea ei constă în tocmai vibrația tensionată la tumultul istoriei naționale care e dincolo de spectacolul politician al zilei. E istoria vie a unor conștiințe trecute fără prihană prin timp și prin timpii acesteia. Este caracteristica funciară a liricii Bardului coborâtor din tenebrele luminoase ale Apusenilor.
Constantin Cubleșan
„Oraşul” nr. 1-2 2024
iul. 22, 2024
Mircea Vaida-Voevod
Caleidoscopica CINGĂTOARE FLORENTINĂ și literatura absurdului…
Cu oarecare îngrijorare, grăbit în zona crepusculară pandemică, Mircea Vaida -Voevod măcinat de gânduri și de întrebări fără răspuns, creează un roman modern, atipic, surprinzând frânturi din imaginea contemporaneității confuze, într-o rostogolire a valorilor consacrate, impunând o reevaluare a cutumelor și a prejudecăților fixate de-a lungul vremii. Gânduri, reflecții, amintiri, judecăți se asamblează în zona nebuloasă a „cingătorii florentine”, alunecând pe panta imaginației și a revelației, lansând ideea reconsiderării universului social și literar, cochetând cu viziunea absurdului învăluitor „ ca un soi de criză, de elogiu al nebuniei”( p.65).
Apărută la Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2021, povestea „Cingătoarea florentină” pare despinsă din complicațiile pandemice ale perioadei de restricții și ciudate răstălmăciri.
Îndelungate preocupări și tăinuite gânduri, cugetări de altădată, vizând marile probleme ale vieții, mereu sub sabia neprevăzutului, ale rigorilor bisericii, ale justiției generos remunerată, în ciuda trenării dosarelor, ale amânării pensionărilor „din viclenia ministerială” a unor calcule obscure și multe alte realități sunt promovate prin alegoria metaforică a cingătorii florentine, care apare și dispare, reapare în ciudate împrejurări în pandemia restrictivă, când oamenii își doresc distracțiile în cluburi, grătare savuroase și visează la drogurile care să le furnizeze iluziile râvnite.
Opiniile scriitorului pun sub semnul valabilității și autenticității principii considerate de neclintit, precum, conștiința, morala, iubirea, arta, sensul existenței, credința, justiția viața și moartea. Pandemia dezvăluie sensurile contradictorii ale unor principii și adevăruri, confruntate cu istoria și cu circumstanțele vremii. Pensiile nesimțite ale magistraților, rețelele de prostituție extinse în Europa, morțile suspecte de noul corona virus ale celor care luptau contra corupției se înscriu între accentele critice la adresa contemporaneității. Remarcăm suferința claustrării scriitorului în restricțiile izolării pandemice, care pune omul în fața unor realități dure, denunțând absurdul situațiilor anchilozate ale relațiilor interumane, a unor cutume care nu se mai potrivesc golului spiritual al schimbărilor. Precum Mateiu I. Caragiale, și Mircea Vaida-Voevod, se simte dator să consemneze realitățile vremii în schimbare, recurgând la originala metaforă a cingătorii florentine, realizată ca obiect de artă .
Asaltat de îngrădirile pandemiei, scriitorul „bătrân izolat, plin de viruși și comorbidități” nu mai valorifică amintiri familiale (fratele Alexandru „victimă inocentă a luptei de clasă”, bunica în vacanță la Karlovy Vary, încântată de poezia „Regina ostrogoților”, recitată de George Coșbuc), ci realizează atmosfera oarecum halucinantă, pendulând pe prezența imaginară a străinului, care „vine din viitor” , aducând „un artefact metalic, despre care nu s-a scris niciodată” ( p.13), ând adevărul că „multe ies la iveală peste ani ”, inclusiv în lumea prejudecăților.
Mircea Vaida-Voevod experimentează frânturi de antiliteratură, cochetând cu noncorfomismul mișcării de avangardă artistică, apărută în perioadă de criză a structurilor tradiționale. Pornind de la legenda ostrogotă, tricotând cu imaginația povestea reginei Amalasunda, înveșmântată sumar în sicriu doar cu centura de castitate, alunecând pe fluviu până în Deltă, amintește de artefactul descoperit după mii de ani de un pescar, care-l comercializează la Târgul din Florența, ajungând în posesia lui Leonardo da Vinci, care înnobilează această piesă, prin metalul folosit. După ani, ajunge să fie dată nurorii ca dar al socrului mare Caragea la nunta fiului său Costache.
Povestea lui Anastase, luat de o barză și dus departe, reîntors odată cu berzele, ne convinge că „oamenii sunt înclinați spre fabulație”. Legenda se împletește cu basmul despre ștrengarul băiat Niels, apoi cu furtul artefactului de la strănepotul lui Anastase, care era Povestitorul și memoriile străbunului Anastase despre ciuma lui Caragea, fiind asocieri pandemice deloc întâmplătoare, căci „ Ciuma lui Caragea e o ciumă reală, consemnată în tratatele de istorie (p.79). Și atunci se complota în taină pentru „Lex Nova”, când „destinul cu două fețe” convingea că „interesul poartă fesul”, când „lui Caragea vremea ciumei pare că îi priește”, căci „oamenii de acolo…nu se tem de nimic, nici de împărat, nici de lege”. O lume anormală, în care totul pare întors pe dos, aspecte caricaturale și grotești, situații care par disparate se încheagă într-o viziune unitară, pe alocuri ireală, centrată în jurul cingătorii florentine, simbol al prejudecăților învechite, trecute prin actualizări și transformări spre a fi în pas cu schimbările, fiindcă era „un obicei barbar, comparabil cu o cușcă, destinată păsărilor captive” (p. 93)
In această fantezie epică, autorul introduce elemente care localizează întâmplările în îndrăgita lui zonă a Bradului, pe malul Crișului Alb, a Dealului Lia, cu protopopul Corpade de la Brad, cu Părintele Arsenie de la Vața de Sus sau cu Mănăstirea Capucinilor din Baia de Criș etc.
Plimbânndu-ne prin Piața Sfatului din Brașov, amintind de Ciuma lui Camus și de cheia cingătorii florentine păstrată de stareța mănăstirii, însăilând detalii despre Ana Lia și povești din pivnițele Vaticanului și despre Bill Gates, scriitorul știe că „și obiceiurile, oricât de înrădăcinate, se pot frânge când intră în joc lăcomia omenească”(p.139). Prezența procurorului Șurșală, „care se lupta cu morile de vânt” aflase despre „un escroc al tranziției, în capitalismul nostru sălbatic, în evul parveniților”, poate chiar pe prispa pandemiei în plină migrație…într-o Europă a violenței”(p.194). Jonglând cu fapta și întâmplări haotice, pare firească înțeleapta concuzie: „Când e în discuție justiția divină, nu există hazard” (p.237).
În final, obișnuiți cu virusul pandemiei, aflăm și de cutremurul nimicitor, care dărîmase clădirea tribunalului, pe care era anunțul angajării personalului de specialitate „indiferent de studii, să fie oameni cumsecade” (p.257).
În acest amalgam de fapte și de întâmplări, autorul mixează adevăruri pe care le recunoaștem în preajma noastră, dezvăluite metaforic sub pretextul cingătorii florentine. Simțim revolta și dezaprobarea față de degringolada care pare declanșată de ciudata pandemie, schimbătoare a mentalității și a vieții oamenilor, prinși sub tăvălugul neprevăzutului.
Livia Fumurescu
Comentarii recente