În acest decembrie al anului 2016, scriitorul Mircea Vaida-Voevod marchează cei 75 de ani prin publicarea unui nou volum de poezii, în care prezentul și trecutul vieții Domniei Sale coexistă metaforic, într-o ciudată premoniție, cu viitorul. Volumul de poeme al lui Mircea Vaida-Voevod Stând în jilț, (Editura Risoprint, 2016), s-ar putea să surprindă cititorul prin titlul mai puțin obișnuit. De fapt, jilțul – sugerează istoria unei familii, a unor oameni care au făcut istorie și care au suferit pe nedrept în vremurile cenușii ale dictaturii. Jilțul voevodal, cum l-am numi noi, conține povestea celor care, de-a lungul vremurilor, și-au slujit țara și neamul și au rămas în conștiința urmașilor: „Am jilțuri peste jilțuri, peste/ orizonturi, ani și secoli./ căci fiecare are o poveste/ a celor care stând în jilțuri,/ soli ai puterii seculare,/ trecură preamăriți în catedrale/ sau regi de palatine dale” (Bagă de seamă). Jilțul moștenit de la înaintași e o metaforă a descendenței aristocratice a poetului, care „stând în jilț”, pendulează între amintiri, cugetări și premoniția finalului, retrăind bucurii din locurile legendare de care s-a legat pentru totdeauna sufletul său: „De-oi mai trăi în ăsta an/ o să-mi comand/ un jilț argintiu de platan/ din Zarand” (Jilț de platan).
Copil și adolescent fiind, aici a suferit, dar tot aici și-a găsit și bucuria, înfrățit cu natura și cu oamenii locului, în mijlocul cărora a revenit frecvent, cu bucuria regăsirii fizice dar și spirituale: „Pribeag străvechi pe drumuri vechi de țară,/ pe câte jilțuri oasele îmi stară,/ Platanul argintiu, sau palisandrul, fagul,/ Gazde mi-au fost; azi așezat pe pragul/ bisericii zăresc pe cer zăganul,/ cu aripi mari îmbrățișând Zarandul”. (Bidermeier de Zarand).
Volumul de poeme Stând în jilț reprezintă o confesiune – testament a autorului, aflat la cea de-a 75-a aniversare, confruntat cu alunecarea în crepusculul anilor, cugetând la ceea ce a fost și nu poate uita, la ceea ce este și-l surprinde, la ceea ce va fi și-l neliniștește. După cum afirmă scriitorul clujean Mircea Popa, Mircea Vaida-Voevod este „Om de cultură profund, a cărei biografie în vremi de restriște a stat sub semnul bunicului său, Alexandru Vaida-Voevod, cu un tată supus la ani de recluziune forțată prin gulagurile comuniste, urmaș al unei dintre cele mai vechi și strălucite familii din Transilvania, Mircea Vaida-Voevod simte cumplita ironie a istoriei, devine cronicar al ceasului de față. Este autorul unor poeme ale stingerii, amintirii, duratei, rememorării, cutreierate de un timbru aparte, vădind lupta sa orgolioasă de a reface momentele crepusculare ale unui timp revolut ce ne însoțește memoria și nu ne lasă să ne prefacem în istorie fără să-i oferim acesteia zestrea poporului nostru adaus spiritual”.
Apărut într-o excelentă prezentare editorială și tipografică, volumul de poeme Stând în jilț este o sinteză lirică a prozei și a poeziei autorului, topind metaforic frământările și cugetările asupra viețuirii celui bântuit de premoniția stingerii. Pe prima copertă, surprinde portretul scriitorului, cu înfățișarea austeră a unui monah, așezat în jilțul moștenit de la înaintași, cu privirea-i pătrunzătoare țintuind cititorul și cu degetele împreunate ca pentru rugăciune, meditând parcă la multele încercări ale sinuosului său destin, înconjurat de cărțile care i-au deslușit tainele lumii și ale vieții. Pe ultima copertă, apare jilțul – simbol al descendenței nobiliare, poetul conștientizând că demnitatea și verticalitatea urmașilor obligă la moștenitori pe măsură: „Nu se-nfrățește jilțul cu oricine (…) Bătrânul meu, bătrân de peste zare,/ stă drept în jilț și suflă-n lumânare” (Drept în jilț). „Semeț pe jilțul de țărână”, în prezentul derutant, când „lumea slută, un festin în toi,/ petrece în război, în nunți macabre”, poetul știe că „omul face jilțul”, conferindu-i valoare. Aceste gânduri și înțeleptele sale demersuri, intuite vag, îi aduc poetului împăcarea sufletească a datoriei împlinite, metaforic sugerate de diamantul olmaz, prin care întrevede puntea către Raiul din lumea umbrelor. „Ghici, cine ar vâna, la moartea mea/ străvechiul jilț – vreun crai, vreun mag?/ Ci, eu, în jilț, pe gânduri, în extaz,/ de moarte uit și de prăpăd,/ când țin în dreptul ochiului – un diamant olmaz,/ prin taina căruia mai fin, mai vag,/ lumea și puntea către Rai se văd” (Privind printr-un diamant-olmaz).
Pare că aceste versuri ale vârstei presimțirilor „misterioasei treceri” concentrează cheia întregului volum, în care jilțul dobândește semnificații multiple, oferind poetului răgazul meditației la ce a fost, ce este și ce se prefigurează că va fi după ce el trece pragul asfințitului. „S-ar putea, stând în jilț să înțepenesc demn,/ în zori orologiul îmi va face semn,/ atunci abia, căzută pe jos/ inima se va opri rece, de lemn./ Voi fi lucrul cel mai de prisos/ din casa în care vocea mea/ răsuna grav, dând porunci… Spre înserat vântul descoperă fața Lunii,/ sub brazdele de frunze mă îngroapă gorunii” (Stând în jilț).
Structurată în trei părți această carte de poeme e străbătută de un dramatism liric original, dezvăluind sufletul poetului învelit în melancolii, declanșate de povara amintirilor, de cugetările profunde privind vremelnicia vieții și destinul efemer al omului, dar mai ales, de conștiința datoriei împlinite a cronicarului aflat în pragul celuilalt tărâm.
Prima parte (Stând în jilț) dezvoltă motivele amintirilor din preajma crepusculară a neliniștilor premergătoare trecerii în neantul teluric și astral. Având conștiința deșertăciunii din aforismul „Vanitasa vanitatum et omnia vanitas”, poetul știe că, în pofida încrâncenărilor și orgoliilor, timpul transformă toată materia în nisip: „Palid la chip, îmbătrânea/ întunecosul nostru lord,/ sub cer de nord, în jilț stând,/ începuse din clepsidră să bea/ timp.
Livia Fumurescu
Comentarii recente