Mircea Vaida-Voevod: Stând în jilț (poeme)
Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2016
Mircea Vaida-Voevod ne-a fost coleg de facultate. Ba chiar mai mult, coleg de grupă, pe la început. De atunci păstrăm vie în minte imaginea lui de adolescent. Zvelt, vioi, cu un albastru ca seninul cerului de vară în privire, cu mult aur în păru-i rebel. Impunea ușor în fața oricui. Din catalog, era apelat, atunci, mai simplu, Vaida Mircea, dar prin întreaga ținută-i trăda fibra aristocratică. Monopoliza seminariile, mai cu seamă cele de literatură, complexându-ne prin informația sa, mult peste cea pe care o primeam la cursuri sau ne sta la îndemână prin bibliografia recomandată. Nu ne îndoiam că avea surse de informare mai speciale, de aceea îl priveam cu admirație, dar și cu ușoară invidie, cum se întâmplă adesea între tinerii studioși. A urmat un moment dificil în viața sa ca student. Într-un plen de an utecist, a fost exclus din asociația studențească, pentru că la intrarea în facultate nu și-a declarat integral originea socială. A ascuns că era nepotul marelui om de stat Alexandru Vaida-Voevod și fiul unui deținut politic, inginer de profesie. Asta nu l-a făcut să scadă în ochii colegilor, dimpotrivă. Aura în care se înconjurase a sporit. Va fi simțit și el lucrul acesta, căci în curând a renunțat la condiția de student strălucit, pentru a-și asuma-o pe cea de poet. Când corul Casei de cultură a studenților, la începuturile sale, evolua în fața unui public entuziast, tânărul Mircea Vaida își recita versurile în pauzele dintre piese. Și o făcea cu patosul de la seminarii, cucerind asistența.
Am simțit nevoia acestei evocări, ca întinzând un arc peste timp, să ne motivăm simpatia pe care i-o purtăm.
La sfârșitul anului trecut, Mircea Vaida-Voevod a împlinit 75 de ani. Nu putea marca mai strălucit acest eveniment decât printr-un volum de poeme. Un excepțional volum, pe măsura personalității sale puternice, a ținutei sale aristocratice. Nu ne dăm seama câte dintre texte sunt inedite și câte antologate, îi lăsăm pe istoricii literari să stabilească. Importantă este cartea în sine, o carte atât de frumoasă în toate datele sale, că-i o plăcere s-o ții în mână, s-o parcurgi. Chipul autorului de pe copertă nu e mult altul decât cel evocat, vremea nu l-a marcat în substanța sa, doar că i-a mai domolit vâlvătăile. Nou, mai degrabă, e jilțul de pe care ne privește meditativ. El face, simbolic, diferența dintre Mircea Vaida din tinerețe și Mircea Vaida-Voevod de acum.
Poemele sunt grupate în trei cicluri: Stând în jilț; Poeme în zeghe și Sub vremi.
Jilțul, înainte de toate, este al poetului, statul în jilț îi aparține, astfel că lirismul e direct, mai puțin obiectivat. Deloc întâmplător, multe dintre poeme se configurează ca arte poetice, au o încărcătură ideatică multiformă. Prima, chiar în deschiderea volumului, ca prefață, privire printr-un diamant-olmaz: „Am târguit un jilț fără pereche,/ cam afumat și ca scăpat din foc (…)// Spetezei i s-a dat un palid roz,/ pe care n-ar putea să-și umfle fala/ un fitecine, ca la noi, un goz,/ în capul mesei împărțind scofala.// Ghici, cine ar vâna, la moartea mea, străvechiul jilț – vreun crai, vreun mag?/ Ci, eu, în jilț, pe gânduri, în extaz/ de moarte uit și de prăpăd, când țin/ în dreptul ochiului – un diamant olmaz,/ prin taina căruia mai lin, mai vag,/ lumea și puntea către Rai se văd.” Este jilțul râvnit, jilțul târguit, purtând semnele nobleței, pe care nu se poate așeza oricine, căci nu oricui i-i dat să țină în dreptul ochiului diamantul magic al vizionarului. Poetul e mândru, pe drept cuvânt, că printre înaintașii săi s-au găsit asemenea aleși de soartă: „Bunul meu – cel cu mustăți mari,/ ca două aripi de șoim păsărar,/ pentru că să jure i-a fost dat,/ atunci în jilț s-a ridicat,/ numai din jilț putea vorbi în voie,/ numai din jilț dădea porunci (…)// Nu se-nfrățește jilțul cu oricine,/ căci Postăvarul Lumii – autarh,/ împărtășit cu taina peste veac,/ orice postav ți-ar da, ori catifea,/ e bine știut că nu poți îmbrăca/ un biet arac, sau câlțiul năclăit,/ o ciuhă de știuleți în haina/ ce adumbrește jilțul de monarh.// Bătrânul meu, bătrân de peste zare,/ stă drept în jilț și suflă-n lumânare.” (Drept în jilț) Imagine apoteotică, de rară expresivitate. Ca pentru un sfârșit de epocă istorică, ai cărei bărbați s-au ales dintre cei aleși, încât să poată rămâne drepți în jilț până la capăt. […]
Al doilea ciclu se prezintă singur prin titlul pe care-l poartă: Poeme în zeghe. Gândul ne duce instantaneu spre poezia carcerii, a detenției politice, prea prezentă, din păcate, în literatura lumii din secolul trecut. O poezie a umilinței, a suferinței fizice, a blestemului. Mircea Vaida-Voevod, prin experiența de viață a tatălui său, a fost parte vătămată a ororilor, încât poemele sale în zeghe sunt expresia unei trăiri autentice, nu simple mimetisme: „Sunt fiul tău bătrâne Fost,/ tu nu te-ai plâns că n-avea rost/ să te jelești pe căi pustii,/ azi trunchi ești de gorun,/ tun de cireș, plumb fără greș/ în capete de caralii.” (Foștii) […]
Al treilea ciclu, Sub vremi, cuprinde poeme ale extinției. Sentimentul sfârșitului este mai acut aici decât în ciclurile anterioare. Sub această apăsare stăm fiecare, atât sub vremi, cât și sub vremuri. Unii îi simțim povara mai detașați, cei aleși – cu mai multă implicare, după jilțul din care trebuie să coboare. Oricum, în buna tradiție a gândirii metafizice, poetul, ca atâția dintre noi, se consolează cu ideea că „Abia după ce murim/ începe galopul prin Timp./ Călătoria prin praful cosmic,/ prin vântul stelar…” (Unde sunt?). Și ce bine-i cade acum toiagul de mag, pe care a avut norocul să-l găsească, șchiopătând prin lume. Precum jilțul, nici toiagul nu-i același pentru toți, dar fiecare îl poate avea câtă vreme l-a potrivit ca suport existențial. De aici îndemnul către cei ajunși la hotarul dintre lumi: „Ori încotro calea să-ți fie,/ toiagul nu-l uita, Ioane,/ când pleci la drum spre veșnicie.” (Toiag de mag). Pe această canava ideatică, autorul brodează, în diferite nuanțe, trăiri obsesive. Privește în urmă și nu se regăsește într-un singur chip care să-l reprezinte: „Mereu altă față, alt sclav,/ într-o singură viață am fost/ trei-patru-sau cinci/ oameni, niciunul/ frate cu celălalt (…)// Mă întreb: care dintre ei/ a fost azi îngropat,/ cu cruce de om cumsecade/ la cap?” (Mă întreb) […]
Mircea Vaida -Voevod a trecut prin viață ca un aristocrat, sigur pe forța talentului său. I-a rezervat timp acestuia să se desfășoare prin propriile-i impulsuri, nu ispitit de succesul imediat. Nu l-a îngrădit într-ale poeziei, i-a dat libertatea să se încerce și în proză ori în jurnalistică, deopotrivă. Până la urmă, tot la poezie s-a întors, ca la dragostea dintâi. Matur însă, acum, fără stângăciile juvenile ale congenerilor săi. Volumul de poeme Stând în jilț este cea mai bună dovadă. Istoricii literari vor avea de lucru. Generațiile de poeți se configurează în timp, nu de moment. Mutațiile în ierarhizări sunt obligatorii, precum cele ale valorilor estetice. În generația șaizecistă, Mircea Vaida-Voevod își are jilțul său, de nimeni concurat, pentru că, vorba sa, nu are cu cine să-l împartă.
Să ne trăiești, la mulți ani, colega, și ține-o tot așa, căci literatura română mai are nevoie de tine!
Iuliu Pârvu
Alba Iulia Cultural, nr.6/2017
Comentarii recente