Gând Românesc, 12.2016

Descendent dintr-un ținut istoric al Munților Apuseni, Țara Zarandului, și dintr-o familie cu vechi atestări documentare în mișcarea de afirmare națională a românilor de pretutindeni, Mircea Vaida-Voevod s-a impus în literatură ca o conștiință deplină a neamului, aceasta marcându-i, la cele mai înalte cote de realizare artistică, toate scrierile, de la impunătorul roman Corinda, dezvoltat pe coordonate biografice, până la actualul volum de poeme, în deplină maturitate creatoare, Stând în jilț (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2016), o emoționantă evocare metaforică a misionarismului ardelenesc, în cea mai bună tradiție a poeziei lirice născută pe aceste meleaguri, de la Andrei Mureșanu până la Octavian Goga și mai apoi la un Aron Coruș sau Ioan Alexandru. Iată, o familie de spirite menită a înnobila verbul românesc în toată desăvârșirea lui modernă. Jilțul („un jilț argintiu de platan,/ din Zarand”) devine aici imagine emblematică a maiestății și demnității seminției, a puterii de înstăpânire a unui destin vertebrat prin vremuri: „Mi-e jilțul laviță din șist poros/ azi, gresie de cruci cioplesc în steni,/ jilț maiestuos – e pentru regi mireni,/ apoi, cel rustic, tron în Stil Birgand,/ așa zisul Baroc Stâncos,/ Un Bidermeier de Zarand.// Pe 40 scaun înalt de quarț,/ e înscăunat poetul solitar,/ în gând, treptat, m-am preschimbat în var,/ sau troienit cu har ceresc/ în munții unde cresc Gorunii,/ stareți de neam, cu suflet omenesc,/ ce fac sfeștanii sub văpaia Lunii.// Pribeag străvechi pe drumuri vechi de țară,/ pe câte jilțuri oasele îmi stară,/ platanul argintiu, sau palisandrul, fagul,/ gazde mi-au fost, azi așezat pe pragul/ bisericii zăresc pe cer zăganul,/ cu aripi mai îmbrățișând Zarandul” (Bidermeier de Zarand).

E în totul o poezie viguroasă, ce se distinge cu maiestuozitate în corul atâtor voci poetice mai noi (dar și mai vechi), aparținând unor autori ce caută modele de exprimare în songurile la modă de aiurea; e o poezie împlinită la școala marilor noștri clasici ca și la cea a clasicilor universali, germani în speță, având repere de claritate ideatică în versurile unor Heine sau Schiller. E un ton mesianic, rostit cu patima unui rezoner al istoriei și al făptașilor acesteia, aici în pădurile strămoșești sau pretutindeni în țară, căci suferințele și idealurile, năzuințele în hotărâri ca și în faptele celor răstigniți pe glie, au fost aceleași, în toate timpurile: „De câte ori ne-am căinat amarul,/ de câte ori ne-am apărat cu parul,/ căci parul și românu-s frați de cruce,/ așa păzeau răscrucea, la răscruce.// Venea vreun duce la răscruci călare,/ noi îl croiam cu parul pe spinare,/ cu paru-n cap, acesta este modrul,/ frați întru deplângere cu codrul,/ cu Dunărea, cu vremea rea (…) Țărani cu pari se-ntorc de altădată,/ se-nchină codrii sceptrului de par,/ când trece legiunea împărată,/ sau urcă din pământ penați și lari,/ e lancea Horii, stavilă de lemn,/ că parul ne e pravilă și semn” (Sceptru de par).

Cu acest sentiment receptează și realitatea imediată, puțin demnă în lumina istoriei („Pretutindeni – trădători și trădări!” – Aferim!), vibrând tragic în memoria celor dispăruți în temnițele comuniste sau pe șantierul Canalului, de tristă memorie, de… arhitecții căruia, ca sistem încă nu ne-am putut elibera pe deplin: „Dacă spui adevărul riști să fii condamnat!/ Inchizitori comuniști, copii de inchizitori comuniști,/ copii de copii… Căci, n-a încetat Canalul./ Cohorte de canalii ne-au dăruit Canalul./ În gropi comune, părinții noștri în Canal rămân,/ pe malul Istrului, stăpân – Canalul! (…) Azi, de pe 41 margini de Canal/ privesc șenalul de cer și apă,/ încerc să îmblânzesc un val,/ îl prind în mâini, îl încălzesc în palmă,/ dar din pământ se-aude o sudalmă,/ căci amintirea sapă, a evadat un gând,/ din brazdă latră câini, dar gândul scapă,/ frunză-n vânt” (Canalul). 

Poemele volumului au în substanța lor profunde meditații asupra vieții, a existenței în general, asupra morții, asupra menirii sale de poet („Am început să mă strămut în cărți” – Joc de țărci), adesea versul fiind elegiac sau testamentar: „Când din mine vor rămâne/ doar niște cuvinte,/ vei găsi în biblioteca de nuc/ o carte din care îți vorbește/ bunul tău, un haiduc (…) Cuvintele îți vor fi merinde,/ vor ține lor de îmbrățișare/ Cuvântul e o Vorbă Mare” (O vorbă mare).

Tandrețea cu care adastă frumusețile ținutului de baștină, nu lipsește; o frumoasă melancolie eminesciană se regăsește distilată într-un soi de ritual descriptiv, cu rezonanțe religioase: „Peste lac un vultur trece/ Sau e stârc de apă rece?/ Cearcă-n minte să-l cuprinzi./ Umbră e? înger de pază,/ cerc cu cer încercănează, se răstoarnă în oglinzi” (Luna văzută de sus).

Ca și sentimentul iubirii care se declină din aceeași contopire cu înveșnicita natură, dătătoare de viață: „Verde de vâsc,/ veșnic verde,/ ochii tăi asemenea/ frunzei,/ asemenea vâscului/ crești în mine./ Sunt copacul tău,/ gorunul tău./ Crește-mi din umăr,/ ani fără număr – / din sângele meu./ Semeni, mereu semeni/ cu verdele senin-siniliu,/ al Nilului, cu ruga umilului pelerin/ rătăcit în pustiu./ Verde viu! Verde viu!/ Lacrimă adâncă de dor,/ mă constrângi să nu mor/ niciodată,/ să trăiesc încă/ și încă o dată,/ căci nu te pot pierde,/ suflete al meu/ veșnic verde” (Verde de vâsc).

Solemn și robust, tandru și melancolic adesea, versul ritualic al rostirii poetice cultiva de Mircea Vaida-Voevod se impune puternic personalizat în peisajul liricii actuale, statuând efigia unui creator autentic, robit fiorului istoriei naționale, ajuns, iată, la vârsta înțelepților și a călăuzitorilor de drum prin vreme și vremuri. Să-i urăm, deci, din toată inima, la ceas aniversar: La mulți ani!