Aparent retras în cetatea sa de liniște și pace de sub poalele Fleacului, Mircea Vaida poartă cu el o lume impregnată de istorie. El stă, ca și Blaga, de vorbă cu veșnicia, cu fluturii, cu Dumnezeu, dar cel mai mult cu Horia și Iancu, simboluri perene ale unui trecut zbuciumat, ale unor restriști și dureri resimțite de întreg neamul. Somnia sa e numai aparentă, căci, în realitate, ea este mai degrabă un coșmar al trăitorului sub zarea presantă a timpului, o recapitulare a întâmplărilor dureroase sau tragice ale neamului.
„Cartea lui de vise” ca că citez un titlu de Marcel Mureșeanu, este o flagelare a timpului, o sincopă tragică, o reverberație a lumilor întunecate sau sumbre trăite. Prin simbolica intrare în jilț, el intră de fapt în insomnia milenară a lumii. Recentul volum, intitulat semnificativ „Stând în jilț” (Risoprint, 2016), recuperează timpul trecut și-l preface în imagini tremurate, asemenea unor umbre pe pânza vremii. Prin fața sau prin amintirea sa trec imaginile dramatice ale unei deveniri, ale unor episoade și evenimente pe care timpul le-a recuperat și le-a prefăcut în semne de carte, în recapitulări fabuloase. „E-un neam de suflete ce-n veci nu mor,/ ci, cad ca bulgări mici în lacrimi/ rândunelele din cer./ Știu doar că pleacă și spre/ să se întoarcă anul viitor.” Speranța în mai bine, adăstarea nu-l părăsesc niciodată, dar povara pe care o duce în spate e grea, ea vine din timpuri insolite, imemoriale, ca o prelungire firească a unui testament, a unei datorii pe care fiecare generație o are față de cea anterioară: „Prelungă ziua/ se așează cu spatele spre ieri,/ tăceri se bat în piua serii,/ sau clopotul bătut în dungă,/ vestește ceasul Învierii.// Azi, umbra jilțului s-a răsturnat în mine,/ mai grea ca jilțul, sub ruine,/ un vraf de oseminte/ și câteva cuvinte mari, de spaimă,/ țărâna mea în taină le îngaimă” (Umbră de jilț). Printre picoteli și retrageri strategice, el se lasă furat de insomnia timpului de față, de veghea pe meterezele secolului. Stând în jilț, el reface traiectoria prin timp a sa și a familiei sale, și, în sens mai larg, a neamului său sărac, mereu înșelat de mai-marii imperiilor, de împărați și purtători de sabie. Jilțul în care stă și dormitează naște la fel ca la Goya monștri, aduce în fața judecătorilor pe călăii responsabili de somnul rațiunii, ai suferințelor contabilizate, pe care el, în calitate de scrib, este nevoit să le consemneze. Mircea Vaida devine martor și agent al istoriei, un cronicar fidel de fapte, semne, împrejurări: „scrie pe piei de înger tatuate,/ comori de duh, dar peste toate-,/ o trestie subțire ca un ac,/ până la cronicar, sau ca Balzac,/ Ia din sertar un maldăr de hârtie,/ așează-te pe prag și scrie.” (Cu pana de Balzac). Sarcina lui e una de mare responsabilitate, fiind asemănătoare tulnicului care vestește primejdia, anunță adunarea, trezia. Așteptând Marea Strămutare, timpul se lasă comprimat, sau dilatat, el își scutură polenul nocturn pe aripi de flutur, duce oamenilor Cuvântul, Tumultul, starea de veghe pe meterezele timpului.
Oștean și cântăreț în același timp, Mircea Vaida nu este numai un laudator tempora acti, ci mai degrabă scribul cu pergamentul proaspăt al neuitării, al rememorării fatidice, imperioase, al retrăirii dirijate, obligatorii a neuitării. Mircea Vaida e aici cu noi ca să nu dormim, ca să ne trezim la glasul timpului, să nu ne lăsăm înșelați de aparenta resemnare, de „boicotarea istoriei”, de ieșirea din timp. Așa cum e structurat volumul în cele trei cicluri, Stând în jilț, Poeme în zeghe și Sub vremi, el aduce în fața judecătorilor de istorie care suntem noi, cele trei timpuri, prezentul, trecutul și viitorul. Trecutul e întrupat de calvarul Tatălui, trecut prin temnițele comuniste, prin abatoarele morții, prin ghilotina Canalului. Viitorul e starea de nesiguranță a unei lumi opace, cuprinsă de spasmul final. „E frig în biserică,/ și mortului îi e frig”, e timpul în care „păsări zboară cu aripi smulse”, în care lumea suferă de sindromul Torquemada, în care visează demonii din Cernobâl, în care se aude un zgomot asurzitor, căci trăim în absență: „În țara asta e totul anapoda,/ Da e Nu!/ Nu e da!/ S-a inversat prețul cuvântului,/ punctele cardinale, sensul vântului,/ chiar gravitația!”
Atenție, deci oameni buni, omul din jilț nu doarme! La cei 75 de ani câți împlinește la 9 decembrie 2016, el ne aduce ca Moș Niculae cuvântul său de taină și poezie, dar și de avertizare. Sacul său cu jucării e plin de Trecut, iar acesta miroase a Istorie trăită, a Istorie regăsită, a trecere spre senectutea și înțelepciunea străbunilor, cu care el se află în permanent dialog, în acea fericită postură „de a face schimburi de taine cu strămoșii”.
Mircea Popa
Comentarii recente