„Un aer baladesc sublim stăpânește versurile lui Mircea Vaida (…) În Singurătăți găsim un vers de mare calibru: „Rămân singurătății/ Mari mănăstiri de fân,/ Totemuri românești ale verii”. Excepțional mi se pare și Pomul miraculos. În alt poem (Bogomilică) o uriașă pană de pictor zugrăvește câmpia Ardealului cu ce are ea silvan și mitologic. Că Mircea Vaida este un poet, fără nici o discuție, ne putem da seama și la lectura antologicei poezii Bunica (…) Asimilarea simplității brâncușiene, aș zice, transmutată în arta poetică naște sublime lucruri de care mă bucur ca un căutător de diamante (…) Din eternitate, Valéry poate fi gelos pe acest ardelean”.

(Eugen Barbu, O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent. Poezia română contemporană, 1975, pp. 221-223)