Retras într-un simbolic turn de fildeș în casa sa de la Făget, Mircea Vaida-Voevod continuă să fie prezent în viața literară printr-o serie de volume de poezie și de restituire istorică. Cele mai importante ieșiri publice ale sale au fost cele legate de inițierea unor volume închinate bunicului său Alexandru Vaida Voevod, cu rol esențial în lupta pentru înfăptuirea Marii Uniri, apoi la ratificare acestui act istoric prin participarea sa directă la Conferința de Pace de la Paris. Aceste două evenimente au constituit obiectul unor restituiri documentare de cea mai mare importanță, volume publicate de către Academia Română, cu următoarea tematică: Alexandru Vaida Voevod și Marea Unire și Alexandru Vaida Voevod-văzut de contemporani. În paralel și-a continuat activitatea poetică, scoțând de sub tipar volumele de poezii Stând în jilț, Zarand sunt și Praful de pe tobă. Poezia scrisă de poet poate fi definită ca o poezie a trecerii poporului nostru prin istorie, cu suișurile și coborâșurile sale, cu reflectarea acestor trăiri într-un eu poetic vibrant și tumultuos, atingând cele mai sensibișe coarde ale sufletului. În ultimele volume nota viforoasă și acuzatoate cotrușiană, de un expresionism sui-generis, e copleșit de o poezie meditativă, gravă, cu multe reflexe melancolice și elegiace vizând trecerea irepresibilă a timpului, încercările tot mai numeroase ale luptei cu îmbătrânirea fizică, cu schimbările în rău ale societății, cu amenințările ce vin din partea pierderii memoriei colective. Retragerea tot mai accentuată a individului din câmpul responsabilității civice, trădările, infidelitățile și neîmplinirile pun mereu semne noi de întrebare privitoare la participarea noastră la istorie, la felul în care trebuie să luptăm cu nedreptățile timpului. Mai mult ca alți poeți transilvăneni, Mircea Vaida-Voevod are o genă de luptător, de ins pe care faptele neamului îl afectează profund și care se simte responsabil de greșelilelui, trăind consonantic clipele de înălțare sufletească. Cu trecerea timpului peste aceste „ ieșiri din timp” sau „căderi în timp” sunt tot mai numeroase și produc răni tot mai adânci, pe care răbojul sufletesc le simte tot mai acut. Rostul lui social este acela de a duce mai departe crezul Iancului și al lui Horia, ideea de înfrățire cu moții, după deviza bănuțiană „țineți cu poporul ca să nu rătăciți”. Arta sa poetică este o artă a responsabilității și a mobilizării mulțimilor, un fel de „tulnic” al vremurilor :„ Rămân să-mi apăr cu pana,/ starea de fân,/ de plai/de tulnic!”. Călător prin timp, Poetul se oprește la umbrele mari ale neamului spre a le face câte-o reverență, înnoptează lângă câte un mormânt pentru a sobi din aura unui timp eroic, pentru a se umple din nou de sunetul singular al unei misiuni: „Aici, la Brad, aveam un rost/și sufletul-merinde/ Aici mi-e retina, frunzișul./ Ăsta mi-e Crișul./Veacurile ce ne-au fost/ de-a curmezișul.”Poezia sa este o poezie a generațiilor, in care flacăra vie a mesajului a trecut de la tată la fiu, chiar dacă au crescut deoptrivă cu ingratitudinea oamenilor. Peste zvîcnetul sângelui trece umbra Tatălui, care riscă să se diminueze cu fiecare nouă închisoare prin care a trecut dacă nă-ar fi ciotul bătrân al bunicului de la Sibiu, care poartă cu e Istoria noastră în spate|: „Mi-l amintesc sub stejari,/ Pe strada Nimănui/din Sibiu,/ însoțit mereu/ de harta României Mari.” În această nouă etapă, poezia întemeierii și a rezistenței luptătoare se conjugă cu sentimentul zădărniciei, al inutilității, al pierderii busolei care arăta drumul celor vechi. Se pare că generațiile tinere s-au îmbolnăvit de boala parvenirii, a hoției pe față, a descurajării, în consonanță cu decăderea și lâncezirea generală: „Plutim în ăst veac/pe câteva doage/ din Arca lui Noe.” Vremile s-au schimbat, caracterele s-au înmuiat, s-au diluat, și-au pierdut verticalitatea.. Poetul constată cu regret acest handicap care s-a încuibat în sânul neamuui și l-a moleșit, la făcut să nu mai aibă șira spinării. Poezia lui simte nevoia să ne avertizeze, să ne probozească, să ne trezească din somn, deși e conștient că sunt puțin șanse de reînviere. „Lumea s-a zbârcit, pustie,/ Toate s- au micit, nepoate,/ Azi, în colivia strâmtă/ nici canarul numai cântă”. Poezia lui Mircea Vaida-Voevod vorbește tot mai dezamăgitore de acest areal infestat, de unde invazia gândurilor deprimante, a accentelor melancolice, elegiace, care riscă să coboare platoșa, să ruginească scutul. Imaginile tonice se prăfuiesc, se scorojesc, se pustiesc. Un sentiment general de îmbătrânire, de intrare în zodia senectuții, a zădărniciie, a inutilității pune stăpânire pe oameni, pe lucruri, pe visurile lor.Vorbind la modul metaforic, arborii pădurii sunt tăiați în chip nemilos, sunt răriți, sunt supuși unor tratamente barbare, încât nu mai pot oxigena aerul: „Cândva erau mulțime în păduri/și umăr lângă umăr./Azi număr împrejur,/ în rărituri, stejarii,/ în nopțile cu vuiet de securi./Mă-ntreb ce vânt o să-i mai calce?/ de ce îmi plângi pe umăr/salcie?”Mare meșteșuguar în a surprinde această etapă din viață numită„ îmbătrânire”, M.V. devine exponentul acestei pierderi de sine, a unei cumplite desfolieri sugestive, a unei vtalități exangue. E un Cotruș al regretelor, al renunțărilor. „Unde merg, unde mă-ntor,/ mă urmărește/ melancolicul corn”. De unde imaginea simbolică care a dat titlul volumului, aceea a „prafului de pe tobă”, pe care vechiul „dobaș” nu-l mai poate înlătura, așa că metaforele esențiale ale volumului devin cele ale plecării, ale umbrei, ale îngălbenirii, ale neputinței. E poezia unui rămas bun de la marile idealuri. E un prohod discret dar amar al unei dezamăgiri totale, radicale, și fără leac. E vorba de sentimentul dominant „al rătăcirii” într-o lume care devine cu fiecare zi mai necunoacută, mai impenetrabilă, mai greu de înțeles, mai supusă forțelor divergente. Dezamăgirea și trauma timpului lasă urme pe fiece filă, pe fiece amintire, pe fiece dorință, mărind angoasa, disperarea, suferința difuză, ieșirea din timp. Cine dorește să trăiască acest sentiment al crepuscului, al decrepitudinii treptate, al desfolierii, al confrunătării cu dezamăgirea și risipirea iluziiilor este îndemnat să ia volumul lui Mircea Vaida-Voevod, pentru a trăi alături de el acest sentiment al luptei cu nimicul, cu teroarea Istoriei.
Mircea Popa (în Făclia, 28 februarie, 2020)
Comentarii recente