Cărțile nemuririi noastre

Făclia, 30 noiembrie 2018

Articol scris în Eveniment Interviu

cu scriitorul Mircea Vaida-Voevod despre documente de căpătâi și aducere aminte

Timp de 2000 de ani lumea s-a mișcat încet, foarte încet. Apoi, dintr-o dată, cântecul acela obsedant a trezit conștiințe. Acum o sută de ani, dorul de a fi parte din Ființa Întreagă a Neamului a schimbat ritmul. O frenezie aparte, o linie melodică dusă până la paroxism a născut oameni de seamă, care au sfărâmat prin voința neamului, podiumul rebegit al imperiilor asupritoare. Întrebările, tulburătoare și, nu odată solitare, discursurile marilor spirite au dat roade. Și au înfăptuit Unirea. Marea Unire. Străfulgerare de vrajă.

Acum, în casa scriitorului Mircea Vaida-Voevod e din nou liniște. Afară, în Codrii Făgetului clujean toamna își face de cap prevestind omăt luminat. Înăuntru e cald și bine. Pe o măsuță dichisită, patru tomuri voluminoase, cu o grafică impecabilă și coperți veșnicind nemurirea slovelor proaspăt ieșite de sub tipar. Bătăile muzicale, și totodată, profunde ale vechiului orologiu; peretele pe care tronează un fotoliu de care s-au folosit, cândva, strămoși de seamă; portretul de epocă al bunicului Alexandru Vaida-Voevod privind, din istorie, peste toți și toate. Un colț de lume, undeva în colțul sufletului nostru, recompunând pe stil nou, o cameră de acu’ o sută de ani.

Interlocutorul meu, scriitorul Mircea Vaida-Voevod își amintește…

Biografia mea, începând din vremi de restriște a stat mereu sub semnul bunicului meu – Alexandru Vaida-Voevod. El a jucat un rol esențial în realizarea Marii Uniri din 1918. Atunci, la 1 Decembrie românii și-au hotărât soarta. Viața bunicului meu a fost de la început, și până în ultimul ceas în slujba națiunii române. Istoric vorbind, aceste cărți încearcă să surprindă diverse momente, mai ales gânduri și fapte ale lui Alexandru Vaida-Voevod, ale generației sale. Pentru că e vorba despre o generație de elită, care a dat chip aspirațiilor pe care șiruri de generații de români le-au transmis una alteia, profunda chemare a Unirii. Istoria lucrează prin oameni, prin popoare, dar și prin personalități de excepție, care în anumite momente își asumă Destinul. Mereu românii s-au simțit prin limbă și istorie, uniți. Ei bine, 1918, prin principiile wilsoniene, prin faptul că se terminase un război cumplit, unde, în tranșee, muriseră atâția români din Transilvani, dintre cei de dincolo de Carpați. Unirea nu părea totuși, atât de aproape. Era ca o poveste, ce o veți regăsi în aceste cărți pe care le-am editat în preajma Centenarului Unirii, totul fiind legat de o cotitură a istoriei, acel 1 Decembrie. E vorba de două volume care se numesc „1 Decembrie, 1918. Mărturii ale participanților, votanți ai Marii Uniri”. E un documentar coordonat și păstrat sub vremuri de către istoricul Ioachim Crăciun. Această personalitate a Clujului și nu numai, este cel care a descoperit de pildă, Catehismul calvinesc și l-a comentat, este cel care a fost și rămâne cel care a fost considerat părintele bibliologiei române. Spre sfârșitul vieții sale, mi-a făcut o mărturisire și anume că în arhiva lui, bine păstrat, după cum s-a dovedit ulterior, ascuns, aș zice, se află un documentar privindu-i pe cei care au votat Unirea în 1918, la Alba Iulia. În 1943, Institutul de Istorie a Daciei Superioare, refugiat la Sibiu intenționa să editeze un album cu cei care în urmă cu un sfert de veac au votat Unirea. În acest scop s-a întreprins o anchetă. Aceste două consistente volume conțin fotografiile votanților Marii Uniri, fiecare își povestește biografia: preoți, învățători, mulți dintre ei, țărani. Oare le putem spune „oameni de rând”? Pentru că fiecare dintre ei este o personalitate. Se vede cu ochiul liber că n-a fost o adunare amorfă, iar Unirea n-a fost făcută doar de elitele românești. Aici sunt reprezentanții poporului. Obștile și-au trimis reprezentanții la Alba Iulia.

Câți au votat, efectiv, la Alba Iulia?

Au fost 1228 de votanți. În cărțile despre care vorbim apar vreo 600.

Vorbeați despre intențiile de apariție a unui album în 1943.

Da. De ce n-a putut apărea atunci? Pentru că în timpul Dictatului de la Viena granița era draconică, se confiscau toate documentele sfinte poporului român dar și pentru că era război. Ioachim Crăciun este cel care a coordonat arhiva din care putem afla cine erau acei semnatari, ce reprezentau ei. Se vede ce conștiință națională, ce conștiință istorică aveau acești oameni simpli din Maramures, din Banat, din inima Transilvaniei. Acum am adăugat în această ediție un capitol Addenda, cu o serie de date noi descoperite în arhiva pe care am moștenit-o de la Ioachim Crăciun. E o carte importantă atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere politic. Am întocmit cele două volume împreună cu istoricul Gelu Neamțu. Prietenul meu nu mai e printre noi, dar, iată, astfel participă și el la sărbătorirea acestui moment crucial: Centenarul Marii Uniri.

Două volume substanțiale, apărute la Editura Risoprint, în condiții grafice deosebite, în regie proprie, după o primă ediție publicată la Editura Academiei Române.

Da. Era necesar să apară această lucrare acum, în momentul sărbătoririi Centenarului, ea fiind importantă pentru istoricii români și străini, o carte esențială atunci când vorbim despre Unire, o carte peste care nu se poate trece.

Un alt volum…

…Care se numește „Scrisori de la Conferința de Pace. Paris-Versailles. 1919-1920”. Un volum care are în jur de 700 de pagini, ediție revăzută și adăugită cu o serie de imagini de la Areopagul Păcii, pe calea spre Tratatul de la Trianon. Vorbind despre prima ediție, academicianul Dan Berindei scria: „Scrisori de la Conferința de Pace… sunt de un deosebit interes și contribuie, mai ales, în a demonstra rolul lui Alexandru Vaida-Voevod în momentele decisive pentru români în necontenita lor luptă de afirmare și apărare”. Realmente sunt niște mărturii ale acestor zile trăite intens de către reprezentanții României și ai poporului român la Conferința de la Paris-Versailles unde s-a obținut recunoașterea internațională a fruntariilor României Mari. Majoritatea scrisorilor sunt adresate lui Iuliu Maniu. Trimise printr-un curier special pentru ca ochi străin să nu ajungă la ele. Maniu – după cum se știe – era președintele Consiliului Dirigent aflat la Sibiu, iar Vaida-Voevod, în prima fază reprezenta Ardealul la Conferință. Apoi a devenit conducătorul delegației române ca prim-ministru și ministru de externe și a obținut recunoașterea internațională a frontierelor patriei întregite. Această corespondență poate fi socotită un soi de față nevăzută a Lunii. Strict secrete erau aceste scrisori! Ele sunt mărturii directe ale unui participant și martor a ceea ce se întâmpla în cel mai fierbinte loc al planetei. „Argumente autobiografice”, „Între Eminență cenușie și Eminență”, iată doar două capitole în care se relevă rolul covârșitor al lui Alexandru Vaida-Voevod la Paris-Versailles. Omul care l-a sfătuit pe Brătianu, omul care cunoștea exact lumea Bătrânului Imperiu, cunoștea oamenii, faptele, obiceiurile, precum și tarele acelei lumi. Din acest motiv a fost extrem de util cauzei românești.

Am în față o copertă incitantă: Alexandru Vaida—Voevod la vârsta senectuții, stând în jilț, în chenarul unei rame Blondel, cu o carte în mână – cum l-a zărit pictorul Anastase Demian. Aș dori să stăruiți asupra volumului pe care l-ați dedicat lui „Alexandru Vaida-Voevod, văzut de contemporani. Evocări aniversare și mărturii ale unuia dintre făuritorii Marii Uniri.”

Mi se pare potrivit să-l citez pe Iuliu Maniu: „Nume trecut în istorie. Se va constata de acord cu noi contemporanii noblețea sufletului său, caracterul său antic…” Maniu insistă asupra „declarației celebre” din parlamentul budapestan și asupra supremei demnități „de a fi fost tot el primul-ministru al României Mari, când s-a votat Unirea tuturor provinciilor și delegatul nostru la Conferința de pace, în care s-a ratificat Unirea tuturor românilor într-un stat național.”

Capitolul „Declarația de autodeterminare”, descrie împrejurarea în care, în casa din centrul Clujului, unde primea poșta din străinătate, i-a căzut în mână un ziar din München, reproducând clauzele stabilite de Woodrow Wilson. Citise, de asemenea, un discurs al lui Clemenceau, publicat în Neue Züricher Zeitung. Atunci a simțit că ceasul bate în favoarea popoarelor europene, a neamurilor sud-est-europene și a românilor. A scris cu mâna lui și pe urmă a transcris Declarația pe care dorea s-o facă în Parlamentul de la Budapesta. Conducerea Partidului Național s-a întrunit la Oradea, în 12 octombrie 1918, și, așa cum povestesc mai mulți participanți, Alexandru Vaida-Voevod a scos pe neașteptate din buzunar, Declarația și a citit-o celor de față. Era o declarație dură, în care poporul român din Transilvania și Banat hotăra să se rupă de Ungaria și să se unească cu Țara Românească. Pentru că era un orator cunoscut, el a fost menit să citească, în Parlamentul budapestan, Declarația de autodeterminare a românilor. Alexandru Vaida-Voevod și-a finanțat șederea pe timpul Conferinței de la Paris, tot el a garantat și a finanțat din averea proprie repatrierea, din Vladivostok, cu o navă japoneză, a peste 13.000 de prizonieri români din Siberia. Am încercat să analizez arta negociatorului, diplomat și strălucit orator. De asemenea am dorit să caracterizez faptele acelei pleiade de intelectuali care au slujit cauza națiunii române. În carte, sunt prezente opiniile unor mari personalități ale vremii: episcopul Iuliu Hossu, viitorul cardinal, Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale, Ștefan Cicio-Pop, Petre Țuțea, V.V. Tilea, un diplomat de elită la Londra, Virgil Stelea, Emil Hațieganu, Pan Hallipa, George Coșbuc, Ion Mihalache, Ionel Pop, Victor Deleu, Sever dan, Ion Clopoțel, R.W. Seton-Watson, Louis Barthou, președinte al Franței, Lloyd George, Milan Hodza și alții.

Și un al patrulea volum: „Alexandru Vaida-Voevod și Marea Unire. Repere istorice”

Un volum colectiv, în care am adunat păreri ale unor specialiști, fiecare stăpân pe un anumit domeniu al istoriei: profesori universitari, personalități academice, istorici de marcă precum Ioan Bolovan, Vasile Ciobanu, Ioan Drăgan, Gheorghe Iancu, Ruxandra Moașa Nazare, Simona și Toader Nicoară, Mircea Popa, Mihai și Radu Racovițan. Pe coperta cărții am tipărit harta României Mari, cum era și firesc și un citat din Alexandru Vaida-Voevod: „Națiunea română care trăiește în monarhia austro-ungară așteaptă și cere, după multă suferință de veacuri afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplină viață națională”.

M-aș opri însă nu numai asupra cuvintelor. Pentru acest interviu ați pregătit ceva special… Foarte special!

Un obiect care rămâne! Nu doar pentru că are strălucirea aurului, dar vădește și o strălucire lăuntrică, a adevărurilor istorice. E vorba despre o pană de aur. Ca dimensiuni – puțin impresionantă. Dar proiectată pe harta României Mari devine o săgeată, o lance a lui Horea. Sau lancea timpului, dacă vreți. Lancea tuturor românilor, dacă stau să mă gândesc. Cu această pană, Alexandru Vaida-Voevod a semnat documente importante ale tratativelor de la Paris-Versailles. Era o pană dedicată semnăturilor care – iată! – unele se dovedesc neșterse, nici de timp, nici de istorie. A ținut-o în mână la semnarea tratatului de la Versailles și generalul Coandă, își amintea Alexandru Vaida-Voevod. În acest context, m-aș opri la o scenă, petrecută în 1919 și care-i are ca protagoniști pe Ion I.C. Brătianu și pe Alexandru Vaida-Voevod. Dincolo de animozități, de rivalități politice între acești bravi oameni ai neamului românesc, unul venit din Transilvania, celălalt din București, a existat cauza românească, limba și istoria României. Din acest motiv aș vrea să citez un fragment pe car el-am surprins în volumul de Scrisori – către viitorime, aș zice eu. Dacă e ceva care îi apropie și îi asemănă întru totul pe acești mari bărbați de stat, aparent duri, adevărate efigii solemne de bronz, răspunsul e Neamul Românesc și Țara. Mai ales când simbol al neamului Românesc și al Țării e Avram Iancu/

„Îți mulțumesc deosebit pentru scrisoarea ta lungă – îi răspunde în 12 iunie 1919 lui Mihai Popovici – Am mers cu ea la Brătianu și i-am cetit-o întreagă (…) Când am ajuns la cuvintele, că mormântul Iancului era păzit de doi foști legionari de ai lui, moșnegi de câte 90 de ani, – mi s-a oprit vocea. Am înghițit ce am înghițit, dar nu voia să-mi succeadă să-mi stăpânesc emoția. Eram singuri cu Brătianu. M-am uitat la el, ochii mi se umpluseră de lacrimi, și am zis: trebuie să aștept, m-am prea emoționat… să mă scuzați. El atunci ridicându-se de pe scaun: dar cum să nu fii emoționat, cum să nu plângă omul… și a izbucnit într-un plâns cu hohot, și am plâns amândoi până ce ne-am ușurat”.

Ce ar mai fi de spus? … Atunci când Alexandru Vaida-Voevod și I.C. Brătianu, plânseră „în hohot”, cu lacrimi adevărate, sub icoana Iancului?

***

Clopotele orologiului bătură din nou. Muzical și profund. Pe jilțul strămoșilor s-a așezat, zâmbind blând umbra Marelui Bărbat, Alexandru Vaida-Voevod. A privit spre volumele omagiale, și ne-a făcut semn, discret, cu mâna.

Străfulgerare de vrajă.

Interviu realizat de Radu Vida

O restituire epocală

Așa aș putea numi preocuparea nepotului lui Alexandru Vaida-Voevod, Mircea Alexandru Vaida-Voevod, de a oferi în anul Centenarului Marii Uniri, un lot de scrieri care vin să definească și să așeze la locul ei binemeritat contribuția lui Alexandru Vaida-Voevod la realizarea pregătirii și desăvârșirii Marii Uniri. E vorba de nu mai puțin de patru cărți, pe care cunoscutul om de cultură Mircea Vaida-Voevod le-a pregătit pentru acest eveniment, a căror lansare a avut loc marți, 18 decembrie a.c. în sala Muzeului Etnografic, celebra sală numită Reduta, în care a avut loc procesul memorandiștilor, la care tânărul Vaida a fost prezent. Cărțile, în apariția și pregătirea cărora s-a implicat, sunt următoarele: Alexandru Vaida-Voevod și Marea Unire, Alexandru Vaida-Voevod. Scrisori de la Conferința de Pace, Alexandru Vaida-Voevod văzut de contemporani și Mărturii ale participanților votanți ai Marii Uniri, aceasta din urmă rămasă în manuscris de la Ioachim Crăciun, și realizată cu concursul lui Gelu Neamțu, a mai cunoscut o ediție anterioară.

Toate volumele amintite nu numai că aduc date și informații de prim rang despre rolul esențial al lui Vaida Voevod în apărarea cauzei poporului român din Transilvania în cadrul parlamentului din Budapesta, în sânul societății „România Jună”, în Clubul naționalităților asuprite din imperiul dualist, dar, mai ales atestă contribuția sa esențială în cadrul grupului de la Belvedere, organizat în jurul arhiducelui Franz Ferdinand, care urma să facă o schimbare radicală de politică internă, neagreind modelul dualist al imperiului. Referatele și memoriile pe care Vaida i le adresează dovedesc convingeri democratice reale, prin numeroasele propuneri în favoarea națiunilor asuprite, situându-l în avangarda luptei pentru emancipare socială și națională. Moștenitorul tronului, ca și grupul din jurul său, intenționa să pună capăt hegemoniei hungariste, manifestate prin legi strâmbe și un proces condamnabil de maghiarizare accelerată, proces combătut și de primarul Vienei, Karl Lueger sau de românul A.C. Popovici, colaboratori de seamă ai debaterului politic. Ideea federalizării este părăsită treptat în condițiile câștigării războiului de către Antantă și a disoluției inevitabile a imperiului habsburgic, Vaida devenind un susținător consecvent al ideii de desprindere și autonomie statală. Astfel, el se numără printre membrii de bază ai Consiliului Național Român de la Arad, și autorul recunoscut al celebrei declarații de autonomie de la Oradea, pe care a citit-o în sânul parlamentului budapestan la 18 octombrie 1918, prin care sunt salutate ideile wilsoniene și se declară ieșirea românilor din structura parlamentară a statului dualist. Împreună cu colegii săi de la Arad, el anunță organizarea adunării naționale de la Alba Iulia și dreptul românilor la reîntregirea țării. Pe lângă faptul că a fost ales membru în Consiliul Dirigent, el se numără printre cei desemnați să ducă la București rezoluția de la Alba Iulia, ca apoi, la 1 decembrie 1918, să fie ales prim ministru. În această calitate a condus delegația noastră la tratativele de la Paris, după retragerea lui Brătianu, dovedindu-se un negociator abil și un lider național respectat și apreciat. Este cea dintâi mare manifestare de politică externă a țării, o încercare de extremă dificultate și complexitate, atestând calități remarcabile de diplomat, punând accent pe detalii, cât și la viziunea de ansamblu. Toate frământările și tribulațiile acestei dificile confruntări cu Cei 4, ne sunt relatate cu amănunte senzaționale în scrisorile lui către Iuliu Maniu, dovedind o intuiție și o luciditate remarcabilă, prin analize consistente și soluții de bun simț. Această perspectivă Vaida își dovedește valabilitatea și coerența, prin flexibilitate și pragmatism, trăsături de comportament subliniate și de numeroșii oameni politici, diplomați, jurnaliști care îi apreciază soluțiile și metodele de lucru, așa cum ies ele la iveală din antologia de texte „văzut de contemporani”, o remarcabilă panoramă a întregii politici românești din perioada interbelică.

În atmosfera sărbătorească de întâmpinare a Crăciunului (și în luna în care cunoscutul poet a împlinit o frumoasă vârstă), întâlnirea cu publicul de la Muzeul Etnografic, unde au avut ocazia să se întâlnească cu cel mai tânăr membru al Academiei Române, prorectorul Ioan Bolovan, în postura de comentator al volumelor lansate, a fost o adevărată sărbătoare a culturii și un omagiu de suflet adus Marii Uniri, familia marelui Vaida dovedindu-se și de data aceasta la înălțime.

Mircea Popa