Petru Poantă la lansarea romanului „Oameni din Babilon” de Mircea Vaida-Voevod

Eu îl cunosc pe Mircea Vaida încă din studenție. Atunci ne uimea pe noi, majoritatea studenților veniți de la țară, că în Cluj trăiește descendentul unei familii aristocrate, a unui prim-ministru al României, al unei familii nobiliare autohtone și când l-am întâlnit m-a uimit comportamentul său elegant și în același timp efortul natural de a se adecva, de a trăi demn și senin, cel puțin în aparență, în lumea de atunci. Mircea Vaida purta o povară extraordinară, în sensul bun și chiar dacă nu mai era după șaizeci și cinci la vedere această povară ca un stigmat al noii societăți, a purtat povara cu demnitate, mai mult chiar a încercat să-și impună noblețea sa prin scris. Mircea Vaida, dacă ne uităm în orice dicționar serios de istorie literară, are în urma sa o operă remarcabilă, o operă însemnată de poet, critic literar, istoric literar, a realizat ediția Ion Vinea, urmată de o polemică celebră în epocă, zic polemică pentru că era în prima lui tinerețe (are mai multe tinereți, asta-i a doua) era, spuneam, un foarte bun polemist, eu l-am citit, încă înainte de a veni la facultate, în „Tribuna”, unde avea foarte bune articole, chiar lecții de poezie, comenta poezia contemporană de atunci foarte critic, dacă ne uităm în urmă cred că a avut în mare parte, sau aproape în toate cazurile dreptate, pentru că cei pe care i-a desființat, să zicem, atunci chiar au căzut în uitare. L-am descoperit apoi ca prozator cu acel roman, evocat de către Mircea Pop, despre familia „Corinda”. Despre el n-am scris, dar am scris de câteva ori despre poet, despre poetul Mircea Vaida. L-am redescoperit după ’90, când a făcut reportaj, ziaristică de război, el chiar a fost în aceste spații pe care le evocă în cartea pe care o lansăm „Oameni din Babilon”. După ’90 a scos și un volum de reportaje, despre care iarăși am vorbit la o lansare, erau niște reportaje extraordinare chiar din câmpul de luptă, în spațiul fostei Iugoslavii și mie mi-a plăcut atunci că a văzut foarte corect lucrurile. Știți cum s-a împărțit atunci lumea românească, dar mai ales Occidentul, care a văzut doar un singur vinovat. Mircea Vaida a văzut foarte bine lucrurile la fața locului. Romanul „Oameni din Babilon” redă întâmplările și atmosfera bine cunoscute reporterului de război. Este un roman (cum să zic) cosmopolit în esență, în sensul tematic, sub metafora aceasta a Babilonului e o lume unde se vorbesc, fără un dialog propriu-zis, diverse limbi, e o lume carnavalescă, o lume pe dos și cu personaje grotești. Dar nu numai. Pe mine m-a uimit de-a dreptul diversitatea personajelor și din fosta lume comunistă și din noua lume de la noi și de aiurea, o lume în dezagregare în care Mircea Vaida se simte implicat dar și străin. Metafora spitalului de psihiatrie vorbește despre o lume în care protagonistul, un om normal, se află la marginea nebuniei, însoțit mereu de această Mașa un personaj feminin extraordinar, o ascendentă a anarhistului Bakunin, de o expresivitate și consistență formidabile. Am să închei cu o confesiune a lui Mircea Vaida-Voevod, acea  povară a tinereții lui despre care vorbeam. „Mă simt străin în generația mea, m-am născut într-un timp străin, gândurile mele se adresează mai mult delfinilor decât oamenilor.” E metafora delfinului, eșuat pe mal. Dar eu nu cred că Mircea Vaida-Voevod a fost de fapt străin de generația sa, a fost și este un om foarte activ, noi l-am simțit întotdeauna cumva din generația noastră. Acum și mai mult.

Petru Poantă la lansarea romanului „Oameni din Babilon”, decembrie 2010.

Aș vrea să subliniez calitatea excepțională a romanului scris de domnul Mircea Vaida-Voevod care într-o bună măsură este și o carte autobiografică, își povestește propriul său drum din această viață, a lui și a noastră pentru că romanul este de o mare actualitate, au fost fie oameni care au trecut prin experiențe similare fie martorii care au comentat cele întâmplate. Acest roman vorbește despre pierderea comunicării, oamenii nu se mai înțeleg unii cu alții, totul s-a transformat într-adevăr într-un Babilon. Această coborâre în derizoriu a comunicării a produs în consecință, o pierdere a identității ceea ce domnul Vaida-Voevod subliniază foarte puternic în numeroase pagini și secvențe.

Forțe malefice au pus stăpânire pe lumea veche, aristocrată, de bună intenție și au transformat-o într-un fel de parodie a existenței în care indivizii își pierd orice fel de calitate umană. Secvențele pe care le înfățișează domnul Vaida-Voevod atât cele din Uniunea Sovietică cât și cele din Iugoslavia sau România sunt toate axate pe această pierdere a identității, oamenii devenind aproape monstruoși. Romanul este de mare actualitate, cartea subliniază în subsidiar că există totuși un element recuperator, că lumea veche, lumea care a trecut prin acest infern încet, încet își reface profilul și că ființe ca ce a autorului însuși vin să profileze o existență normală.

Cluj, decembrie, 2010.

„Mircea Vaida-Voevod scrie o saga necrologică a familiei Corinda (numele ei provine, prin rotacism, din colinda, iar autorul este nepotul lui Alexandru Vaida-Voevod), atât documentară (…) cât și ficțiune. Asumarea stilistică se vede și în disponibilitățile, etalate, de interpretare personală a datelor de artă, imaginate de autor, verosimile în cadrul general al evocării (…) Corinda este, așadar, saga familiei Vaida-Voevod, reînvierea, din documente și din imaginație, a unui arbore genealogic încărcat de ramuri ca un candelabru aurit. Evocarea este, la rândul ei, presărată cu lungi insule de reflecții personale, în care autorul lasă liberă acțiunea asociativă și viziunea poetică moștenite în sufletul lui de urmaș dotat al Corindenilor (…) Apar o mulțime de tipuri care dau carnație povestirilor, autorul dând dovadă de arta regizării întregului, cărui, totodată, știe a-i menține un aer de mister, de stranie agitație, printr-o inflorescență continuă a stilului, într-o ikebană seducătoare. Dar marele condamnat al cărții rămâne comunismul aplicat silnic în România. Personajele sale ilustrează adevăruri psihologice, participând la o amplă, monumentală evocare (…) În ciuda viziunii de ansamblu a unei cronici de familie, Mircea Vaida-Voevod se dovedește foarte sensibil la a evidenția amănuntele, de a da fiecăruia un relief memorabil, prin poezia pe care știe să o descifreze la fiecare caz în parte. Acest fapt îi dă un aer stăpânitor asupra întregului material faptic și încrederea în biruința din urmă. Corinda are o patină renascentistă prin reliefarea umană a personajelor și prin raportarea acestora la o condiție ideală a umanității.” 

(Titu Popescu, Corinda în ediție definitivă, Jurnalul literar, nr. XXIII, nr. 1-6, ianuarie-martie 2012)

Intitulat Corinda, ciclul romanesc al lui Mircea Vaida, apărut nu demult la editura Cartea Românească, adună, într-o desfășurare epică densă și orgolioasă de peste cinci sute de pagini, materia a cinci confesiuni diferite privind destinul unei vechi familii transilvănene, aflată de mai multe veacuri la fruntariile unor încercări existențiale dintre cele mai dramatice. E aici un trecut transilvănean condensat, o adevărată istorie a unui veac și mai bine de frământări sociale și politice felurite, văzute prin prisma familiei Corinda, familie nobilă din Ardeal, cu tradiții luptătoare dintre cele mai remarcabile. Cartea se concentrează practic asupra așa-zisului obsedant deceniu al anilor 1944-1954, dar ea prinde în foculariul ei razele mai multor perioade și epoci diferite, traversând secvențial, în căutarea „rădăcinilor” clanului, întreaga istorie a Ardealului, de la epoca dominației lui Ștefan cel Mare asupra cetății Ciceului, la răscoala lui Horea, la epoca luptelor politice ardelene din cadrul parlamentului de la Pesta, la epoca Memorandumului, la cea a făuririi României Mari, la cea interbelică și, mai ales, postbelică. Relația actualitate – istorie formează de fapt axa centrală a cărții, incursiunea în trecut alcătuind postamentul viu pe care se edifică și în funcție de care se rostuiesc destinele personajelor, sau se judecă destinele lor.

Istoria familiei Corinda (așa cum reiese din aceste depoziții) e o istorie lungă și complicată, nu lipsită de farmecul aventurii și al riscului, dar mai ales de ideea rezistenței și supraviețuirii, o istorie ce se răsfrânge puternic asupra tuturor membrilor ei, care îi poartă deopotrivă atât povara cât și orgoliul. Romanul poate fi citit astfel ca un roman de familie, o saga caracteristică, strângând între ramurile ei de gorun aurit cu corb alb – emblema familiei – caractere și tipuri dintre cele mai felurite, ca Ezechil, Dionis, Inocențiu, Ioan, Amos și Alex și, nu în ultimul rând, Contele, autenticii Corinda, sau cei adunați întâmplător, precum Nicu Greabăn, profesorul istoric Calistrat Colan, sau filosoful Marcu, ale căror destine se interferează și se întrepătrund într-o țesătură inextricabilă de momente, ce alcătuiesc planul referențial de bază al cărții. Căci romanul pune în mișcare o materie epică robustă, uriașă, aluvionară, aglutinând mereu fapte și evenimente noi și luminându-le din varii unghiuri de vedere într-o nestăvilită poftă de ficțiune, de fabulație, de invenție, urnind din loc mari mase de personaje și încadrându-le într-un imens angrenaj de relații inter-umane, într-o complicată dar bine pusă la punct mașinărie compozițională. Revenind mai aproape de adevăr trebuie să spunem că romanul are mai apăsat în vedere trei generații Corinda. Bunicul – Inocențiu Corinda, tatăl – Traian zis Contele și fiii acestuia Alex și Amos, fiecare dintre ei participând în mod direct sau indirect la realizarea „poveștii” familiei.

Cel mai impozant destin și cel mai bine conturat dintre personaje este, desigur, bătrânul Inocențiu Corinda. Cu studii solide la Viena, amestecat de tânăr în viața politică transilvăneană, deputat în parlamentul de la Pesta, unul din făuritorii României Mari, fost prim-ministru, senator și conte palatin, figură marcantă a vieții politice de după primul război, el duce familia la cel mai înalt nivel de înflorire, deși acum, când se derulează povestirea, el e un biet bătrân cu tabieturi, o epavă hârbuită, un „fost” ajuns  în situația de a nu-și putea plăti nici menajera. Scrisorile pe care le scrie fiului său Traian dau seama despre optimismul său funciar, în contrast cu privațiunile pe care e silit să le îndure, rămânându-i spre consolare, doar disputele cu Ioan senior de Gârbău, fost politician și el, dar reprezentând versantul întunecat, neguros al familiei.

Fiul lui Inocențiu, Traian inginer la minele de aur din orașul B. are o biografie publică mai puțin spectaculoasă. Specialist reputat, el pleacă într-o zi la București cu servieta doldora de acte și planuri pentru mină, dar se întoarce abia peste zece ani, după ce trecuse prin calvarul mai multor închisori și penitenciare, așa că atunci când revine acasă el e deja un om isprăvit fizic și moral, cu o suprafață redusă de contact. Fiii săi vor purta marca aceluiași destin frânt. Cel mai mare, Alex, după ce va lucra o vreme ca electrician în Banat, cade pradă unei boli incurabile, sfârșindu-se trist, cu plămânii epuizați, în carcasa de oțel a unei mașinării a spitalului din H. Celălalt fiu, Amos, lucrător în mină, va încerca în zadar să se afirme pe plan literar, singura sa satisfacție fiind aceea de a-și fi putut vedea jucat scenariul „pe viu” de către pacienții unei clinici de psihiatrie. Salvarea prin iubire propusă de Narcisa Mercan este și ea problematică. Amos cade victimă unei roți de moară cioplite din ruinele cetății lui Ștefan de la Ciceu, unde se sacrificase strămoșul său Corinda.

Lumea cărții e prin urmare o lume a răbdării, a artei de a supraviețui. În acest sens sunt edificatoare sfaturile bătrânului Inocențiu Corinda, abil, impozant, cu o gândire politică versatilă, mlădiată de pragmatism, cu un simț acut al adaptării la situație, care îl scutește de aventuri inutile. Dominând epoca, el e poreclit Leul, în comparație cu vărul său Ioan, senior de Glod, aventuros, instabil, contaminat în tinerețe de anarhismul contagios al Mașei Bacunin, ființă atrăgătoare dar impenetrabilă, așa după cum, mai târziu, el alege, în locul expectativei, alternativa confruntării pe față cu noua stare de lucruri, indiferent că asta îl mână la distrugere sau nu. Cu această ramură a familiei, pătrundem în universul pitoresc și fluid al încleștărilor febrile, în acea zonă neliniștită și nesigură care dă marjă oricărei revoluții și în care se mișcă oamenii puterii noi, ca Feri Anderko, de la Siguranță, primarul Ioachim Platon, vechi și devotat comunist, rușii Potemkin și Sergo Atamanov de la Comisia aliată de control, evreul ilegalist Moise Brahms etc. „Nașterii” noii epoci i se rezervă numeroase pagini ale cărții. Procesul e urmărit de scriitor în toată profunzimea și complexa lui înfățișare. Confruntarea dintre vechi și nou conține elementele unei adevărate încleștări furibunde, din sânul căreia nu lipsesc delațiunile, înfruntarea armată, simulacrele, dezbaterile de idei. Forța romanului constă în capacitatea de a surprinde tipuri, mișcarea psihologică interioară, conflictele dintre taberele aflate în luptă. Romanul posedă din această cauză dinamism și culoare, pitoresc și gravitate, schimbări neostentative de situații; numeroase personaje părăsesc scena, altele noi vin și le iau locul. Chiar personajele feminine, prin care se realizează cele două sau trei scene de dragoste, sunt interesant și atracțios concepute, reținând atât tipul dinamitard, de anarhistă, al Mașei Bacunin, cât și vivacitatea lipicioasei Drupi  Anderko, sau extazul diafan și lilial al Narcisei Mercan, alături de apariția clorotică, dar vaporoasă a Rodicăi Marcu, ce umplu paginile cărții cu un ațâțător și crud miros de viață, de agitație, de stranietate.

Romanul e totodată un amplu și coerent discurs despre revoluție și revoluționari, despre putere și rosturile ei, despre necesitate și întâmplare, despre clarificare ideologică și dogmatism, despre stihial și diform în comportare, despre cinste și abnegație în slujirea unui ideal. Concluzia cărții e că nu ne putem lipsi de istorie, de propria noastră istorie, că nu putem trăi fără trecut, fără acea grămadă de pietre și ruine din ograda proprie, căci ele dau seama de devenirea noastră, jalonează drumul parcurs întreținând nevoia de eroism a fiecăruia, gestul adeziunii la timp și la istorie. Destinul insului nu devine repetabil dar, în măsura în care intuiește durerile veacului, el intră în istorie, face istorie, căci „Niciodată omul nu trebuie să-și uite condiția de luptător”, spune la un moment dat un personaj. Scris îngrijit și sub raport stilistic, cu scene ce se rețin (episodul cu Ezechil Corinda, cel cu Marele, înfruntarea lui Horthy în orașul Z., scena întâlnirii cu Avram Iancu, pitorescul și șarja „lumii ca teatru” din episodul Amos la Ciceu etc.), Mircea Vaida a realizat un adevărat Calvar românesc (mă gândesc la cartea lui Alexei Tolstoi) privind problema „facerii lumii” din interior, fără scepticism și fără extazieri inutile, ca un proces sinuos, complicat și adeseori nedrept, dar necesar. E un roman matur, de certă factură politică, care-l propulsează pe autor în plutonul fruntaș al romancierilor actuali, un roman care dă din plin seama despre calitățile indubitabile de prozator ale autorului său.

Mircea Popa

30 decembrie 2014, articol scris în Cultura, Făclia

Mai puțin productiv ca altădată, când era redactor la „Tribuna”, dar mult mai selectiv și esențializat, Mircea Vaida-Voevod n-a părăsit decât aparent domeniul predilect al scrisului său, poezia și romanul, cărora li s-a dedicat în timpul din urmă, lăsând oarecum la o parte critica și istoria literară, unde se rostise cu rezultate dintre cele mai semnificative. Om de cultură profund, cu lecturi întinse și solide, cu o oratorie demnă de marea tradiție militantă a generației de luptători care au făurit Marea Unire, el ar fi fost destinat, în alte împrejurări, fie carierei universitare, fie celei diplomatice, pentru care avea fler și vocație. Egalitarismul comunist și lupta de clasă după model sovietic au măturat de pe scena istoriei ultimele noastre familii nobiliare, împinse tot mai mult spre proletarizare și dispariție. Așa s-a întâmplat și cu familia sa moștenitoare a prim-ministrului de altădată, Alexandru Vaida-Voevod, obligată să locuiască prin clădiri dărăpănate și igrasioase, ca să ajungă mai apoi din castele și conacurile trufașe de odinioară în scara ponosită a unui bloc. Degradarea materială e însoțită de ani de recluziune forțată prin gulagurile comuniste, care au sfârșit prin a impune resemnarea și deziluzia endemică. Aceasta este în mare povestea „ultimului conte”, respectiv a tatălui său, pe care îl înfățișează în ultimii ani de viață, luptându-se alături de Mama Dora, icoană venerată și demnă, cu necazurile vieții.

Cartea este concepută (însă) ca un album de familie, cu ilustrații, vignete, embleme, peceți, blazoane, diplome, exterioare și interioare de castele și scări de marmoră impozante, ca o lume a trecutului reînviat. E la mijloc un fel de „răzbunare a scribului”, adică a amintirii asupra realității (așa cum ne precizează și motto-ul luat din Tomasi di Lampedusa) spre același trecut învolburat al propriei familii, când din „putere, bogăție și faimă”, familia sa, una dintre cele mai vechi și mai strălucite din Transilvania, mergând pe urma documentelor istorice până în secolul al XVI-lea, să fie posesoare nu de „dosare” potrivite, ci doar „de ruine” ilustre. Această cumplită ironie a istoriei se răsfrânge și asupra „cronicarului” ceasului de față care mărturisește: ”Mă simt străin în generația mea, m-am născut într-un timp străin, gândurile mele se adresează mai mult delfinilor decât oamenilor. Am înlocuit realitatea cu o dimensiune paralelă, aparținând amintirii trăite sau moștenite.” Acest trecut fantomatic, încărcat de o aură bizară, dă naștere, ca la Mateiu I. Caragiale, un nou ciclu poetic de „Remember” matein, lucrat în filigran, cu arta gravorului experimentat.

E o poezie a amintirii și a fixării în timp a unor momente memorabile, a unor regăsiri și înstrăinări a eului, ajuns în pragul unei acute metafizici a destrămării: „De o vreme pășesc fără umbră,/ Când noaptea-n dumbrăvi se îndumbră,/ sunt zbucium de codru bătrân,/ sunt norul fără stăpân,/ sunt răzvrătirea din Sine-mi,/ sunt Marele Suflet, sunt Nimeni,/ cuvânt fără glas și-nceput,/ citit pe buze de lut” (Nimeni).

Partea a doua a volumului e garnisită cu astfel de poeme ale stingerii, amintirii, duratei, rememorării, cutreierate de un timbru aparte, vădind lupta sa „orgolioasă” de a reface momentele crepusculare ale unui timp revolut, ce ne însoțește memoria și nu ne lasă să ne prefacem în istorie fără să-i oferim acesteia zestrea propriului nostru adaos spiritual.

Mircea Popa

Vatra Veche, 03.01.2016

Descendent dintr-o familie cu vechi și trainice contribuții la istoria românilor, a românismului din Transilvania, mai exact din Munții Apuseni, în care familia Vaida deținea întinse proprietăți, dar și dând personalități politice de marcă, Mircea Vaida-Voevod s-a impus ca un poet cu totul remarcabil în peisajul liricii noastre contemporane, deopotrivă având însemnate contribuții în domeniul criticii și istoriei literare, semnând, în urmă cu câteva decenii, și un roman de ample dimensiuni, Corinda, o veritabilă saga a familiei sale voevodale. Era firesc, așadar, ca universul liric al creației, să-i fie pătruns de un sentiment profund patriotic, în cultul marilor damnați moți, eroi ai luptei pentru afirmarea identității de neam, limbă și religie, a datinelor strămoșești. Recentul volum intitulat programatic Zarand sunt: Poeme de la Gorun (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2015) ilustrează deplin această dominantă a tematicii abordate cu stăruință. El însuși își vede astfel destinul, asumat trăiniciei gorunului de la Țebea, care veghează odihna veșnică a martirilor Horia și Iancu, arbore emblematic pentru ținutul Zarandului istoric, legitimându-se tocmai cu această apartenență de înălțătoare etnie: „Că sunt Zarand vă spun,/ că sunt Gorun, că vârsta/ mi-a tot luat-o înainte/ și mai bătrân ca vechile morminte/ din cimitir, pot sta cu cinste/ alături de întregul șir/ de cruci, de sfinte oseminte. // Aduce clipa ce n-aduce ziua,/ dar pot să jur pe vârsta/ anilor fărmați în piua/ unde se face bici vecia:/ că sunt Zarand, că sunt aici” (Aici – în Zarand).

Evocator, cu un verb rostit dramatic, amintind robustețea cotrușiană, de manifest, poetul face închinare icoanelor de demult, ilustrări ale unui trecut mereu viu în conștiințe: „Bisericile Horii n-au putrezit,/ lemnul lor amiroase a narcise,/ se spuneau în șoaptă rugăciuni/ pe care fluturii le duceau sus (…) bisericile Horii păreau căruțe moțești/ pline de nuci/ cu miezurile vii – așa stăteau sufletele/ în oamenii care se rugau./ Dar poate oare românul răbda/ fără sfârșit?/ nici Horia n-a mai vrut într-o zi/ să facă biserici,/ chiar Horia n-a mai vrut într-o zi/ să facă biserici,/ căci Horia a încetat într-o zi/ să se roage,/ în schitul inimii lui a început să bată/ mai întâi încet, apoi tot mai tare/ o toacă – / lemn pe lemn, os pe os. Lacrimă pe lacrimă” (Sufletul românului). 

E patos mocnit, e un patetism nobil în toată această poezie cu incantații de imn și freamăt de legendă, care o face actuală prin tocmai trăirea acută a sentimentului perenității: „Aici timpul clipocește lovindu-se de pietre./ E-un sat de câteva morminte,/ un sat în care oamenii vorbesc limba florilor/ sau poate tac cu anii/ și plâng numai când coasa pustiind, din mii/ de fire/ alege un trifoi cu patru foi/ și asta le-amintește de viață” (Deal cu cruci).

E o metafizică existențială ce înrudește în subtext lirica aceasta meditativă de cea blagiană: „În Gorun sunt eu – adormit întru Domnul” (Ne cad gorunii), cu rezonanțe mistice în contemplarea naturii robită veșniciei. „păsările stau cuminți pe cruci,/ trifoiul crește printre prunci (pruni) și nuci./ Cad frunzele-n gârlă și nucile-s coapte,/ nu tresare o piatră, nu mișcă-o șopârlă./ Poate mâine… poate la noapte…/ Ceasurile sfinte…/ Pieziș/ Luna bate,/ crucile se lungesc mult pe morminte,/ păsările se rup de pe crucile uscate,/ pleacă sufletele cu dorul și stelele,/ trec prin toamnă stolind rândunelele…/ Numai jos sub un pom/ la mormântul lui Ion,/ stă pe cruce/ și nu se mai duce/ Pasărea Măiastră cu suflet de om” (Pasărea măiastră).

Misionarismul ca angajament în literatura ardelenească din totdeauna, e prezent și în lirica lui Mircea Vaida-Voevod, metaforizat într-un azi cu profundă rezonanță istorică, el rememorând, oarecum biografic, imagini din satul tradițional ce poartă în ele însemnele perenității: „Pe sub pământ strămoșii duc în spate/ drumurile (…) drumurile vii care vin din trecut./ Ne naștem cu ele sub picior/ și le târâm pe tălpi, odgoane de colb,/ dincolo de noi înșine” (Drumurile). Atmosfera e încărcată de trecut: în peisaje, în cimitire, în ritualul muncilor la câmp, pretutindeni poetul identifică prezența unor oameni ce duc în ființa lor, ca într-un dat al moștenirii, povara existențială a strămoșilor: „Aici timpul clipocește lovindu-se de pietre./ E-un sat de câteva morminte,/ un sat în care oamenii vorbesc limba florilor/ sau poate tac cu anii/ și plâng numai când coasa pustiind, din mii/ de fire/ alege un trifoi cu patru foi/ și asta le-amintește de viață” (Deal cu cruci). Sub acest semn al poverii trecutului dureros, ce-i înnobilează ființa, prin jertfa înaintașilor, poetul își simte întreagă și puternică prezența azi aici, ca rezoner al sufletului unui neam, al său, de truditori și vizionari în timp, pe un tărâm fabulos, însemnat cu aura unei mitologii de sacralitate: „Mă-ntorc spre tine de departe/ drumeț pe-o pagină de carte/ căci clipele sunt numărate,/ în toate, frate, se împarte/ lumină și puțină moarte.// Mai ard, mă spăl cu apă-vie,/ cenușă sunt mai sus de glezne,/ treptat, întunecat de bezne,/ tot câte-un veac și jumătate/ am cumpărat un cimitir în rate,/ cu suflete – o veșnicie.// Astfel mă-nstăpânesc pe fânul/ în care stă Bătrânul Pustnic,/ cel din altar, cu glas de crâsnic,/ într-o lumină fără vârstă” (Glad de crâsnic).

Mitologia pe care se împlinește lirica lui Mircea Vaida-Voevod are în susținerea sa doi piloni de sacralitate: eroii neamului – Horea și Iancu. Prezențele lor dobândesc în lirica sa ritualică – mereu călcând pe urmele lor pentru a-și împrospăta mesajul cu apa vie ce izvorește din însuși duhul acestora – fiorul unor evocări legendare, legende simple cum e însăși viața celor ce trăiesc pe aceste meleaguri, în halouri de actualitate, mereu umili și nevoiași încă: „Din când în când primim vești/ de la Avram Iancu./ Se zice că a fost văzut la Țebea,/ ședea pe propriul mormânt/ și vorbea de singur unul,/ sau poate sta în povești cu Gorunul.// Nu se auzea nici vântul în jur,/ Gorunul – mai mult un ciot uscat,/ fără ram – spuse:/ -Eu am veacurile numărate,/ dar tu, Iancule, frate,/ fă ceva, scoate-i din iad”/ -Eu îi scot, cerc să-i scap/ da’ ei cad și decad în păcat!// Și-a pus pietre pe cap, brazda pe față,/ s-a-ntors în pământ,/ afară era umbră și ceață” (Vești de la Iancu Avram). Lamentoul rostit într-un azi ce pare primejduit de însăși pierderea sensului devenirii istorice neamului său de moți, are vibrație însă. „Mă tem de pierderea amintirilor./ Ce aș mai fi fără ecou?/ Fără orgoliul meu de neam? Mă tem/ de pierderea identității (…) Mă doare orice cuvânt șters,/ dumnezeiesc verb/ scurs în uitare,/ sunt un izvor sub dâmb./ de-am secat voi izvorî mâine/ în urma copitei de cerb” (Săracă lume).

Poezia pe care o scrie Mircea Vaida-Voevod e izvorâtă din puternice sentimente de iubire pentru neam și pentru istoria devenirii acestuia în identitate perenă pe aceste meleaguri. E vibrantă și patetică, simplă, fără apel la meșteșuguri prozodice artificiale, urmând tradiția unei literaturi ardelenești, dârză și demnă, modernitatea ei făcându-se resimțită în tocmai claritatea în rostirea verbului, nu lipsit însă de profunzimea acelei metaforizări imagistice menită a surprinde, cu eleganță, semnificația mirifică a ținutului de legendă a Zarandului strămoșesc.

Constantin Cubleșan.