„Mircea Vaida-Voevod scrie o saga necrologică a familiei Corinda (numele ei provine, prin rotacism, din colinda, iar autorul este nepotul lui Alexandru Vaida-Voevod), atât documentară (…) cât și ficțiune. Asumarea stilistică se vede și în disponibilitățile, etalate, de interpretare personală a datelor de artă, imaginate de autor, verosimile în cadrul general al evocării (…) Corinda este, așadar, saga familiei Vaida-Voevod, reînvierea, din documente și din imaginație, a unui arbore genealogic încărcat de ramuri ca un candelabru aurit. Evocarea este, la rândul ei, presărată cu lungi insule de reflecții personale, în care autorul lasă liberă acțiunea asociativă și viziunea poetică moștenite în sufletul lui de urmaș dotat al Corindenilor (…) Apar o mulțime de tipuri care dau carnație povestirilor, autorul dând dovadă de arta regizării întregului, cărui, totodată, știe a-i menține un aer de mister, de stranie agitație, printr-o inflorescență continuă a stilului, într-o ikebană seducătoare. Dar marele condamnat al cărții rămâne comunismul aplicat silnic în România. Personajele sale ilustrează adevăruri psihologice, participând la o amplă, monumentală evocare (…) În ciuda viziunii de ansamblu a unei cronici de familie, Mircea Vaida-Voevod se dovedește foarte sensibil la a evidenția amănuntele, de a da fiecăruia un relief memorabil, prin poezia pe care știe să o descifreze la fiecare caz în parte. Acest fapt îi dă un aer stăpânitor asupra întregului material faptic și încrederea în biruința din urmă. Corinda are o patină renascentistă prin reliefarea umană a personajelor și prin raportarea acestora la o condiție ideală a umanității.”
(Titu Popescu, Corinda în ediție definitivă, Jurnalul literar, nr. XXIII, nr. 1-6, ianuarie-martie 2012)
Comentarii recente