Intitulat Corinda, ciclul romanesc al lui Mircea Vaida, apărut nu demult la editura Cartea Românească, adună, într-o desfășurare epică densă și orgolioasă de peste cinci sute de pagini, materia a cinci confesiuni diferite privind destinul unei vechi familii transilvănene, aflată de mai multe veacuri la fruntariile unor încercări existențiale dintre cele mai dramatice. E aici un trecut transilvănean condensat, o adevărată istorie a unui veac și mai bine de frământări sociale și politice felurite, văzute prin prisma familiei Corinda, familie nobilă din Ardeal, cu tradiții luptătoare dintre cele mai remarcabile. Cartea se concentrează practic asupra așa-zisului obsedant deceniu al anilor 1944-1954, dar ea prinde în foculariul ei razele mai multor perioade și epoci diferite, traversând secvențial, în căutarea „rădăcinilor” clanului, întreaga istorie a Ardealului, de la epoca dominației lui Ștefan cel Mare asupra cetății Ciceului, la răscoala lui Horea, la epoca luptelor politice ardelene din cadrul parlamentului de la Pesta, la epoca Memorandumului, la cea a făuririi României Mari, la cea interbelică și, mai ales, postbelică. Relația actualitate – istorie formează de fapt axa centrală a cărții, incursiunea în trecut alcătuind postamentul viu pe care se edifică și în funcție de care se rostuiesc destinele personajelor, sau se judecă destinele lor.
Istoria familiei Corinda (așa cum reiese din aceste depoziții) e o istorie lungă și complicată, nu lipsită de farmecul aventurii și al riscului, dar mai ales de ideea rezistenței și supraviețuirii, o istorie ce se răsfrânge puternic asupra tuturor membrilor ei, care îi poartă deopotrivă atât povara cât și orgoliul. Romanul poate fi citit astfel ca un roman de familie, o saga caracteristică, strângând între ramurile ei de gorun aurit cu corb alb – emblema familiei – caractere și tipuri dintre cele mai felurite, ca Ezechil, Dionis, Inocențiu, Ioan, Amos și Alex și, nu în ultimul rând, Contele, autenticii Corinda, sau cei adunați întâmplător, precum Nicu Greabăn, profesorul istoric Calistrat Colan, sau filosoful Marcu, ale căror destine se interferează și se întrepătrund într-o țesătură inextricabilă de momente, ce alcătuiesc planul referențial de bază al cărții. Căci romanul pune în mișcare o materie epică robustă, uriașă, aluvionară, aglutinând mereu fapte și evenimente noi și luminându-le din varii unghiuri de vedere într-o nestăvilită poftă de ficțiune, de fabulație, de invenție, urnind din loc mari mase de personaje și încadrându-le într-un imens angrenaj de relații inter-umane, într-o complicată dar bine pusă la punct mașinărie compozițională. Revenind mai aproape de adevăr trebuie să spunem că romanul are mai apăsat în vedere trei generații Corinda. Bunicul – Inocențiu Corinda, tatăl – Traian zis Contele și fiii acestuia Alex și Amos, fiecare dintre ei participând în mod direct sau indirect la realizarea „poveștii” familiei.
Cel mai impozant destin și cel mai bine conturat dintre personaje este, desigur, bătrânul Inocențiu Corinda. Cu studii solide la Viena, amestecat de tânăr în viața politică transilvăneană, deputat în parlamentul de la Pesta, unul din făuritorii României Mari, fost prim-ministru, senator și conte palatin, figură marcantă a vieții politice de după primul război, el duce familia la cel mai înalt nivel de înflorire, deși acum, când se derulează povestirea, el e un biet bătrân cu tabieturi, o epavă hârbuită, un „fost” ajuns în situația de a nu-și putea plăti nici menajera. Scrisorile pe care le scrie fiului său Traian dau seama despre optimismul său funciar, în contrast cu privațiunile pe care e silit să le îndure, rămânându-i spre consolare, doar disputele cu Ioan senior de Gârbău, fost politician și el, dar reprezentând versantul întunecat, neguros al familiei.
Fiul lui Inocențiu, Traian inginer la minele de aur din orașul B. are o biografie publică mai puțin spectaculoasă. Specialist reputat, el pleacă într-o zi la București cu servieta doldora de acte și planuri pentru mină, dar se întoarce abia peste zece ani, după ce trecuse prin calvarul mai multor închisori și penitenciare, așa că atunci când revine acasă el e deja un om isprăvit fizic și moral, cu o suprafață redusă de contact. Fiii săi vor purta marca aceluiași destin frânt. Cel mai mare, Alex, după ce va lucra o vreme ca electrician în Banat, cade pradă unei boli incurabile, sfârșindu-se trist, cu plămânii epuizați, în carcasa de oțel a unei mașinării a spitalului din H. Celălalt fiu, Amos, lucrător în mină, va încerca în zadar să se afirme pe plan literar, singura sa satisfacție fiind aceea de a-și fi putut vedea jucat scenariul „pe viu” de către pacienții unei clinici de psihiatrie. Salvarea prin iubire propusă de Narcisa Mercan este și ea problematică. Amos cade victimă unei roți de moară cioplite din ruinele cetății lui Ștefan de la Ciceu, unde se sacrificase strămoșul său Corinda.
Lumea cărții e prin urmare o lume a răbdării, a artei de a supraviețui. În acest sens sunt edificatoare sfaturile bătrânului Inocențiu Corinda, abil, impozant, cu o gândire politică versatilă, mlădiată de pragmatism, cu un simț acut al adaptării la situație, care îl scutește de aventuri inutile. Dominând epoca, el e poreclit Leul, în comparație cu vărul său Ioan, senior de Glod, aventuros, instabil, contaminat în tinerețe de anarhismul contagios al Mașei Bacunin, ființă atrăgătoare dar impenetrabilă, așa după cum, mai târziu, el alege, în locul expectativei, alternativa confruntării pe față cu noua stare de lucruri, indiferent că asta îl mână la distrugere sau nu. Cu această ramură a familiei, pătrundem în universul pitoresc și fluid al încleștărilor febrile, în acea zonă neliniștită și nesigură care dă marjă oricărei revoluții și în care se mișcă oamenii puterii noi, ca Feri Anderko, de la Siguranță, primarul Ioachim Platon, vechi și devotat comunist, rușii Potemkin și Sergo Atamanov de la Comisia aliată de control, evreul ilegalist Moise Brahms etc. „Nașterii” noii epoci i se rezervă numeroase pagini ale cărții. Procesul e urmărit de scriitor în toată profunzimea și complexa lui înfățișare. Confruntarea dintre vechi și nou conține elementele unei adevărate încleștări furibunde, din sânul căreia nu lipsesc delațiunile, înfruntarea armată, simulacrele, dezbaterile de idei. Forța romanului constă în capacitatea de a surprinde tipuri, mișcarea psihologică interioară, conflictele dintre taberele aflate în luptă. Romanul posedă din această cauză dinamism și culoare, pitoresc și gravitate, schimbări neostentative de situații; numeroase personaje părăsesc scena, altele noi vin și le iau locul. Chiar personajele feminine, prin care se realizează cele două sau trei scene de dragoste, sunt interesant și atracțios concepute, reținând atât tipul dinamitard, de anarhistă, al Mașei Bacunin, cât și vivacitatea lipicioasei Drupi Anderko, sau extazul diafan și lilial al Narcisei Mercan, alături de apariția clorotică, dar vaporoasă a Rodicăi Marcu, ce umplu paginile cărții cu un ațâțător și crud miros de viață, de agitație, de stranietate.
Romanul e totodată un amplu și coerent discurs despre revoluție și revoluționari, despre putere și rosturile ei, despre necesitate și întâmplare, despre clarificare ideologică și dogmatism, despre stihial și diform în comportare, despre cinste și abnegație în slujirea unui ideal. Concluzia cărții e că nu ne putem lipsi de istorie, de propria noastră istorie, că nu putem trăi fără trecut, fără acea grămadă de pietre și ruine din ograda proprie, căci ele dau seama de devenirea noastră, jalonează drumul parcurs întreținând nevoia de eroism a fiecăruia, gestul adeziunii la timp și la istorie. Destinul insului nu devine repetabil dar, în măsura în care intuiește durerile veacului, el intră în istorie, face istorie, căci „Niciodată omul nu trebuie să-și uite condiția de luptător”, spune la un moment dat un personaj. Scris îngrijit și sub raport stilistic, cu scene ce se rețin (episodul cu Ezechil Corinda, cel cu Marele, înfruntarea lui Horthy în orașul Z., scena întâlnirii cu Avram Iancu, pitorescul și șarja „lumii ca teatru” din episodul Amos la Ciceu etc.), Mircea Vaida a realizat un adevărat Calvar românesc (mă gândesc la cartea lui Alexei Tolstoi) privind problema „facerii lumii” din interior, fără scepticism și fără extazieri inutile, ca un proces sinuos, complicat și adeseori nedrept, dar necesar. E un roman matur, de certă factură politică, care-l propulsează pe autor în plutonul fruntaș al romancierilor actuali, un roman care dă din plin seama despre calitățile indubitabile de prozator ale autorului său.
Mircea Popa
Comentarii recente