Vatra Veche, 03.01.2016
Descendent dintr-o familie cu vechi și trainice contribuții la istoria românilor, a românismului din Transilvania, mai exact din Munții Apuseni, în care familia Vaida deținea întinse proprietăți, dar și dând personalități politice de marcă, Mircea Vaida-Voevod s-a impus ca un poet cu totul remarcabil în peisajul liricii noastre contemporane, deopotrivă având însemnate contribuții în domeniul criticii și istoriei literare, semnând, în urmă cu câteva decenii, și un roman de ample dimensiuni, Corinda, o veritabilă saga a familiei sale voevodale. Era firesc, așadar, ca universul liric al creației, să-i fie pătruns de un sentiment profund patriotic, în cultul marilor damnați moți, eroi ai luptei pentru afirmarea identității de neam, limbă și religie, a datinelor strămoșești. Recentul volum intitulat programatic Zarand sunt: Poeme de la Gorun (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2015) ilustrează deplin această dominantă a tematicii abordate cu stăruință. El însuși își vede astfel destinul, asumat trăiniciei gorunului de la Țebea, care veghează odihna veșnică a martirilor Horia și Iancu, arbore emblematic pentru ținutul Zarandului istoric, legitimându-se tocmai cu această apartenență de înălțătoare etnie: „Că sunt Zarand vă spun,/ că sunt Gorun, că vârsta/ mi-a tot luat-o înainte/ și mai bătrân ca vechile morminte/ din cimitir, pot sta cu cinste/ alături de întregul șir/ de cruci, de sfinte oseminte. // Aduce clipa ce n-aduce ziua,/ dar pot să jur pe vârsta/ anilor fărmați în piua/ unde se face bici vecia:/ că sunt Zarand, că sunt aici” (Aici – în Zarand).
Evocator, cu un verb rostit dramatic, amintind robustețea cotrușiană, de manifest, poetul face închinare icoanelor de demult, ilustrări ale unui trecut mereu viu în conștiințe: „Bisericile Horii n-au putrezit,/ lemnul lor amiroase a narcise,/ se spuneau în șoaptă rugăciuni/ pe care fluturii le duceau sus (…) bisericile Horii păreau căruțe moțești/ pline de nuci/ cu miezurile vii – așa stăteau sufletele/ în oamenii care se rugau./ Dar poate oare românul răbda/ fără sfârșit?/ nici Horia n-a mai vrut într-o zi/ să facă biserici,/ chiar Horia n-a mai vrut într-o zi/ să facă biserici,/ căci Horia a încetat într-o zi/ să se roage,/ în schitul inimii lui a început să bată/ mai întâi încet, apoi tot mai tare/ o toacă – / lemn pe lemn, os pe os. Lacrimă pe lacrimă” (Sufletul românului).
E patos mocnit, e un patetism nobil în toată această poezie cu incantații de imn și freamăt de legendă, care o face actuală prin tocmai trăirea acută a sentimentului perenității: „Aici timpul clipocește lovindu-se de pietre./ E-un sat de câteva morminte,/ un sat în care oamenii vorbesc limba florilor/ sau poate tac cu anii/ și plâng numai când coasa pustiind, din mii/ de fire/ alege un trifoi cu patru foi/ și asta le-amintește de viață” (Deal cu cruci).
E o metafizică existențială ce înrudește în subtext lirica aceasta meditativă de cea blagiană: „În Gorun sunt eu – adormit întru Domnul” (Ne cad gorunii), cu rezonanțe mistice în contemplarea naturii robită veșniciei. „păsările stau cuminți pe cruci,/ trifoiul crește printre prunci (pruni) și nuci./ Cad frunzele-n gârlă și nucile-s coapte,/ nu tresare o piatră, nu mișcă-o șopârlă./ Poate mâine… poate la noapte…/ Ceasurile sfinte…/ Pieziș/ Luna bate,/ crucile se lungesc mult pe morminte,/ păsările se rup de pe crucile uscate,/ pleacă sufletele cu dorul și stelele,/ trec prin toamnă stolind rândunelele…/ Numai jos sub un pom/ la mormântul lui Ion,/ stă pe cruce/ și nu se mai duce/ Pasărea Măiastră cu suflet de om” (Pasărea măiastră).
Misionarismul ca angajament în literatura ardelenească din totdeauna, e prezent și în lirica lui Mircea Vaida-Voevod, metaforizat într-un azi cu profundă rezonanță istorică, el rememorând, oarecum biografic, imagini din satul tradițional ce poartă în ele însemnele perenității: „Pe sub pământ strămoșii duc în spate/ drumurile (…) drumurile vii care vin din trecut./ Ne naștem cu ele sub picior/ și le târâm pe tălpi, odgoane de colb,/ dincolo de noi înșine” (Drumurile). Atmosfera e încărcată de trecut: în peisaje, în cimitire, în ritualul muncilor la câmp, pretutindeni poetul identifică prezența unor oameni ce duc în ființa lor, ca într-un dat al moștenirii, povara existențială a strămoșilor: „Aici timpul clipocește lovindu-se de pietre./ E-un sat de câteva morminte,/ un sat în care oamenii vorbesc limba florilor/ sau poate tac cu anii/ și plâng numai când coasa pustiind, din mii/ de fire/ alege un trifoi cu patru foi/ și asta le-amintește de viață” (Deal cu cruci). Sub acest semn al poverii trecutului dureros, ce-i înnobilează ființa, prin jertfa înaintașilor, poetul își simte întreagă și puternică prezența azi aici, ca rezoner al sufletului unui neam, al său, de truditori și vizionari în timp, pe un tărâm fabulos, însemnat cu aura unei mitologii de sacralitate: „Mă-ntorc spre tine de departe/ drumeț pe-o pagină de carte/ căci clipele sunt numărate,/ în toate, frate, se împarte/ lumină și puțină moarte.// Mai ard, mă spăl cu apă-vie,/ cenușă sunt mai sus de glezne,/ treptat, întunecat de bezne,/ tot câte-un veac și jumătate/ am cumpărat un cimitir în rate,/ cu suflete – o veșnicie.// Astfel mă-nstăpânesc pe fânul/ în care stă Bătrânul Pustnic,/ cel din altar, cu glas de crâsnic,/ într-o lumină fără vârstă” (Glad de crâsnic).
Mitologia pe care se împlinește lirica lui Mircea Vaida-Voevod are în susținerea sa doi piloni de sacralitate: eroii neamului – Horea și Iancu. Prezențele lor dobândesc în lirica sa ritualică – mereu călcând pe urmele lor pentru a-și împrospăta mesajul cu apa vie ce izvorește din însuși duhul acestora – fiorul unor evocări legendare, legende simple cum e însăși viața celor ce trăiesc pe aceste meleaguri, în halouri de actualitate, mereu umili și nevoiași încă: „Din când în când primim vești/ de la Avram Iancu./ Se zice că a fost văzut la Țebea,/ ședea pe propriul mormânt/ și vorbea de singur unul,/ sau poate sta în povești cu Gorunul.// Nu se auzea nici vântul în jur,/ Gorunul – mai mult un ciot uscat,/ fără ram – spuse:/ -Eu am veacurile numărate,/ dar tu, Iancule, frate,/ fă ceva, scoate-i din iad”/ -Eu îi scot, cerc să-i scap/ da’ ei cad și decad în păcat!// Și-a pus pietre pe cap, brazda pe față,/ s-a-ntors în pământ,/ afară era umbră și ceață” (Vești de la Iancu Avram). Lamentoul rostit într-un azi ce pare primejduit de însăși pierderea sensului devenirii istorice neamului său de moți, are vibrație însă. „Mă tem de pierderea amintirilor./ Ce aș mai fi fără ecou?/ Fără orgoliul meu de neam? Mă tem/ de pierderea identității (…) Mă doare orice cuvânt șters,/ dumnezeiesc verb/ scurs în uitare,/ sunt un izvor sub dâmb./ de-am secat voi izvorî mâine/ în urma copitei de cerb” (Săracă lume).
Poezia pe care o scrie Mircea Vaida-Voevod e izvorâtă din puternice sentimente de iubire pentru neam și pentru istoria devenirii acestuia în identitate perenă pe aceste meleaguri. E vibrantă și patetică, simplă, fără apel la meșteșuguri prozodice artificiale, urmând tradiția unei literaturi ardelenești, dârză și demnă, modernitatea ei făcându-se resimțită în tocmai claritatea în rostirea verbului, nu lipsit însă de profunzimea acelei metaforizări imagistice menită a surprinde, cu eleganță, semnificația mirifică a ținutului de legendă a Zarandului strămoșesc.
Constantin Cubleșan.
Comentarii recente