Petru Poantă la lansarea romanului „Oameni din Babilon” de Mircea Vaida-Voevod
Eu îl cunosc pe Mircea Vaida încă din studenție. Atunci ne uimea pe noi, majoritatea studenților veniți de la țară, că în Cluj trăiește descendentul unei familii aristocrate, a unui prim-ministru al României, al unei familii nobiliare autohtone și când l-am întâlnit m-a uimit comportamentul său elegant și în același timp efortul natural de a se adecva, de a trăi demn și senin, cel puțin în aparență, în lumea de atunci. Mircea Vaida purta o povară extraordinară, în sensul bun și chiar dacă nu mai era după șaizeci și cinci la vedere această povară ca un stigmat al noii societăți, a purtat povara cu demnitate, mai mult chiar a încercat să-și impună noblețea sa prin scris. Mircea Vaida, dacă ne uităm în orice dicționar serios de istorie literară, are în urma sa o operă remarcabilă, o operă însemnată de poet, critic literar, istoric literar, a realizat ediția Ion Vinea, urmată de o polemică celebră în epocă, zic polemică pentru că era în prima lui tinerețe (are mai multe tinereți, asta-i a doua) era, spuneam, un foarte bun polemist, eu l-am citit, încă înainte de a veni la facultate, în „Tribuna”, unde avea foarte bune articole, chiar lecții de poezie, comenta poezia contemporană de atunci foarte critic, dacă ne uităm în urmă cred că a avut în mare parte, sau aproape în toate cazurile dreptate, pentru că cei pe care i-a desființat, să zicem, atunci chiar au căzut în uitare. L-am descoperit apoi ca prozator cu acel roman, evocat de către Mircea Pop, despre familia „Corinda”. Despre el n-am scris, dar am scris de câteva ori despre poet, despre poetul Mircea Vaida. L-am redescoperit după ’90, când a făcut reportaj, ziaristică de război, el chiar a fost în aceste spații pe care le evocă în cartea pe care o lansăm „Oameni din Babilon”. După ’90 a scos și un volum de reportaje, despre care iarăși am vorbit la o lansare, erau niște reportaje extraordinare chiar din câmpul de luptă, în spațiul fostei Iugoslavii și mie mi-a plăcut atunci că a văzut foarte corect lucrurile. Știți cum s-a împărțit atunci lumea românească, dar mai ales Occidentul, care a văzut doar un singur vinovat. Mircea Vaida a văzut foarte bine lucrurile la fața locului. Romanul „Oameni din Babilon” redă întâmplările și atmosfera bine cunoscute reporterului de război. Este un roman (cum să zic) cosmopolit în esență, în sensul tematic, sub metafora aceasta a Babilonului e o lume unde se vorbesc, fără un dialog propriu-zis, diverse limbi, e o lume carnavalescă, o lume pe dos și cu personaje grotești. Dar nu numai. Pe mine m-a uimit de-a dreptul diversitatea personajelor și din fosta lume comunistă și din noua lume de la noi și de aiurea, o lume în dezagregare în care Mircea Vaida se simte implicat dar și străin. Metafora spitalului de psihiatrie vorbește despre o lume în care protagonistul, un om normal, se află la marginea nebuniei, însoțit mereu de această Mașa un personaj feminin extraordinar, o ascendentă a anarhistului Bakunin, de o expresivitate și consistență formidabile. Am să închei cu o confesiune a lui Mircea Vaida-Voevod, acea povară a tinereții lui despre care vorbeam. „Mă simt străin în generația mea, m-am născut într-un timp străin, gândurile mele se adresează mai mult delfinilor decât oamenilor.” E metafora delfinului, eșuat pe mal. Dar eu nu cred că Mircea Vaida-Voevod a fost de fapt străin de generația sa, a fost și este un om foarte activ, noi l-am simțit întotdeauna cumva din generația noastră. Acum și mai mult.
Petru Poantă la lansarea romanului „Oameni din Babilon”, decembrie 2010.
Comentarii recente