30 decembrie 2014, articol scris în Cultura, Făclia
Mai puțin productiv ca altădată, când era redactor la „Tribuna”, dar mult mai selectiv și esențializat, Mircea Vaida-Voevod n-a părăsit decât aparent domeniul predilect al scrisului său, poezia și romanul, cărora li s-a dedicat în timpul din urmă, lăsând oarecum la o parte critica și istoria literară, unde se rostise cu rezultate dintre cele mai semnificative. Om de cultură profund, cu lecturi întinse și solide, cu o oratorie demnă de marea tradiție militantă a generației de luptători care au făurit Marea Unire, el ar fi fost destinat, în alte împrejurări, fie carierei universitare, fie celei diplomatice, pentru care avea fler și vocație. Egalitarismul comunist și lupta de clasă după model sovietic au măturat de pe scena istoriei ultimele noastre familii nobiliare, împinse tot mai mult spre proletarizare și dispariție. Așa s-a întâmplat și cu familia sa moștenitoare a prim-ministrului de altădată, Alexandru Vaida-Voevod, obligată să locuiască prin clădiri dărăpănate și igrasioase, ca să ajungă mai apoi din castele și conacurile trufașe de odinioară în scara ponosită a unui bloc. Degradarea materială e însoțită de ani de recluziune forțată prin gulagurile comuniste, care au sfârșit prin a impune resemnarea și deziluzia endemică. Aceasta este în mare povestea „ultimului conte”, respectiv a tatălui său, pe care îl înfățișează în ultimii ani de viață, luptându-se alături de Mama Dora, icoană venerată și demnă, cu necazurile vieții.
Cartea este concepută (însă) ca un album de familie, cu ilustrații, vignete, embleme, peceți, blazoane, diplome, exterioare și interioare de castele și scări de marmoră impozante, ca o lume a trecutului reînviat. E la mijloc un fel de „răzbunare a scribului”, adică a amintirii asupra realității (așa cum ne precizează și motto-ul luat din Tomasi di Lampedusa) spre același trecut învolburat al propriei familii, când din „putere, bogăție și faimă”, familia sa, una dintre cele mai vechi și mai strălucite din Transilvania, mergând pe urma documentelor istorice până în secolul al XVI-lea, să fie posesoare nu de „dosare” potrivite, ci doar „de ruine” ilustre. Această cumplită ironie a istoriei se răsfrânge și asupra „cronicarului” ceasului de față care mărturisește: ”Mă simt străin în generația mea, m-am născut într-un timp străin, gândurile mele se adresează mai mult delfinilor decât oamenilor. Am înlocuit realitatea cu o dimensiune paralelă, aparținând amintirii trăite sau moștenite.” Acest trecut fantomatic, încărcat de o aură bizară, dă naștere, ca la Mateiu I. Caragiale, un nou ciclu poetic de „Remember” matein, lucrat în filigran, cu arta gravorului experimentat.
E o poezie a amintirii și a fixării în timp a unor momente memorabile, a unor regăsiri și înstrăinări a eului, ajuns în pragul unei acute metafizici a destrămării: „De o vreme pășesc fără umbră,/ Când noaptea-n dumbrăvi se îndumbră,/ sunt zbucium de codru bătrân,/ sunt norul fără stăpân,/ sunt răzvrătirea din Sine-mi,/ sunt Marele Suflet, sunt Nimeni,/ cuvânt fără glas și-nceput,/ citit pe buze de lut” (Nimeni).
Partea a doua a volumului e garnisită cu astfel de poeme ale stingerii, amintirii, duratei, rememorării, cutreierate de un timbru aparte, vădind lupta sa „orgolioasă” de a reface momentele crepusculare ale unui timp revolut, ce ne însoțește memoria și nu ne lasă să ne prefacem în istorie fără să-i oferim acesteia zestrea propriului nostru adaos spiritual.
Mircea Popa
Comentarii recente