„Mircea Vaida amplifică aici, cu bună informație, un articol din 1970 Blaga și Hölderlin (pe care l-am menționat), mai ales în latura care-l privește pe poetul german. Paralelismul (afinitate și influență totodată) e susținut prin analiza comparativă (…) Contribuția lui Mircea Vaida la înțelegerea poeziei lui Blaga și la situarea ei în contextul literaturii europene se realizează mai cu seamă în acest capitol și în cele următoare, în care analizează raporturile dintre opera scriitorului român și aceea a lui Novalis (…), a lui Nietzche (…), în fine, cu poezia lui Rielke, a lui Trakl, a lui Heym”.

(George Gană, Note și comentarii, Lucian Blaga, Opere, 2, Ed. Minerva, București, 1984)

„Romanul Corinda înseamnă o recuperare a trecutului dintr-un punct de vedere foarte actual. Faptele vechi devin apropiate și pot fi atinse cu palma, pentru că este vorba de supraviețuitorii Corindeștilor (…) Marele personaj al romanului Corinda rămâne Transilvania de după Primul Război Mondial, adică o Transilvanie veche, martirizată și de ultimele evenimente (…) Corinda vădește calitățile demonstrate ale autorului: spirit de observație, autenticitate psihologică, inteligența construcției, poezia evocării (…) Critic literar vechi și mereu activ, istoric literar și comparatist exersat, poet dedicat în răgazurile sale, Mircea Vaida pare a se fixa ca vocație și realizare în postura de prozator printr-un roman remarcabil, substanțial epic, modern în alcătuire, intelectual în interpretarea faptelor, acut prin unghiul abordării politice. Corinda consacră un romancier.”

(Mihai Ungheanu, Luceafărul, 6 august 1988)

„Admirabil e la Mircea Vaida sentimentul de continuitate, evocat, intuit, valorificat în viața personajelor (…) Mircea Vaida creează un univers epic de o mare identitate estetică și psihologică, debordând de fapte. Romanul Corinda este de fapt o superbă saga transilvană oglindindu-și viața și destinul în lumina neobișnuit de puternică a evenimentelor cruciale, în forța de a supraviețui istoriei.”

(Zaharia Sângeorzan, în Cronica, nr, 35, 26.08.1988)

„Citind recenta carte a lui Mircea Vaida te simți mereu îmbăiat în istorie, în frământările, problemele și nu în ultimul rând, în iluziile și fantasmele ei. Cu toate acestea Corinda nu este un roman istoric (…) Simpla înșirare a câtorva din personajele cărții ne poate demonstra că Mircea Vaida, deși aplică procedee din cele mai moderne în arta compoziției și narațiunii epice, se dovedește și un excelent portretist, dar și în acest domeniu nu în sens tradițional ci, colorându-le cu nimbul poetic al contemporaneității. Corinda este o carte greu de prezentat în câteva pagini, oricât de concentrate, fiindcă înfățișează o lume aproape virgină ca investigație, o primă epopee din istoria trăită și transfigurată, a dramaticei Transilvanii milenare.”

(Ion Lungu, România literară, 8.09.1988)

„… face critică, se dedică o vreme studiilor de istorie literară, scrie romane, teatru (…) colaborează la o ediție Vinea; așadar o cuprindere totală a literaturii, care divulgă ambiția excepționalului, este ambiția animată de conștiința unei eredități „grele”, care, în poezie cel puțin are uneori aparența unei amintiri onirice. Literatura devine pentru Mircea Vaida singurul substitut posibil al unor însemne heraldice pierdute. Punctul ei originar se află într-un dramatism al frustrării.”

(Petru Poantă, în Tribuna, nr. 42, 20.10.1988)

„Testamentul ultimului conte a apărut în aceste săptămâni la Editura Olms din Hildesheim. (…) Neîndoielnic este vorba cu întâietate mereu de un anume fapt: despre istoria Vaida-Voevozilor, despre moștenirea, ce-a mai rămas din ei în România socialistă de azi. Este familia lui Mircea Vaida-Voevod aflată în avangarda luptei pentru drepturile naționale ale românilor în 1919 (…), drama unui neam nobil strâns legat de popor ce constituie subiectele volumului Testamentul ultimului conte, alese spre a fi publicate pentru prima dată în Germania, texte de dimensiuni variate, în versuri libere, e fapt o cronică lirică a familiei Vaida-Voevod. Ca „occidental”, mai mult sau mai puțin părtaș, consider că e foarte necesară descifrarea substratului secret. Sau decriptarea! Fiecare metaforă reieșind din destinul propriei familii, ar putea fi o referință la regimul actual din această țară est-europeană. Când se spune de pildă: „existența furnicarului e teribilă”, sau – „Mai bine să înnebunesc/ să spun atunci adevărul/ Să-mi uit teama”, ori – „În biografia mea e liniște acum,/ ca într-un șes călcat de vandali” (…) poetul ia atitudine, e conștient de datoria sa – spre a da expresie atât propriului destin, cât și destinului celorlalți”.

(Wilhelm König, Die Jahre tranke sie leer, Mircea Vaida-Vorvod, Das Testament del letzten Grafen, Reutlinger General-Anzeiger, Germania, 20.11.1989)