„Nach seiner Dessertation «Fremde Einflüsse in Lucian Blagas Lyrik,» 1971, schrieb Mircea Vaida-Voevod noch zwei Bücher über Blaga: «Lucian Blaga. Affinitäten und Quellen», 1975, und «Auf den Spuren Lucian Blagas», 1982, eine erste biographische Studie. Auf deutsch ist sein Buch Lucian Blaga mit dem Untertitel «Ein rumänischer Dichter und die deutsche Literatur» erschienen. Der gleiche deutsche Verlag veröffentlichte ihn einen Gedichtband «Das Testament des letzten Grafen» im Jahre 1989. (…) Gut dokumentiert und gewissenhaft folgt Mircea Vaida hartanäckig Blagas intellektuellen Spuren. (…) Das Buch von Mircea Vaida-Voevod ist gut geschrieben und gründlich dokumentiert. Der Autor zieht oft interessante Parallelen zwischen der deutschen und der rumänischen Literatur, besonders in bezug auf Blaga und auch Eminescu.”

(Mircea Pop, Lucian Blaga – ein rumänischen Dichter und die deutsche Literatur,  http://www.amazon,de/review/R2ZKX10FSHDFIX, 15 ianuarie, 2004)

„E romanul peripețiilor dramatice ale unui corespondent de război. (Gândul ne duce numai decât la evocările lui Hemingway sau Ehrenburg) este romanul unui angajament de cunoaștere (…) Povestea aceasta urzită cu ițe din realitatea nemijlocită se desfășoară evenimențial în trei spații, diferite în aparență, dar la fel de învăluite în neguri: spațiul fostei Iugoslavii, spațiul ex-sovietic și cel românesc, pe care Mircea Vaida-Voevod ni-l zugrăvește ca pe un mare ospiciu de alienați mintali, în care al rându-i ocupă un loc în salonul cu numărul 7 (salonul 6 la Cehov, salonul 5 la Soljjenițân) din care nu poate ieși sau evada. (…) Oameni din Babilon al lui Mircea Vaida-Voevod e un roman aparte al unei epoci de restriște, din toate punctele de vedere ale istoriei contemporane: romanul unei autentice conștiințe de scriitor în veacul său.”

(Constantin Cubleșan, în Steaua)

Retras în Turnul său de Fildeș din Pădurea Făgetului, într-o căutată și vrednică sihăstrie, Mircea Vaida-Voevod coboară periodic printre noi cu câte o ofrandă de preț, o carte de versuri sau de critică, un roman. De data aceasta el aduce cu sine o carte ce înmănunchează rodul unei meditații și confesiuni privind întâmplările trăite în primii zece sau cincisprezece ani de după Zavera din 1989, când viața a început să arate cu totul altfel și când el a trăit o seamă de întâmplări extraordinare, care ar putea primi titlul de Pierdut în Balcani și Povestiri de la marginea imperiului (…) E o lume în schimbare, o lume neașezată, traversată de mari convulsii sociale și politice, o lume nesigură, un fel de Babilon. (…) Lumii babilonice românești i se adaugă lumea Orientului rusesc și lumea Balcanilor în continuă fierbere.

(Mircea Popa în Gând românesc nr. 29, ianuarie, 2011)

Petru Poantă la lansarea romanului „Oameni din Babilon” de Mircea Vaida-Voevod

Eu îl cunosc pe Mircea Vaida încă din studenție. Atunci ne uimea pe noi, majoritatea studenților veniți de la țară, că în Cluj trăiește descendentul unei familii aristocrate, a unui prim-ministru al României, al unei familii nobiliare autohtone și când l-am întâlnit m-a uimit comportamentul său elegant și în același timp efortul natural de a se adecva, de a trăi demn și senin, cel puțin în aparență, în lumea de atunci. Mircea Vaida purta o povară extraordinară, în sensul bun și chiar dacă nu mai era după șaizeci și cinci la vedere această povară ca un stigmat al noii societăți, a purtat povara cu demnitate, mai mult chiar a încercat să-și impună noblețea sa prin scris. Mircea Vaida, dacă ne uităm în orice dicționar serios de istorie literară, are în urma sa o operă remarcabilă, o operă însemnată de poet, critic literar, istoric literar, a realizat ediția Ion Vinea, urmată de o polemică celebră în epocă, zic polemică pentru că era în prima lui tinerețe (are mai multe tinereți, asta-i a doua) era, spuneam, un foarte bun polemist, eu l-am citit, încă înainte de a veni la facultate, în „Tribuna”, unde avea foarte bune articole, chiar lecții de poezie, comenta poezia contemporană de atunci foarte critic, dacă ne uităm în urmă cred că a avut în mare parte, sau aproape în toate cazurile dreptate, pentru că cei pe care i-a desființat, să zicem, atunci chiar au căzut în uitare. L-am descoperit apoi ca prozator cu acel roman, evocat de către Mircea Pop, despre familia „Corinda”. Despre el n-am scris, dar am scris de câteva ori despre poet, despre poetul Mircea Vaida. L-am redescoperit după ’90, când a făcut reportaj, ziaristică de război, el chiar a fost în aceste spații pe care le evocă în cartea pe care o lansăm „Oameni din Babilon”. După ’90 a scos și un volum de reportaje, despre care iarăși am vorbit la o lansare, erau niște reportaje extraordinare chiar din câmpul de luptă, în spațiul fostei Iugoslavii și mie mi-a plăcut atunci că a văzut foarte corect lucrurile. Știți cum s-a împărțit atunci lumea românească, dar mai ales Occidentul, care a văzut doar un singur vinovat. Mircea Vaida a văzut foarte bine lucrurile la fața locului. Romanul „Oameni din Babilon” redă întâmplările și atmosfera bine cunoscute reporterului de război. Este un roman (cum să zic) cosmopolit în esență, în sensul tematic, sub metafora aceasta a Babilonului e o lume unde se vorbesc, fără un dialog propriu-zis, diverse limbi, e o lume carnavalescă, o lume pe dos și cu personaje grotești. Dar nu numai. Pe mine m-a uimit de-a dreptul diversitatea personajelor și din fosta lume comunistă și din noua lume de la noi și de aiurea, o lume în dezagregare în care Mircea Vaida se simte implicat dar și străin. Metafora spitalului de psihiatrie vorbește despre o lume în care protagonistul, un om normal, se află la marginea nebuniei, însoțit mereu de această Mașa un personaj feminin extraordinar, o ascendentă a anarhistului Bakunin, de o expresivitate și consistență formidabile. Am să închei cu o confesiune a lui Mircea Vaida-Voevod, acea  povară a tinereții lui despre care vorbeam. „Mă simt străin în generația mea, m-am născut într-un timp străin, gândurile mele se adresează mai mult delfinilor decât oamenilor.” E metafora delfinului, eșuat pe mal. Dar eu nu cred că Mircea Vaida-Voevod a fost de fapt străin de generația sa, a fost și este un om foarte activ, noi l-am simțit întotdeauna cumva din generația noastră. Acum și mai mult.

Petru Poantă la lansarea romanului „Oameni din Babilon”, decembrie 2010.

Aș vrea să subliniez calitatea excepțională a romanului scris de domnul Mircea Vaida-Voevod care într-o bună măsură este și o carte autobiografică, își povestește propriul său drum din această viață, a lui și a noastră pentru că romanul este de o mare actualitate, au fost fie oameni care au trecut prin experiențe similare fie martorii care au comentat cele întâmplate. Acest roman vorbește despre pierderea comunicării, oamenii nu se mai înțeleg unii cu alții, totul s-a transformat într-adevăr într-un Babilon. Această coborâre în derizoriu a comunicării a produs în consecință, o pierdere a identității ceea ce domnul Vaida-Voevod subliniază foarte puternic în numeroase pagini și secvențe.

Forțe malefice au pus stăpânire pe lumea veche, aristocrată, de bună intenție și au transformat-o într-un fel de parodie a existenței în care indivizii își pierd orice fel de calitate umană. Secvențele pe care le înfățișează domnul Vaida-Voevod atât cele din Uniunea Sovietică cât și cele din Iugoslavia sau România sunt toate axate pe această pierdere a identității, oamenii devenind aproape monstruoși. Romanul este de mare actualitate, cartea subliniază în subsidiar că există totuși un element recuperator, că lumea veche, lumea care a trecut prin acest infern încet, încet își reface profilul și că ființe ca ce a autorului însuși vin să profileze o existență normală.

Cluj, decembrie, 2010.