Dacă în anii tinereţii, „cenuşa verde” sugera metaforic apartenenţa la strămoşii contopiţi cu natura, renăscând în vegetaţia binefăcătoare, în ultimii ani, poetul Mircea Vaida- Voevod valorifică alte simboluri, care amintesc de legătura sa cu predecesorii, de care se apropie treptat: jilţul, praful, coasa sunt cuvinte-cheie în poemele scriitorului, care trăieşte sentimentul efemerului, al apropiatei stingeri („…unde coasa umblă…Nimeni nu scapă./ Nimeni”.- p.86). În volumul „ Praful de pe tobă – Poeme” ( Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2019), o confesiune-testament a poetului confruntat cu alunecarea în crepuscul, pendulând între amintiri, remuşcări, cugetări şi premoniţia finalului, apare cumpăna celui aflat în apropierea morţii („ Poezia e un accident rutier,/pe drumul înspre moarte, spre cer./Poate am greşit în Cuvinte, în fapte./Afară e frig, în mine e noapte”. – p. 197)
Copleşit de sentimentul vremelniciei, poetul simte cu amărăciune povara timpului care aşază praful peste glorioasele împliniri anunţate de „tobele” celor dispăruţi în ceaţa vremii („Cel ce bătu toba de aramă/e cu anii plecaţi în altă vamă.” – p. 9), dar, mai ales, umbrele destinului său mult încercat, care la senectute intuieşte nedreapta prăfuire, fie din cauza descendenţei sale, fie a subiectivităţii contemporanilor, fie a deşertăciunii devoratoare („Poate am trăit doar de probă/ de încercare./ Sunt praful de pe tobă” – p. 9.). Acumularea simbolurilor, care sugerează descompunerea sub presiunea vremurilor („fluturi de praf, uscaţi, molii arse, bătrânii cari rod vechi orgolii”) planează trist peste răvăşirea anilor târzii a unui destin nedreptăţit. Doar iubirea cu sufletul-pereche rezistă probei timpului („Jarul iubirii noastre,/rămase).
Semnele vârstei sunt discret însăilate în redimensionarea inovatoare a cuvintelor („mâinile uscate, obrazul veşted, cotropit de riduri, părul cărunt, paloarea, bube, jubre etc.), cu asocieri filozofice meditative şi cu certitudinea deşertăciunii care patronează glorii şi victorii („Nu-s feriţi de boli nici regii…Bătrâneţea face nazuri,/ Se-nteţesc anii ca negii/…Geaba cucereai pământuri,/piramide şi deşerturi/…Ceasul bate, viaţa trece/ La răscruce stau pe gânduri…”- p.49). Cu înţelepciunea şi cu experienţa anilor, se conturează regretul pentru greşelile din tinereţe, pe care vârstnicul şi le recunoaşte, dorind să le repare („Ca şarpele îmi lepăd vechea piele,/ nechibzuinţa tinereţii, patimi grele”- p.15).
Fără a cădea în patetism, Mircea Vaida- Voevod insistă pe conştiinţa tragică a existenţei, pe veştejirea inerentă a bătrâneţii, implicând suferinţă şi descompunere. Amintindu-şi de tot ceea ce a iubit de-a lungul vremii, dezamăgit de prăbuşirile morale ale contemporaneităţii, trăirile poetului se cristalizează în imagini surprinzătoare. De la lirismul mărturisitor, versul alunecă în străfulgerări poetice, căci poemele lui se nasc din justificate tensiuni ale celui ce-şi presimte sfârşitul şi încearcă o retrospectivă a vieţii sale zbuciumate. Un aliaj de frământări sufleteşti pulsează în structura internă a versurilor, motivând sobrietatea expresiei şi simplitatea formulării versurilor, în care metafora derutantă sugerează vulnerabilitatea prezentului fragil al poetului, apropiat de umbrele înaintaşilor iluştri – „ Stâlpi de cetate” („Sunt păianjenul pe pânză/ Într-un cimitir de Lorzi”).
Bradul din Zarandul copilăriei şi adolescenţei, în care a şi suferit, dar de care şi-a legat pentru totdeauna existenţa cu bucuriile şi cu nostalgiile ei, apare şi în acest volum de poeme, fiindcă „ Pe plaiul Bradului” sau „în cimitirul din Brad” este locul de veşnică odihnă al părinţilor, de care îi este dor, presimţind că se vor apropia curând ( Codul pin-p.27). Zarandul s-a incorporat firesc în biografia sinusoidală a autorului, care aminteşte de dealul Dăliman, de Badea Ion, de dascălul său de latină, de aurul din Criş, şi de Horea, din preajma Gorunului din cimitirul de la Ţebea, copac al statorniciei şi al temeiniciei („Eu ţin în rădăcini/ Pământul – Ţara!” – p.236). Deşi ciuntit acum de furtunile anilor, sub el e îngropat trecutul unui neam de îndârjiţi luptători pentru libertate şi dreptate, cu care poetul se simte solidar („ Sunt un Gorun betonat, ramuri verzi nu mai am,/dar mi-a rămas sufletul/pe care-l împart/cu poporul român./La Ţebea! La Ţebea!”- p.83). Şi totuşi, trecutul veghează, conştiinţa e trează, pândind clipa dreptei răbufniri victorioase („Când Gorunul stă de veghe/ şi cosaşul bate coasa…Coasa nu coseşte,/ Cântă” – p. 211).
Cu talentul poetului ancorat în vitregiile trecutului, dar şi în realităţile contemporane, Mircea Vaida-Voevod aminteşte de dezinteresul contemporanilor pentru carte şi pentru frumuseţea versurilor eminesciene („Ţin cu hoţii de cărţi/ şi regret că ei fură/tot mai puţin/…Acolo- unde un hoţ/ ne-a tăiat/ ultimul plop fără soţ/din literatura română” – p.10). Numele scriitorilor şi a operelor de referinţă din literatura universală sau română, asocierile livreşti sunt fântânile din care autorul şi-a adăpat setea de cunoaştere, zidind temeliile solide ale creaţiei sale literare, ale adevărurilor existenţiale, deschizându-i drumul prozei şi poeziei care să vibreze în cititor. Piruetele lexicale criptate amintesc de prigoana Gulagului siberian, de teama căruia poetul prudent a devenit „greier vechi, reformat”.
Măcinat de nelinişti, conştient de ireversibila trecere a timpului, poetul oscilează între solemnitate şi ironie, pe alocuri chiar o satiră mascată, intercalând uneori expresii care sună aforistic, multe împrumutate din vorbirea populară („ Vorbe-n vânt…/ Lăsaţi-mă-n amarul meu!/…Mare brânză!/… Mereu, de ce te temi nu scapi./…Istoria mea se repetă…”etc.). Seismele existenţiale se regăsesc în sfâşierile sufleteşti, în degradarea înconjurătoare (igrasie, umezeală, cocleală, mucegai – p.71). Intuiţia amară a cursului vieţii, a regretelor şi sentimentul vremelniciei se convertesc într-o tragică presimţire a suferinţei celui pe nedrept neînţeles de urmaşi („Când vei citi aceste rânduri/ eu nu voi mai fi./Vor părea o momeală!/ Tentativa unui biet bătrân./O viclenie naivă, amară” – p.70).
În poeziile lui Mircea Vaida-Voevod transpare o tragică măcinare interioară, un mare zbucium intelectual al celui care se străduieşte să-şi înţeleagă traseul vieţii, cu urcuşurile şi cu coborâşurile născute dintr-un dureros proces de căutare şi o mare sete de cunoaştere („ -De ce cauţi altă zare, /Când ai acasă ţarină şi plug?/ – Sunt focul, deopotrivă drumul fumului,/Aş vrea să ştiu ce-i dincolo de cotul drumului…” – p. 39). Poetul surprinde veştegirea inerentă a bătrâneţii, tot mai mult distanţată de aparenţa realităţii mereu schimbătoare („Bătrân, cărunt,/sunt parcă o ninsoare,/ Mai alb în depărtare,/ Acolo, unde sunt – nu sunt!”), conştient că „ În 2050 – nu vei mai fi/ nici tu, nici tu, nici tu…/Dar vom avea mai multe anotimpuri/ Timpuri, timpuri,/ Veşnicii”- p.32). Apăsarea anilor anunţă destrămarea prin jocul de cuvinte specific poeziei încifrate a lui Mircea Vaida-Voevod („Bătrâneţea cere vamă./- Mai dă-mi două,/ Mai dă-mi trei./Mă apasă anii grei” – p.64).
Zestrea spirituală şi credinţa înaintaşilor nu se potrivesc cu „moralitatea” îndoielnică a contemporaneităţii („Aveau avere bunii mei:/ În suflete merinde pentru zei!/…Azi, pare greu să ai obraz./ Depinde cărui Sfânt te rogi” – p.241). Dorind să transmită urmaşilor învăţăminte, poetul trage semnalul de alarmă al absenţei valorilor care să constituie modele („Nepoate, ia aminte:/Toate se duc la vale !/ Azi ne-nchinăm la proşti/ şi pruncii noşti învaţă/ să-şi uite augurii/ din vechile portale!/…Rămân să-mi apăr Crezul,/ regretele-retarde./Mereu amân plecarea/ spre miezul care arde”. – p.59). De aceea, „Cuvântul scris e rană” (p.38) , pentru poetul aflat la vârsta rostirii adevărului, când „Ţin în palmă Cuvântul,/ cheie ce lumea descuie,/fără el sufletul nu e”.
Elemente disparate, fără înflorituri, de o neaşteptată concizie sugestivă („ Ceasul s-a oprit, nu mai bate./ E linişte.” – p.50), se recompun în aglomerări metaforice cu profunde înţelesuri, amplificând durerea care creşte din sufletul autorului, bântuit de ciudate stări, acumulate treptat în apropierea stingerii, când luciditatea celui trecut prin multe încercări declanşează tragicul sentiment al omului supus erorilor, regretelor şi hazardului („ Ca apa vălurită pe lacuri/ şi mări./E o clipă./Dacă o pierzi, e pierdută./Sau e veşnică precum/ pânza paianjenului/ care şi ea se rupe în vânt”. – p. 256)
Originalitatea poeziilor lui Mircea Vaida-Voevod constă şi în tehnica intercalării simbolurilor provocator-criptate, dar, mai ales în sfidarea rigorilor prozodiei clasice, fiindcă ritmul şi rima internă a versurilor, se armonizează surprinzător de melodios cu măsura capricioasă, născând alcătuiri sintactice derutante, succint repetitive, cu reluări care se înnobilează prin conciziunea formulărilor („E linişte acum./ Din cer căzu o frunză, o frază,/o rază, o farsă/.O pasăre arsă!” – p. 38 ). Versurile dintr-un cuvânt sau două concentrează un gând mai profund, sugerând trăirile confuze ale poetului confruntat cu starea incertă care precedă finalul („Un vis, un eres,/o rană, un cerc,/un deşert, o capcană./Nehotărât, incert,/Încerc.” – p.255).
Poetul, ajuns la vârsta înţelepciunii, e conştient de deşertăciunea nimicului devastator din „praful de pe tobă”, metafora având conotaţii materiale şi metafizice, topite în gânduri şi dureroase constante spiritual-afective. Fără dulcegăriile lirismului de circumstanţă, poemele acestui volum implică cititorul în marea aventură a retrospectivei vieţii scriitorului (părinţi, copilărie, corifeii formării sale, trecut- prezent, încercări, regrete, culpabilizări, premoniţii etc.) care precedă sfârşitul, privit cu realismul şi cu seninătatea spiritului superior, care topeşte în cuvinte incontestabile adevăruri.
După incursiunea metaforică în „veacul bolnav” (p.178) şi în „ţara răstignită” ( p.42), optimismul poetului şi presimţirea unei drepte reaşezări a valorilor se naşte din Puterea Credinţei: „Să aşteptăm o altă zi,/când Dumnezeu se va trezi./ Va învăţa să numere./ Să ne rostească numele” ( p.244).
Livia Fumurescu
Comentarii recente