Apariţia în 1969 a volumului de debut „Cenuşa verde” reprezintă un moment crucial nu numai în activitatea literară a autorului ci şi în evoluţia poeziei române eliberate întrucâtva din chingile proletcultismului. Critici de renume ai momentului (D. Micu, Ov. S. Crohmălniceanu sau mai tinerii N. Manolescu şi Mircea Popa) remarcă originalitatea versurilor sale considerându-l  „un mare cântăreţ, nu doar în ordine cronologică, ci şi in aceea mai subtilă a sensibilităţii şi a expresiei(…) ce-l diferenţiază atât de precursorii transilvăneni, cât şi de toţi confraţii de generaţie”(D.Micu) sau „un poet aproape excepţional”(N.Manolescu) iar Eugen Barbu în „O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent”(1975) îi acordă câteva pagini notând că „ din eternitate Valery poate fi gelos pe acest ardelean”.
Poezia lui Mircea Vaida –Voevod are acel farmec al unicităţii,superbie specifică doar marilor poeţi care trec prin timp şi curente literare fără ca acestea să le deturneze destinul.
Liric ca toţi poeţii ardeleni, instrumentarul şi recuzita sa poetică, mai rafinată şi subtilă cu fiecare nou volum, e legată de locurile natale, de Bradul unde s-a născut şi a copilărit, de  moţii lui Horea şi Avram Iancu, de Gorunul(arbore totemic ca şi la Blaga) şi fânul cosit pe dealurile copilăriei,de basmele şi legendele pe care le-a cunoscut încă de timpuriu:” În sat la noi, în poală de păduri /am învăţat cântări de vrăjitoare./Am folosit trifoi, frunză  de brusturi,/ căţei de usturoi/ brăţări de lut /şi de strigoi–alungătoare.” Amintirile cele mai plăcute şi cu efect regenerator,de asemenea,îi sunt legate de Ţara Zarandului cu Dealul Cucului şi Gura Ruzii sau de Codrii Ţebei cu Gorunul lui Horea: amintiri rămân/ din vechi obârşii.
Descendenţa sa nobiliară pe care a trebuit s-o ascundă atâtea decenii nu l-a ajutat ci mai mult l-a încurcat în viaţa socială. Poate de aceea a îmbrăţişat scrisul, în special poezia,ca semn al celor aleşi pe care doar eternitatea îi răsplăteşte pe deplin. Temele şi motivele poetice sunt în mare parte aceleaşi, începând cu Cenuşa verde, volumul de debut, până la recentul volum editat.
În anii următori cărţile de poezie, critică şi istorie literară, eseistică, monografiile, prefeţele, etc.  se succed la intervale regulate demonstrând o intensă şi continuă activitate literară. Cu timpul, mai ales în perioada colaborării la revista Tribuna, intransigenţa sa critică, neaderenţa la coteriile literare ale vremii cât şi invidia contemporanilor îl singularizează, despre opera sa scriindu-se tot mi rar şi neconvingător. Poetul nu dezarmează fiind „pregătit să-i fac / reproşuri neguroase / istoriei” iar „Neamului meu să-i duc în spate Eul”.
Publicarea la Editura Risoprint din Cluj-Napoca a recentelor volume „Praful de pe tobă”(2019) şi „Dacă voi pleca în Brazilia”(2021) încununează o operă şi luminează un destin, atestând încă o dată că, deşi ajuns la vârsta senectuţii, Mircea Vaida-Voevod este o prezenţă lirică a cărei existenţă nu poate fi ignorată.
Ambele volume, păstrând aceeaşi notă lirică imperială cu care ne-au obişnuit, se disting prin unitatea, coerenţa şi realizarea lor în plan stilistic. Poemele incluse, ca „un cântec al trecerii” refac, nostalgic dar demn, drumul prea scurt dintre viaţă şi moarte. Lumina blândă a asfinţitului unui om de mare valoare ce se apropie de Marea Trecere aureşte împrejurimile şi le răscoleşte. El face din apusul, posibil, al vieţii sale operă de artă nu spectacol. Scrie şi acum, ca şi odinioară, o poezie cerebrală şi livrescă fără a fi seacă şi uscată, sentimentală, fără a fi melodramatică, în care ludicul şi ironicul îşi fac adeseori simţite prezenţa.
Volumul întitulat dubitativ „Dacă voi pleca în Brazilia” este o alegorie simbolică a morţii. Plecarea în Brazilia nu este o certitudine ci o încercare de a păcăli metaforic moartea.
Prezentată la cote fizice reale, cu denumiri de locuri, oraşe şi râuri existente, pentru poet Brazilia este un spaţiu al îndepărtatului, al metafizicului unde ar putea întâlni sufletele tuturor antecesorilor săi, un loc al liniştii şi împăcării divine. Acolo pot fi întâlniţi scriitori ca Antonio Machado, Gabriel Garcia Marquez, Tolstoi, Gogol, Puşkin, Dante, Nicolas Guillen, Pablo Neruda, Ernesto Cardenal sau Villon, alături de dictatori ca Fidel Castro, Mao, Stalin, ideologi (Marx, Lenin), revoluţionari(Que Quevara) sau… fotbalişti(Maradona).
Viziunea onirică şi inventivitatea lexicală fac casă bună împreună într-o secvenţă în care familia reunită va înscena o farsă numită „plecarea bunicului în Brazilia.”
Lirice prin excelenţă, poemele sale de dimensiuni reduse alungă epicitatea fiind construită pe sentimente şi senzaţii în stare nativă. El le comprimă în imagini esenţializate ce păstrează la cote înalte emoţia.
Tradiţionalistă în conţinut şi modernă în formă, poezia sa urmează linia transilvană a liricii patriotic mesianice a lui O. Goga şi Ov.Cotruş căreia îi adaugă caracterul metafizic şi panteist al poeziei lui Blaga.
În accepţia gândirii sale „ cuvintele sunt o formă aparte a Dumnezeirii” şi „au har de catapetesme”, sfinţenia acestora provenind din graiul vechi al strămoşilor: „Cuvântul umilit,l-am luat din cenuşă,/ L-am şters cu mâneca hainei de praf / şi l-am aurit- îl ţineam- diamant în mănuşă, / pregătit pentru un nou epitaf,/ Briant, lin, singuratic”.
Scrisul său induce o stare poetică perpetuu  metaforică, plină de simboluri nu întotdeauna uşor de descifrat. Mircea Vaida-Voevod cultivă asociaţii fulgurant neaşteptate, surprinzătoare şi inedite, izvorâte din imaginaţia sa debordantă ce-l apropie de un neoexpresionism exprimat în culori tari, vitriolante: „După război / se scrie / despre laşi şi eroi .La cotituri trece un tren cu invalizi. / Nişte indivizi răutăcioşi / bârfesc pe la colţuri, / insinuând un sens obscen. / Doi dictatori mustăcioşi / vând sicrie. Nu ştim ce va să fie ./ Ninge cu ţurţuri de sare / Cineva ciopleşte picioare de lemn. / Dincolo de Nistru şi Prut / Ne calcă cineva / cu picioare de lut.”
Intarsiile biografice revin la tot pasul, evocatoare şi nostalgice, ca regretul după o copilărie pierdută în confruntarea familiei sale cu vitregiile istoriei : „Mama mă certa /  când cleveteam pe seama altuia./ Eu de copil vorbeam puţin, / Am învăţat Omerta / de la tata ./ Cu degetul pe buze mă privea /  din închisoare. / Nu înjura Puterea! / Spunea. / Bagă de seamă / Şi închide gura.” Era o perioadă în care neîncrederea şi frica erau dominante: „Bătrânii noştri buni, bunici, părinţi, / vorbeau şoptit. / Eu îi puteam ghici din lucruri / Scrâjneau din dinţi şi fără dinţi. / Ei încă mai păstrau în trupuri / igrasii de închisoare. / Suflete tari, închise porţi. ”
Neasemuit de frumoase sunt poemele închinate mamei şi tatălui, condamnat la ani grei de ocnă şi Canal, pentru” vina” de a fi fiul unuia din cei care au înfăptuit Marea Unire de la 1Decembrie 1918. Lăsăm in grija cititorilor plăcerea de a le descoperi!
Imaginea tatălui arestat pentru „crima de uneltire socială împotriva siguranţei statului” îi tulbură amintirea: „În Gulag la răcoare, /E zeghea la modă! / Astfel, fără vină,/  Tatăl meu în zadar a recurs,/ la celebrul Recurs la Metodă / Mereu ursarul-stăpân / strângea fiarei belciugul din nară. ” Suferinţa acestuia ia uneori dimensiuni christice:… „Sau Tata din închisori/ în închisori / cu moartea pre moarte / Călcând.”
Situaţia familiei rămasă fără tată e la fel de grea: „Năuc am rămas de la acea întâmplare /de demult./ Rămăsesem fără…/Nici casă, nici masă/, nici tată nici mamă, /toate îmi fuseseră luate/ printr-un decret divin.”
Poeziile reunite sub titlul „Triptic de Sighet” exprimă solidaritatea sa cu „mândrii români/ cetăţeni ai pădurii/ care cresc din voi” nevoiţi să rabde nedreptăţile impuse de un regim opresiv împotriva propriului popor.
Fără a fi un vindicativ ci un justiţiar, poetul consideră că toate aceste suferinţe vor trebui cândva răzbunate : „În inima mea/ am simţit mâna cuiva, / fără degete: Pumn!” el însuşi : „De când zei venali din cer/ m-au pus în iţari de fier, / mi-au tunat sare pe rană, / din macetă făcui pană”.
Toposul cărţilor sale se leagă de Zarandul copilăriei, un loc magic colindat cu pasul, dar mai ales cu sufletul, în care se află Dealul Lia, gorunul lui Horea sau mormântul lui Avram Iancu cât şi morţii umiliţi de-a lungul veacurilor faţă de care se simte dator a-i nemuri prin versurile sale:„Sunt poetul zaranzilor!/Scot aur din tenebrele Berzei,/mina cu nume de pasăre./Sunt moţul ducând în ciubere /aur-cât bobul de mazăre, /din cuibare de şerpi./În mina aceea vorbind cu guzii. /Umblăm de-a buşilea/Sub Gura Ruzii. /Pământul ne e grea povară. ”
Stări de spirit acute sau tranzitorii se derulează pe firul amintirii unei copilării cândva fericite în inconştienţa vârstei: „ Mi-e dor de copilărie / de o scaldă în râu./Când culegeam bureţi de rouă/şi mure.” Întoarcerea în timp îi aminteşte de jocurile simple ale copilăriei: „De-o vreme învăţ /  un drum  îndărăt. /Aud voci de copii,/jucării de demult, /Un cerc umil, un bumb,un băţ.”
Ca şi la Blaga, gorunul este arborele mitic, totemul, ca simbol al `stenicului şi al veşniciei: „E Eul meu, o umbră în oglindă/ Gorunul amintirii milenare”. Elementul mitic este autohton şi se bucură de aşa-zisul spiritus loci.
Autorul îşi exprimă şi admiraţia neţărmurită aţă de Blaga a cărui carte „dacă o pui sub pernă îţi luminează visul”.
Mai puţin prezentă în acest volum e poezia iubirii.  Odată patima sângelui încheiată, devine una casnică, a cuplului intrat în senectute, ce caută sprijin şi mângâiere la partener: „Mândro! Hodineşte-mi ochii/ pe sub plete, pe sub rochii, / să presimt aproape Cerul!/ Mâna ta să mă aline/ Soarele să mă lumine” sau „Vremea, anii, se adună/ Frunza toamnelor târzie,/ Aş vrea mândro – o comoară /  bătrâneţea să ne fie!” iar amintirea frumuseţii de odinioară să-l însoţească până la moarte: „Aş vrea să rămâi fără vârstă/ Amforă!/ Aş vrea să mă duci în ispită/ şi după ani o sută./ Să-ţi spun, proptit în bâtă: Seculara mea iubire!/ ”. Din când în când amintirea reînvie momente memorabile dintr-o tinereţe trecută: „Îţi aminteşti o vară eternă?/ Arama părului tău pe pernă/ Acel sfârşit de mai./ Şi poveştile pernei.”
Din punct de vedere estetic evoluţia sa este ascendentă dezvoltându-se pe linia unui lirism obiectiv rafinat-livresc, a unui intelectualism ce aminteşte de poezia clasică germană. Dacă la începuturile sale poetice cenuşa era un simbol al arderii şi purificării deopotrivă, ajuns la vârsta senectuţii poetul trăieşte sentimentul zădărniciei,în vecinătatea morţii şi al unui destin neîmplinit încă, fiindcă:” laba destinului urs/,mi-a răvăşit faţa încât semăn /cu un urcior spart, de lut/, din care mi-a curs, ceas cu ceas/, toată viaţa”
Mircea Vaida-Voevod practică o prozodie originală cu rime interioare şi sporadice, măsura inegală a versurilor fiind dată de gradul de participare afectivă a autorului la cele afirmate.

                                                                         Ion Todor
Publicat în revista „Prag de lume” nr. 7, 2022