POEZIA NEMURIRII

sept. 7, 2026

Vibrând la versurile din volumele de poezii ale lui Mircea Vaida -Voevod ( Poeme de la Gorun,  Stând în jilț , Praful de pe tobă                etc.) regândim afirmația lui Lucian Blaga că „darul creator e un mister cu totul insondabil, ce aparține de asemenea inconștientului uman”, a cărui  revelație se regăsește în creația poetică.

Aprecierea se confirmă cu precădere în volumul ”Atingerea nopții.Poeme”, apărut la Editura Risoprint,Cluj-Napoca, 2026, în Anul Aniversar, când Mircea Vaida-Voevod împlinește 85 de ani, convingându-ne de talentul său remarcabil și de creativitatea sa longevivă, știut fiind faptul că uitarea și scepticismul sunt primejdioase opreliști pentru realitatea tragică a finalului inevitabil.

De aceea, acest volum, care completează personalitatea scriitorului, are un motto explicativ, pe de-o parte pentru titlu, dar și pentru împlinirea creatoare a  autorului: „ Atingerea nopții mă urmărește de mult, un fior-bronzul bunicului meu”, valorificând o modalitate inedită de a menține nemurirea, însăilând o diversificată paletă de arderi mocnite și de gânduri nemărturisite ( „E ultima mea rată de lumină./Cu Luna dintr-o noapte lină/ amirosind a vânt…Noi, vechile epave/nu ne resemnăm…– O pată de întuneric).

Cunoscând activitatea literară anterioară și deosebit de generoasă a poetului, înțelegem mai bine aprecierile scriitorului clujean Mircea Popa, care-l plasează pe scriitor în relație cu biografia înaintașilor săi:„Mircea Vaida- Voevod, om de cultură profund, a cărui biografie în vremi de restriște a stat  sub semnul bunicului său, Alexandru Vaida-Voevod, cu un tată supus la ani de recluziune forțată prin gulagurile comuniste, urmaș al uneia dintre cele mai vechi și strălucite familii din Transilvania, Mircea Vaida-Voevod simte cumplita ironie  ce ne însoțește memoria istoriei, devine un cronicar al ceasului de față. Este autorul unor poeme ale stingerii, amintirii, duratei, rememorării, cutreierate de un timbru aparte, vădind lupta sa orgolioasă de a reface momentele crepusculare ale unui timp revolut ce ne însoțește memoria și nu ne lasă să ne prefacem în  istorie fără să-i oferim acesteia zestrea propriului nostru adaus spiritual.”

Copleșit de conștiința dureroasă a trecerii timpului care lasă urme neșteptate în viața omului, Mircea Vaida-Voevod își exprimă neliniștile printr-un aliaj de frământări, în care se regăsesc variatele forme de veștejire, care lasă pustiiri sufletești dureroase.

Apărut într-o excelentă prezentare editorială, cu coperta sobră în care ceasul-pendulă al familiei sale parcă măsoară timpul, volumul  „Atingerea nopții” este o cifrată confesiune a vârstnicului poet, care știe că poezia îi va menține amintirea postmortem. Remarcăm o înțelegere matură a sensului trăirilor umane, poetul fiind conștient că oprirea timpului înseamnă „atingerea nopții”, încheind ciclul vieții omului ( „Azi stă pe loc/eternul mers – /al clipei”- Atingerea nopții). Așteptarea împlinirii destinului se conjugă cu trăirile celui aflat la capăt de drum, fiindcă „…vârsta nu înșeală/ la cântar/căci știu ce-o să se-ntâmple/Zâmbesc amar”- Vremi sucite) și „e timpul să te-nveți treptat/cu veșnicia.(Trăim în rate).

Poeziile acestui volum presupun un lector avizat în descifrarea zbuciumului sufletesc al poetului, conștient de neliniștea provocată de misterioasa taină a „celuilalt tărâm”, marcat de umbre și de presimțiri confuze, pe care le intuiește orice vârstnic în apropierea „marelui final”. Poetul e împăcat cu toate etapele ciclului inevitabil al vieții, refugiindu-se în luminile poetice ale cuvântului arzător și profetic, dezvăluind starea sufletească, specifică celui  apropiat de misterele trecerii Dincolo. Și în acest volum testamentar, Mircea Vaida-Voevod se dovedește a fi un discret reflexiv, care trăiște propria-i aventură a spiritului, drapată după metafore a căror densitate sugerează incontestabile adevăruri („Eu sunt ecoul/celui care-am fost odată/…când nu-i chip/ să țin în frâu furtuna”).

Poate de aceea, evocându-i pe Eminescu, Blaga, Arghezi, poetul știe că „Poezia e o pâine albă-neagră,/ dulce și amară./Dă-le, Doamne, loc în Rai/ și duh în călimară.– Se zice…).

Trecerea anilor și semnele senectuții (ochelarii, toiagul, argintul din plete, veninul uitării etc.) sunt amplificate de absența  orizontului și a proiectelor de viață, de faptul că s-au rărit prietenii și rudele (Cai verzi), dar „Dintre toate lucrurile/vechi și noi/demne de-a fi scrise/mă înspăimântă/pare-mi-se /Timpul”.  Cei apropiați de altădată (bunicul, mama, tatăl, fratele Alexandru) par a se îndepărta,  dar ființa iubită rămâne apropiată sufletului său („Timpul a stat pe loc/ când te-am atins/s-a declanșat fiorul/ pădurii de argint” – Lacrima). Femeia inimii „ești gândul meu dintâi…pereche/ azi îți citesc din riduri/ pe obraz, povestea vieții”, fiindcă „…mi-a fost dor de tine, povață și îndemn” – O rază). Remarcăm o ierarhizare a sentimentului, mai ales că iubita rămâne perechea cu care suportă poverile anilor.

Și în acest volum, sesizăm experiențele sintactice contorsionate, uneori ascunse prin păienjenișul de simțăminte transfigurate în cuvântul poetic. În ciuda faptului că nu respectă rigorile prozodiei clasice, poeziile lui Mircea Vaida-Voevod se armonizează prin sensul    cuvintelor rostogolite într-o domoală împerechere de   gând și simțire, specifice trăirilor generației sale.

Livia Fumurescu în „Prag de lume ! nr.25, septembrie 2026