Mircea Vaida-Voevod – Caleidoscopica CINGĂTOARE FLORENTINĂ și literatura absurdului…

iul. 22, 2024

Mircea Vaida-Voevod

Caleidoscopica CINGĂTOARE FLORENTINĂ și literatura absurdului…

 

Cu oarecare îngrijorare, grăbit în zona crepusculară pandemică, Mircea Vaida -Voevod măcinat de gânduri și de întrebări fără răspuns, creează un roman modern, atipic, surprinzând frânturi din imaginea contemporaneității confuze, într-o rostogolire a valorilor consacrate, impunând o reevaluare a cutumelor și a prejudecăților fixate de-a lungul vremii. Gânduri, reflecții, amintiri, judecăți se asamblează în zona nebuloasă a „cingătorii florentine”, alunecând pe panta imaginației și a revelației, lansând ideea reconsiderării universului social și literar, cochetând cu viziunea absurdului învăluitor „ ca un soi de criză, de elogiu al nebuniei”( p.65).

Apărută la Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2021, povestea „Cingătoarea florentină” pare despinsă din complicațiile pandemice ale  perioadei de restricții și ciudate răstălmăciri.

Îndelungate preocupări și tăinuite gânduri, cugetări de altădată, vizând marile probleme ale vieții, mereu sub sabia neprevăzutului, ale rigorilor bisericii, ale justiției generos remunerată, în ciuda trenării dosarelor, ale amânării pensionărilor „din viclenia ministerială” a unor calcule obscure și multe alte realități sunt promovate prin alegoria metaforică a cingătorii florentine, care apare și dispare, reapare în ciudate împrejurări în pandemia restrictivă, când oamenii își doresc distracțiile în cluburi,  grătare savuroase și visează la drogurile care să le furnizeze iluziile râvnite.

Opiniile scriitorului pun sub semnul valabilității și autenticității principii considerate de neclintit, precum, conștiința, morala, iubirea, arta, sensul existenței, credința, justiția viața și moartea. Pandemia dezvăluie sensurile contradictorii ale unor principii și adevăruri, confruntate cu istoria și cu circumstanțele vremii. Pensiile nesimțite ale magistraților, rețelele de prostituție extinse în Europa, morțile suspecte de noul corona virus ale celor care luptau contra corupției se înscriu între accentele  critice la adresa contemporaneității. Remarcăm  suferința claustrării scriitorului în restricțiile izolării pandemice, care pune omul în  fața unor realități dure, denunțând absurdul situațiilor anchilozate ale relațiilor interumane, a unor cutume care nu se mai potrivesc golului spiritual al schimbărilor. Precum Mateiu I. Caragiale, și Mircea Vaida-Voevod, se simte dator să consemneze realitățile vremii în schimbare, recurgând la originala metaforă a cingătorii florentine, realizată ca obiect de artă .

Asaltat de îngrădirile pandemiei, scriitorul „bătrân izolat, plin de viruși și comorbidități” nu mai valorifică amintiri familiale (fratele Alexandru „victimă inocentă a luptei de clasă”, bunica în vacanță la Karlovy Vary, încântată de poezia „Regina ostrogoților”, recitată de George Coșbuc), ci realizează atmosfera oarecum halucinantă, pendulând pe prezența imaginară a străinului, care „vine din viitor” , aducând „un artefact metalic, despre care nu s-a scris niciodată” ( p.13),  ând adevărul că „multe ies la iveală peste ani ”,   inclusiv în lumea prejudecăților.

Mircea Vaida-Voevod experimentează frânturi de antiliteratură, cochetând cu noncorfomismul mișcării de   avangardă artistică, apărută în perioadă de criză a structurilor tradiționale. Pornind de la legenda ostrogotă, tricotând cu imaginația povestea reginei Amalasunda, înveșmântată sumar în sicriu doar cu centura de castitate, alunecând pe fluviu până în Deltă, amintește de artefactul  descoperit după mii de ani de un pescar, care-l comercializează la Târgul din Florența, ajungând în posesia lui Leonardo da Vinci, care înnobilează această piesă, prin metalul folosit. După ani, ajunge să fie dată nurorii ca dar al socrului mare Caragea la nunta fiului său Costache.

Povestea lui Anastase, luat de o barză și dus departe, reîntors odată cu berzele, ne convinge că „oamenii sunt înclinați spre fabulație”. Legenda se împletește cu basmul despre ștrengarul băiat Niels, apoi cu furtul artefactului de la strănepotul lui Anastase, care era Povestitorul și memoriile străbunului Anastase despre ciuma lui Caragea, fiind asocieri pandemice deloc întâmplătoare, căci „ Ciuma lui Caragea e o ciumă reală, consemnată în tratatele de istorie (p.79). Și atunci se complota în taină pentru „Lex Nova”, când „destinul cu două fețe” convingea că „interesul poartă fesul”, când „lui Caragea vremea ciumei pare că îi priește”,  căci „oamenii de acolo…nu se tem de nimic, nici de împărat, nici de lege”. O lume anormală, în care totul pare întors pe dos, aspecte caricaturale și grotești, situații care par disparate se încheagă într-o viziune unitară, pe alocuri ireală, centrată în jurul cingătorii florentine, simbol al prejudecăților învechite,  trecute prin actualizări și transformări spre a fi în pas cu schimbările, fiindcă era „un obicei  barbar, comparabil cu o cușcă, destinată păsărilor captive” (p. 93)

In această fantezie epică, autorul introduce elemente care localizează întâmplările în îndrăgita lui zonă a Bradului, pe malul Crișului Alb, a Dealului Lia, cu protopopul Corpade de la Brad, cu Părintele Arsenie de la Vața de Sus sau cu Mănăstirea Capucinilor din Baia de Criș etc.

Plimbânndu-ne prin Piața Sfatului din Brașov, amintind de Ciuma lui Camus și de cheia cingătorii florentine păstrată de  stareța mănăstirii, însăilând detalii despre Ana Lia și povești din pivnițele Vaticanului și despre Bill Gates, scriitorul știe că „și obiceiurile, oricât de înrădăcinate, se pot frânge când intră în joc lăcomia omenească”(p.139). Prezența procurorului Șurșală, „care se lupta cu morile de vânt” aflase despre „un escroc al tranziției, în capitalismul nostru sălbatic, în evul parveniților”, poate chiar pe prispa pandemiei în plină migrație…într-o Europă a violenței”(p.194). Jonglând cu fapta și întâmplări haotice, pare firească înțeleapta concuzie: „Când e în discuție justiția divină, nu există hazard” (p.237).

În final, obișnuiți cu virusul pandemiei, aflăm și de cutremurul nimicitor, care dărîmase clădirea tribunalului, pe care era anunțul angajării personalului de specialitate „indiferent de studii, să fie oameni cumsecade” (p.257).

În acest amalgam de fapte și de întâmplări, autorul mixează adevăruri  pe care le recunoaștem în preajma noastră, dezvăluite metaforic sub pretextul cingătorii florentine. Simțim revolta și dezaprobarea față de degringolada care pare declanșată de ciudata pandemie, schimbătoare a mentalității și a vieții oamenilor, prinși sub tăvălugul neprevăzutului.

                                                                     Livia Fumurescu

 

 

POEZIA NEMURIRII

sept. 7, 2026

Vibrând la versurile din volumele de poezii ale lui Mircea Vaida -Voevod ( Poeme de la Gorun,  Stând în jilț , Praful de pe tobă                etc.) regândim afirmația lui Lucian Blaga că „darul creator e un mister cu totul insondabil, ce aparține de asemenea inconștientului uman”, a cărui  revelație se regăsește în creația poetică.

Aprecierea se confirmă cu precădere în volumul ”Atingerea nopții.Poeme”, apărut la Editura Risoprint,Cluj-Napoca, 2026, în Anul Aniversar, când Mircea Vaida-Voevod împlinește 85 de ani, convingându-ne de talentul său remarcabil și de creativitatea sa longevivă, știut fiind faptul că uitarea și scepticismul sunt primejdioase opreliști pentru realitatea tragică a finalului inevitabil.

De aceea, acest volum, care completează personalitatea scriitorului, are un motto explicativ, pe de-o parte pentru titlu, dar și pentru împlinirea creatoare a  autorului: „ Atingerea nopții mă urmărește de mult, un fior-bronzul bunicului meu”, valorificând o modalitate inedită de a menține nemurirea, însăilând o diversificată paletă de arderi mocnite și de gânduri nemărturisite ( „E ultima mea rată de lumină./Cu Luna dintr-o noapte lină/ amirosind a vânt…Noi, vechile epave/nu ne resemnăm…– O pată de întuneric).

Cunoscând activitatea literară anterioară și deosebit de generoasă a poetului, înțelegem mai bine aprecierile scriitorului clujean Mircea Popa, care-l plasează pe scriitor în relație cu biografia înaintașilor săi:„Mircea Vaida- Voevod, om de cultură profund, a cărui biografie în vremi de restriște a stat  sub semnul bunicului său, Alexandru Vaida-Voevod, cu un tată supus la ani de recluziune forțată prin gulagurile comuniste, urmaș al uneia dintre cele mai vechi și strălucite familii din Transilvania, Mircea Vaida-Voevod simte cumplita ironie  ce ne însoțește memoria istoriei, devine un cronicar al ceasului de față. Este autorul unor poeme ale stingerii, amintirii, duratei, rememorării, cutreierate de un timbru aparte, vădind lupta sa orgolioasă de a reface momentele crepusculare ale unui timp revolut ce ne însoțește memoria și nu ne lasă să ne prefacem în  istorie fără să-i oferim acesteia zestrea propriului nostru adaus spiritual.”

Copleșit de conștiința dureroasă a trecerii timpului care lasă urme neșteptate în viața omului, Mircea Vaida-Voevod își exprimă neliniștile printr-un aliaj de frământări, în care se regăsesc variatele forme de veștejire, care lasă pustiiri sufletești dureroase.

Apărut într-o excelentă prezentare editorială, cu coperta sobră în care ceasul-pendulă al familiei sale parcă măsoară timpul, volumul  „Atingerea nopții” este o cifrată confesiune a vârstnicului poet, care știe că poezia îi va menține amintirea postmortem. Remarcăm o înțelegere matură a sensului trăirilor umane, poetul fiind conștient că oprirea timpului înseamnă „atingerea nopții”, încheind ciclul vieții omului ( „Azi stă pe loc/eternul mers – /al clipei”- Atingerea nopții). Așteptarea împlinirii destinului se conjugă cu trăirile celui aflat la capăt de drum, fiindcă „…vârsta nu înșeală/ la cântar/căci știu ce-o să se-ntâmple/Zâmbesc amar”- Vremi sucite) și „e timpul să te-nveți treptat/cu veșnicia.(Trăim în rate).

Poeziile acestui volum presupun un lector avizat în descifrarea zbuciumului sufletesc al poetului, conștient de neliniștea provocată de misterioasa taină a „celuilalt tărâm”, marcat de umbre și de presimțiri confuze, pe care le intuiește orice vârstnic în apropierea „marelui final”. Poetul e împăcat cu toate etapele ciclului inevitabil al vieții, refugiindu-se în luminile poetice ale cuvântului arzător și profetic, dezvăluind starea sufletească, specifică celui  apropiat de misterele trecerii Dincolo. Și în acest volum testamentar, Mircea Vaida-Voevod se dovedește a fi un discret reflexiv, care trăiște propria-i aventură a spiritului, drapată după metafore a căror densitate sugerează incontestabile adevăruri („Eu sunt ecoul/celui care-am fost odată/…când nu-i chip/ să țin în frâu furtuna”).

Poate de aceea, evocându-i pe Eminescu, Blaga, Arghezi, poetul știe că „Poezia e o pâine albă-neagră,/ dulce și amară./Dă-le, Doamne, loc în Rai/ și duh în călimară.– Se zice…).

Trecerea anilor și semnele senectuții (ochelarii, toiagul, argintul din plete, veninul uitării etc.) sunt amplificate de absența  orizontului și a proiectelor de viață, de faptul că s-au rărit prietenii și rudele (Cai verzi), dar „Dintre toate lucrurile/vechi și noi/demne de-a fi scrise/mă înspăimântă/pare-mi-se /Timpul”.  Cei apropiați de altădată (bunicul, mama, tatăl, fratele Alexandru) par a se îndepărta,  dar ființa iubită rămâne apropiată sufletului său („Timpul a stat pe loc/ când te-am atins/s-a declanșat fiorul/ pădurii de argint” – Lacrima). Femeia inimii „ești gândul meu dintâi…pereche/ azi îți citesc din riduri/ pe obraz, povestea vieții”, fiindcă „…mi-a fost dor de tine, povață și îndemn” – O rază). Remarcăm o ierarhizare a sentimentului, mai ales că iubita rămâne perechea cu care suportă poverile anilor.

Și în acest volum, sesizăm experiențele sintactice contorsionate, uneori ascunse prin păienjenișul de simțăminte transfigurate în cuvântul poetic. În ciuda faptului că nu respectă rigorile prozodiei clasice, poeziile lui Mircea Vaida-Voevod se armonizează prin sensul    cuvintelor rostogolite într-o domoală împerechere de   gând și simțire, specifice trăirilor generației sale.

 

Livia Fumurescu în „Prag de lume ! nr.25, septembrie 2026