Retras într-un simbolic turn de fildeș în casa sa de la Făget,  Mircea Vaida-Voevod continuă să fie prezent în viața literară printr-o serie de volume de poezie și de restituire istorică. Cele mai importante ieșiri publice ale sale au fost cele legate de inițierea unor volume închinate bunicului său Alexandru Vaida Voevod, cu rol esențial în lupta pentru înfăptuirea Marii Uniri, apoi la ratificare acestui act istoric prin participarea sa directă la Conferința de Pace de la Paris. Aceste două evenimente au constituit obiectul unor restituiri documentare de cea mai mare importanță, volume publicate de către Academia Română, cu următoarea tematică: Alexandru Vaida Voevod și Marea Unire și Alexandru Vaida Voevod-văzut de contemporani. În paralel și-a continuat activitatea poetică, scoțând de sub tipar volumele de poezii Stând în jilț, Zarand sunt și Praful de pe tobă.  Poezia scrisă de poet poate fi definită ca o poezie a trecerii poporului nostru prin istorie, cu suișurile și coborâșurile sale, cu reflectarea acestor trăiri într-un eu poetic vibrant și tumultuos, atingând cele mai sensibișe coarde ale sufletului. În ultimele volume nota viforoasă și acuzatoate cotrușiană, de un expresionism sui-generis, e copleșit de o poezie meditativă, gravă, cu multe reflexe melancolice și elegiace vizând trecerea irepresibilă a timpului, încercările tot mai numeroase ale luptei cu îmbătrânirea fizică, cu schimbările în rău ale societății, cu amenințările ce vin din partea pierderii memoriei colective. Retragerea tot mai accentuată a individului din câmpul responsabilității civice, trădările, infidelitățile și neîmplinirile pun mereu semne noi de întrebare privitoare la participarea noastră la istorie, la felul în care trebuie să luptăm cu nedreptățile timpului. Mai mult ca alți poeți transilvăneni, Mircea Vaida-Voevod are o genă de luptător, de ins pe care faptele neamului îl afectează profund și care se simte responsabil  de greșelilelui, trăind consonantic  clipele de înălțare sufletească.  Cu trecerea timpului peste aceste „ ieșiri din timp” sau „căderi în timp” sunt tot mai numeroase și produc răni tot mai adânci, pe care răbojul sufletesc le simte tot mai acut. Rostul lui social este acela de a duce mai departe crezul Iancului și al  lui Horia, ideea de înfrățire cu moții, după deviza bănuțiană „țineți cu poporul ca să nu rătăciți”.  Arta sa poetică este o artă a responsabilității și a mobilizării mulțimilor, un fel de „tulnic” al vremurilor :„ Rămân să-mi apăr cu pana,/ starea de fân,/ de plai/de tulnic!”. Călător prin timp, Poetul se oprește la umbrele mari ale neamului spre a le face câte-o reverență, înnoptează lângă câte un mormânt pentru a sobi din aura unui timp eroic, pentru a se umple din nou de sunetul singular al unei misiuni: „Aici, la Brad, aveam un rost/și sufletul-merinde/ Aici mi-e retina, frunzișul./ Ăsta mi-e  Crișul./Veacurile ce ne-au fost/ de-a curmezișul.”Poezia sa este o poezie a generațiilor, in care flacăra vie a mesajului a trecut de la tată la fiu, chiar dacă au crescut deoptrivă cu ingratitudinea oamenilor. Peste zvîcnetul sângelui trece umbra Tatălui, care riscă să se diminueze cu fiecare nouă închisoare prin care a trecut dacă nă-ar fi ciotul bătrân al bunicului de la Sibiu, care poartă cu e Istoria noastră în spate|: „Mi-l amintesc sub stejari,/ Pe strada Nimănui/din Sibiu,/ însoțit mereu/ de harta României Mari.” În această nouă etapă, poezia  întemeierii și a rezistenței luptătoare  se conjugă cu sentimentul zădărniciei, al inutilității, al pierderii busolei care arăta drumul celor vechi. Se pare că generațiile tinere s-au îmbolnăvit de boala parvenirii, a hoției pe față, a  descurajării, în consonanță cu decăderea și lâncezirea generală: „Plutim în ăst veac/pe câteva doage/ din Arca lui Noe.” Vremile s-au schimbat, caracterele s-au înmuiat, s-au diluat, și-au pierdut verticalitatea.. Poetul constată cu regret acest handicap care s-a încuibat în sânul neamuui și l-a moleșit, la făcut să nu mai aibă șira spinării. Poezia lui simte nevoia să ne avertizeze, să ne probozească, să ne trezească din somn, deși e conștient că sunt puțin șanse de reînviere. „Lumea s-a zbârcit, pustie,/ Toate s- au micit, nepoate,/ Azi, în colivia strâmtă/ nici canarul numai cântă”.  Poezia lui Mircea Vaida-Voevod vorbește tot mai dezamăgitore de acest areal infestat, de unde invazia gândurilor deprimante, a accentelor melancolice, elegiace, care riscă să coboare platoșa, să ruginească scutul. Imaginile tonice se prăfuiesc,  se scorojesc, se pustiesc. Un sentiment general de îmbătrânire, de intrare în zodia senectuții, a zădărniciie, a inutilității pune stăpânire pe oameni, pe lucruri, pe visurile lor.Vorbind la modul metaforic, arborii pădurii sunt tăiați în chip nemilos, sunt răriți, sunt supuși unor tratamente barbare, încât nu mai pot oxigena aerul: „Cândva erau mulțime în păduri/și umăr lângă umăr./Azi număr împrejur,/  în rărituri, stejarii,/ în nopțile cu vuiet de securi./Mă-ntreb ce vânt o să-i mai calce?/ de ce îmi plângi pe umăr/salcie?”Mare meșteșuguar în a surprinde această etapă din viață numită„ îmbătrânire”, M.V. devine exponentul acestei pierderi de sine, a unei cumplite desfolieri sugestive, a unei vtalități exangue. E un Cotruș al regretelor, al renunțărilor. „Unde merg, unde mă-ntor,/ mă urmărește/ melancolicul corn”. De unde imaginea simbolică care a dat titlul volumului, aceea a „prafului de pe tobă”, pe care vechiul „dobaș” nu-l mai poate înlătura, așa că metaforele esențiale ale volumului devin cele ale plecării, ale umbrei, ale îngălbenirii, ale neputinței. E poezia unui rămas bun de la  marile idealuri. E un prohod discret dar amar al unei dezamăgiri totale, radicale, și fără leac. E vorba de sentimentul dominant „al rătăcirii” într-o lume care devine cu fiecare zi mai necunoacută, mai impenetrabilă, mai greu de înțeles, mai supusă forțelor divergente. Dezamăgirea și trauma timpului lasă urme pe fiece filă, pe fiece amintire, pe fiece dorință, mărind angoasa, disperarea, suferința difuză, ieșirea din timp. Cine dorește să trăiască acest  sentiment al crepuscului, al decrepitudinii treptate, al  desfolierii, al confrunătării cu dezamăgirea și risipirea iluziiilor este îndemnat să ia volumul lui Mircea Vaida-Voevod, pentru a trăi alături de el acest sentiment al luptei cu nimicul, cu teroarea Istoriei.

Mircea Popa (în Făclia, 28 februarie, 2020)

(Mircea Vaida-Voievod)

Retras prea devreme din viața cotidiană a literelor actuale, Mircea Vaida-Voievod nu a încetat însă a scrie poezie, editând, cu anume ritmicitate, volume substanțiale, în elegante prezentări grafice, cum este și acesta din urmă: Praful de pe tobă. Poeme (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2019). O lirică vibrantă, confesivă, cu halouri tradiționale, venind parcă din alt veac, autorul fiind dezinteresat de mode și experimentări ostentative; o poezie de substanță clasică, turnată într-un discurs prozodic riguros modern:„Cioplesc cu dalta piatra care cântă!/ Fisura marmorei de la Carrara/ eliberează duhuri zăvorâte./ Căci, sufletul e-o pământare mută,/ care-n mormânt se împământă./ Acolo unde-n altă-lume/ se duc atâtea, mohorâte nume./ De altădată, altă daltă bate./ De parcă jarul Lunii/ dăltuie străbunii,/ secunde sfărâmate./ De-o vreme, cineva îmi bate cuie/ în Calendar și-n Sine./ Mi-e ceasul ruginit și tâmpla – ciur,/ prin care bezna curge împrejur,/ jur-împrejur și-n mine” (Piatra care cântă).

Conștiința unei condiții existențiale nobiliare, a familiei din care descinde, impusă în istorie ca o efigie de demnitate națională și umană, deopotrivă, în epoci revolute când a strălucit voevodal în Munții de Apus ai țării, constituie coordonata majoră pe care se așează (s-a așezat întotdeauna) verbul său robust, aparent bolovănos, împletind în versuri cuvinte neaoșiste, țărănești, fără emfază, cu simplitatea cu care locuitorii de baștină își poartă în portul lor moțesc însemnele obârșiei („Stră – Străbunu-meu din cer,/ se tocmi boier de codru,/ că-l cinstea natu, norodul’/ De l-a pus chiar Împăratu’/ căpitan la grăniceri.// Avea brânca grea de urs/ și cu brânca asta grea,/ număra dumineca,/ după slujbă, câte-o stea./ Vinerea, cu secera/ și cu coasa iscălea/ toată Transilvania./ Nu se calicea la grof./ Miercurea, doinea la schit,/ cântece de ohh, de off!/ Jude drept, gând înțelept (…) Suflet, cap de Inorog” – Boh și Bog).

Ajuns la o vârstă seniorială, Mircea Vaida-Voevod își privește, cu nostalgică sobrietate, viața trecută, destinul, cu o paletă evocatoare de elemente ale diurnului translat în poezie:„Stau așezat pe prag și număr,/ toți anii câți i-am dus pe umăr./ Iar mâinile adânc încrucișate/ îmi par două biserici fărâmate./ în care poți să-ți plângi în voie morții./ Eu stau tăcut, proptit de lemnul porții./ Mă dor falangele rănite, grele,/ a degetelor mâinii mele – stângi./ Mă simt sub vremi un scut, o grindă./ Mi-e viața lut și Gangele – oglindă./ Cărat-am stânci! Cărat-am stânci!// Stau privitor pe un butuc de nuc./ De sus, din ceruri fără nor,/ îmi numără un cuc” (Pe prag).

Vibrează în toată această poezie de vârstă crepusculară, atmosfera dramatică a unui timp și a unui ținut istoric în care poetul s-a simțit mereu ca un seismograf al durerilor și bucuriilor simple, ale poporului din seminția căruia s-a izvodit:„Sunt lanul în vânt./ Un duh taie brazde în mine./ Câte boabe, atâtea suflete am!/ Bate vânt. Zboară miile…/ Îți amintești ciocârliile?/ Iartă-mă lanule – lane./ Pentru spic și tulpine – mulțam!/ – Țărane, stăpâne,/ sunt secera pe morminți de țărâne./ Simți?/ Ascult: cântă din zimți.//Bate vântul – balsam,/ peste șesuri prădate de grâne./ – Bătrâne!/ Aici era un lan, cândva,/ demult” (Bate vânt).

Rezonanțe folclorice răzbat de pretutindeni în poezia aceasta de un dramatism intens, interior, mereu legănat de o melodicitate a versului popular asumat într-o expresie rafinat-intelectuală:„Lună plină, cari de scrin./ Noapte lungă, somnul lin./ Bate clopotul în dungă./ Lumea e un stog de fân./ Unui stog de fân mă rog./ Mândră fată! Stea albastră/ stă mușcata la fereastră./ Bucată de măr mușcată./ Să-ți sorb sufletul din sevă,/ Evă! Mânce-te pustiul,/ unde-i Luna îngropată./ C-am rămas fără lopată./ C-o sapă să-i sap sicriul./ S-o dezgrop, s-o scot din cufăr/ și s-o pun pe apă – nufăr” (Lună plină – cari de scrin).

E un balans meditativ constant în contempalarea epocilor – trecutul și prezentul funciar țărănesc al ținuturilor Zarandului („Sunt ultimul Gorun din ramul/ Codrilor Țebei”) – totul resimțit în durata veșniciei, urcat în metaforă și simbol:„Averea noastră e un șes – livadă./ Din câte prune-am strâns, se face pradă./ Chiar dacă viața omului e-o gioarsă/ în râs și plâns întoarsă./ Tot merită s-o fi trăit./ Azi, amăgit pe-o zare de eresuri/ am hotărât să fac grămadă,/ recensământul prunilor din șesuri./ Vecia amiroase a țărână./ Mi-e frântă struna – ard livezi în floare.//De vraja lor cade-n fântână/ Luna” (Recensământul prunilor).

Perspectiva mitologică se regăsește în mereu înoite interpretări ale sensurilor existențiale din baladele tradiționale, așa cum e și în această revedere a tragismului din sacrificiul zidirii mănăstirii Meșterului Manole:„Bate peste culmi o toacă,/ sună greierii în cobze./ Glas de clopot din tărie/ peste țară dă de știre./ Zise Domnul cu mânie:/ – De la mine meargă-treacă,/ că mi-e casă lumea largă,/ dar în zid de mănăstire,/ pe sub blana grea de lozbe,/ ți-e muierea-cărămidă./ Plânge meșterul cu silă/ lacrimă de aguridă:/ – Cercam voia să-ți ascult./ De-am greșit, Doamne, mă ceartă!/ Ană, dacă poți, mă iartă./ – Mire, te-am iertat demult./ Sub hlamida de argilă/ te-am iubit, te plâng, mi-e milă!/ Spuse-n șoaptă cărămida” (Glas de clopot).

În lirica lui Mircea Vaida-Voevod se decantează o lume simplă, o lume și o istorie trăită din generație în genrație cu aceeași intensitate, de toți descendenții neamului moțesc al apusenilor. E aici o altă tânguire decât în poezia lui Octavian Goga. Verbul e de aceeași fibră dramatică dar acum cu multă nostalgie și resemnare. Poate vârsta, care îl apasă, resimțită fatalmente prea devreme, să aducă în actualitate aceste sonuri de tristețe, totuși cenzurată, translată cu eleganță în imagini alegorice, privindu-și viața:„La marginea lumii într-o gară pustie,/ unde s-au oprit vremurile/ și întârzie toate trenurile,/ care nu mai sosesc, nici pleacă,/ sunt un acar  cu mutră acră, posacă,/ în uniformă de ghinărar./ M-a părăsit tinerețea și hazul./ acolo din veac în veac schimb macazul,/ e starea mea de melancolie” (Ultimul acar). Totuși e capabil încă de tandrețe în  poezia pe care o scrie cu adresă ființei iubite, cu maturitate însă în înțelesul gesturilor sale romantice/romanțioase, insinuate discret unei viziuni, și ea cu implicații discrete, de istorie:„De teama vântului cad flori de tei./ Cădelnițe de schit coclesc arama./ Un freamăt sună lin./ Adie a mujdei și muguri cruzi./ Prea pal, prea feminin, e teiul!/ Chiar dacă nu e obiceiul,/ o să-ți cioplesc un tulnic de Gorun./ Așa mi-a zis Dulgherul – un străbun,/ țăran cu har, care horea/ în nopți cu Lună./ Dincolo de deal. – Auzi?” (Tulnic).

Poet cu un profil distict în lirica noastră actuală, Mircea Vaida-Voevod aduce în verbul său dramatismul rostirii poeților ardeleni de odinioară, din totdeauna, tratat în cheie modernă, însă consecvent rămânând motivelor și temelor extrase dintr-o istorie vie a substanței istorice  țărănești. Este prin excelență poetul Țării Apusenilor, chiar dacă amurgul existențial îi adumbrește profilul, pe care și-l asumă însă în totul.

Constantin Cubleșan (în Tribuna, martie, 2020)

Dacă în anii tinereţii, „cenuşa verde” sugera metaforic apartenenţa la strămoşii contopiţi cu natura, renăscând în vegetaţia binefăcătoare, în ultimii ani, poetul Mircea Vaida- Voevod valorifică alte simboluri, care amintesc de legătura sa cu predecesorii, de care se apropie treptat: jilţul, praful, coasa sunt cuvinte-cheie în poemele scriitorului, care trăieşte sentimentul efemerului, al apropiatei stingeri („…unde coasa umblă…Nimeni nu scapă./ Nimeni”.- p.86). În  volumul „ Praful de pe tobă – Poeme” ( Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2019), o confesiune-testament a poetului confruntat cu alunecarea în crepuscul, pendulând între amintiri, remuşcări, cugetări şi premoniţia finalului, apare cumpăna celui aflat în apropierea morţii („ Poezia e un accident rutier,/pe drumul înspre moarte, spre cer./Poate am greşit în Cuvinte, în fapte./Afară e frig, în mine e noapte”. – p. 197)

Copleşit de sentimentul vremelniciei, poetul simte  cu amărăciune povara timpului care aşază praful peste glorioasele împliniri anunţate de „tobele” celor dispăruţi în ceaţa vremii („Cel ce bătu toba de aramă/e cu anii plecaţi în altă vamă.” – p. 9), dar, mai ales, umbrele destinului său mult încercat, care la senectute intuieşte nedreapta prăfuire, fie din cauza descendenţei sale, fie a subiectivităţii contemporanilor, fie a deşertăciunii devoratoare  („Poate am trăit doar de probă/ de încercare./ Sunt praful de pe tobă” – p. 9.). Acumularea simbolurilor, care sugerează descompunerea sub presiunea vremurilor („fluturi de praf, uscaţi, molii arse, bătrânii cari rod vechi orgolii”) planează trist peste răvăşirea anilor târzii a unui destin nedreptăţit. Doar iubirea cu sufletul-pereche rezistă probei timpului („Jarul iubirii noastre,/rămase).

Semnele vârstei sunt discret însăilate în redimensionarea inovatoare a cuvintelor („mâinile uscate, obrazul veşted, cotropit de riduri, părul cărunt, paloarea, bube, jubre etc.), cu asocieri filozofice meditative şi cu certitudinea deşertăciunii care patronează glorii şi victorii („Nu-s feriţi de boli nici regii…Bătrâneţea face nazuri,/ Se-nteţesc anii ca negii/…Geaba cucereai pământuri,/piramide şi deşerturi/…Ceasul bate, viaţa trece/ La răscruce stau pe gânduri…”- p.49). Cu înţelepciunea şi cu experienţa anilor, se conturează regretul pentru greşelile din tinereţe, pe care vârstnicul şi le recunoaşte, dorind să le repare („Ca şarpele îmi lepăd vechea piele,/ nechibzuinţa tinereţii, patimi grele”- p.15).

Fără a cădea în patetism, Mircea Vaida- Voevod  insistă pe conştiinţa tragică a existenţei, pe veştejirea inerentă a bătrâneţii, implicând suferinţă şi descompunere. Amintindu-şi de tot ceea ce a iubit de-a lungul vremii, dezamăgit de prăbuşirile morale ale contemporaneităţii, trăirile poetului se cristalizează în imagini surprinzătoare. De la lirismul mărturisitor, versul alunecă în  străfulgerări poetice, căci poemele lui se nasc din justificate tensiuni  ale celui ce-şi presimte sfârşitul şi încearcă o retrospectivă a  vieţii sale zbuciumate. Un aliaj de frământări sufleteşti pulsează în structura internă a versurilor, motivând sobrietatea expresiei şi simplitatea formulării versurilor, în care metafora derutantă sugerează vulnerabilitatea prezentului fragil al poetului, apropiat de umbrele înaintaşilor iluştri – „ Stâlpi de cetate” („Sunt păianjenul pe pânză/ Într-un cimitir de Lorzi”).

Bradul din Zarandul copilăriei şi adolescenţei, în care a şi suferit, dar de care şi-a legat pentru totdeauna  existenţa cu bucuriile şi cu nostalgiile ei, apare şi în acest volum de poeme, fiindcă „ Pe plaiul Bradului” sau „în cimitirul din Brad” este locul de veşnică odihnă al părinţilor, de care îi este dor, presimţind că se vor apropia curând ( Codul pin-p.27). Zarandul s-a incorporat firesc în biografia sinusoidală a autorului, care aminteşte de dealul Dăliman, de Badea Ion, de dascălul său de latină, de aurul din Criş, şi de Horea, din preajma Gorunului din cimitirul de la Ţebea, copac al statorniciei şi al temeiniciei („Eu ţin în rădăcini/ Pământul – Ţara!” – p.236). Deşi ciuntit acum de furtunile anilor, sub el e îngropat trecutul unui neam de îndârjiţi luptători pentru libertate şi dreptate, cu care poetul se simte solidar („ Sunt un Gorun betonat, ramuri verzi nu mai am,/dar mi-a rămas sufletul/pe care-l împart/cu poporul român./La Ţebea! La Ţebea!”- p.83). Şi totuşi, trecutul veghează, conştiinţa e trează, pândind clipa dreptei răbufniri victorioase („Când Gorunul stă de veghe/ şi cosaşul bate coasa…Coasa nu coseşte,/ Cântă” – p. 211).

Cu talentul poetului ancorat în vitregiile trecutului, dar şi în realităţile contemporane, Mircea Vaida-Voevod aminteşte de dezinteresul contemporanilor pentru carte şi pentru frumuseţea versurilor eminesciene („Ţin cu hoţii de cărţi/ şi regret că ei fură/tot mai puţin/…Acolo- unde un hoţ/ ne-a tăiat/ ultimul plop fără soţ/din literatura română” – p.10). Numele scriitorilor şi a operelor de referinţă din literatura universală sau română, asocierile livreşti sunt fântânile din care autorul şi-a adăpat setea de cunoaştere, zidind temeliile solide ale creaţiei sale literare, ale adevărurilor existenţiale, deschizându-i drumul prozei şi poeziei care să vibreze în cititor. Piruetele  lexicale criptate amintesc de prigoana Gulagului siberian, de teama căruia poetul prudent a devenit „greier vechi, reformat”.

Măcinat de nelinişti, conştient de ireversibila trecere a timpului, poetul oscilează între solemnitate şi ironie, pe alocuri chiar o satiră mascată, intercalând uneori expresii care sună aforistic, multe împrumutate din vorbirea populară („ Vorbe-n vânt…/ Lăsaţi-mă-n amarul meu!/…Mare brânză!/… Mereu, de ce te temi nu scapi./…Istoria mea se repetă…”etc.). Seismele existenţiale se regăsesc în sfâşierile sufleteşti, în degradarea înconjurătoare (igrasie, umezeală, cocleală, mucegai – p.71). Intuiţia amară a cursului vieţii, a regretelor şi sentimentul vremelniciei se convertesc într-o tragică presimţire a  suferinţei celui pe nedrept neînţeles de urmaşi („Când vei citi aceste rânduri/ eu nu voi mai fi./Vor părea o momeală!/ Tentativa unui biet bătrân./O viclenie naivă, amară” – p.70).

În poeziile lui Mircea Vaida-Voevod transpare o tragică măcinare interioară, un mare zbucium intelectual al celui care se străduieşte să-şi înţeleagă traseul vieţii, cu urcuşurile şi cu coborâşurile născute dintr-un dureros proces de căutare şi o mare sete de cunoaştere („ -De ce cauţi altă zare, /Când ai acasă ţarină şi plug?/ –  Sunt focul, deopotrivă drumul fumului,/Aş vrea să ştiu ce-i dincolo de cotul drumului…” – p. 39). Poetul surprinde veştegirea inerentă a bătrâneţii, tot mai mult distanţată de aparenţa realităţii mereu schimbătoare („Bătrân, cărunt,/sunt parcă o ninsoare,/ Mai alb în depărtare,/ Acolo, unde sunt – nu sunt!”), conştient că „ În 2050 – nu vei mai fi/ nici tu, nici tu, nici tu…/Dar vom avea mai multe anotimpuri/ Timpuri, timpuri,/ Veşnicii”- p.32). Apăsarea anilor anunţă destrămarea  prin jocul de cuvinte specific poeziei încifrate a lui Mircea Vaida-Voevod („Bătrâneţea cere vamă./- Mai dă-mi două,/ Mai dă-mi trei./Mă apasă anii grei” – p.64).

Zestrea spirituală şi credinţa  înaintaşilor nu se potrivesc cu „moralitatea” îndoielnică a contemporaneităţii („Aveau avere bunii mei:/ În suflete merinde pentru zei!/…Azi, pare greu să ai obraz./ Depinde cărui Sfânt te rogi” – p.241). Dorind să transmită urmaşilor învăţăminte, poetul trage semnalul de alarmă al absenţei valorilor care să constituie modele („Nepoate, ia aminte:/Toate se duc la vale !/ Azi ne-nchinăm la proşti/ şi pruncii noşti învaţă/ să-şi uite augurii/ din vechile portale!/…Rămân să-mi apăr Crezul,/ regretele-retarde./Mereu amân plecarea/ spre miezul care arde”. – p.59). De aceea, „Cuvântul scris e rană” (p.38) , pentru poetul aflat la vârsta rostirii adevărului, când „Ţin în palmă Cuvântul,/ cheie ce lumea descuie,/fără el sufletul nu e”.

Elemente disparate, fără înflorituri, de o neaşteptată concizie sugestivă („ Ceasul s-a oprit, nu mai bate./ E linişte.” – p.50), se recompun în aglomerări metaforice cu profunde înţelesuri, amplificând durerea care creşte din sufletul autorului, bântuit de ciudate stări, acumulate  treptat în apropierea  stingerii, când luciditatea celui trecut prin multe încercări declanşează tragicul sentiment al omului supus erorilor, regretelor şi hazardului („ Ca apa vălurită pe lacuri/ şi mări./E o clipă./Dacă o pierzi, e pierdută./Sau e veşnică precum/ pânza paianjenului/ care şi ea se rupe în vânt”. – p. 256)

Originalitatea poeziilor lui Mircea Vaida-Voevod constă şi în tehnica intercalării simbolurilor provocator-criptate, dar, mai ales în sfidarea rigorilor prozodiei clasice, fiindcă ritmul şi rima internă a versurilor, se armonizează surprinzător de melodios cu măsura capricioasă, născând alcătuiri sintactice derutante, succint repetitive, cu reluări care se înnobilează prin conciziunea formulărilor („E linişte acum./ Din cer căzu o frunză, o frază,/o rază, o farsă/.O pasăre arsă!” – p. 38 ). Versurile dintr-un cuvânt sau două concentrează un gând mai profund, sugerând trăirile confuze ale poetului confruntat cu starea incertă care precedă finalul („Un vis, un eres,/o rană, un cerc,/un deşert, o capcană./Nehotărât, incert,/Încerc.” – p.255).

Poetul, ajuns la vârsta înţelepciunii, e conştient de deşertăciunea nimicului devastator din „praful de pe tobă”, metafora având conotaţii materiale şi metafizice, topite în gânduri şi dureroase constante spiritual-afective. Fără dulcegăriile lirismului de circumstanţă, poemele acestui volum implică cititorul în marea aventură a retrospectivei vieţii scriitorului (părinţi, copilărie, corifeii formării sale, trecut- prezent, încercări, regrete, culpabilizări, premoniţii etc.) care precedă sfârşitul, privit cu realismul şi cu seninătatea spiritului superior, care topeşte în cuvinte incontestabile adevăruri.

După  incursiunea metaforică în  „veacul bolnav” (p.178) şi în „ţara răstignită” ( p.42), optimismul poetului şi presimţirea unei drepte reaşezări a valorilor se naşte din Puterea Credinţei: „Să aşteptăm o altă zi,/când Dumnezeu se va trezi./  Va învăţa să numere./ Să ne rostească numele” ( p.244).

                                                                              Livia Fumurescu

Poezia lui Mircea Vaida –Voevod are acel farmec al unicităţii,superbie specifică doar marilor poeţi care trec prin timp şi curente literare fără ca acestea să le deturneze destinul.

Liric ca toţi poeţii ardeleni, instrumentarul şi recuzita sa poetică,mai rafinată şi subtilă cu fiecare nou volum, e legată de locurile natale, de Bradul unde s-a născut şi a copilărit, de  moţii lui Horea şi Avram Iancu,de Gorunul(arbore totemic ca şi la Blaga) şi fânul cosit pe dealurile copilăriei,de basmele şi legendele pe care le-a cunoscut încă de timpuriu:” În sat la noi, în poală de păduri /am învăţat cântări de vrăjitoare./Am folosit trifoi, frunză  de brusturi,/ căţei de usturoi/ brăţări de lut /şi de strigoi–alungătoare.” Amintirile cele mai plăcute şi cu efect regenerator,de asemenea,îi sunt legate de Ţara Zarandului cu Dealul Cucului şi Gura Ruzii sau de Codrii Ţebei cu Gorunul lui Horea:amintiri rămân/ din vechi obârşii. Descendenţa sa nobiliară pe care a trebuit s-o ascundă atâtea decenii nu l-a ajutat ci mai mult l-a încurcat în viaţa socială.Poate de aceea a îmbrăţişat scrisul, în special poezia,ca semn al celor aleşi pe care doar eternitatea îi răsplăteşte pe deplin. Temele şi motivele poetice sunt în mare parte aceleaşi, începând cu Cenuşa verde,volumul de debut, până la recentul volum editat, cu un titlu incitant,Praful de pe tobă,apărut la Editura Risoprint,Cluj-Napoca,2019. Din punct de vedere estetic evoluţia sa este ascendentă dezvoltându-se pe linia unui lirism obiectiv rafinat-livresc,a unui intelectualism ce aminteşte de poezia clasică germană. Dacă la începuturile sale poetice cenuşa era un simbol al arderii şi purificării deopotrivă,ajuns la vârsta senectuţii poetul trăieşte sentimentul zădărniciei,în vecinătatea morţii şi al unui destin neîmplinit încă,fiindcă:” laba destinuluiurs/,mi-a răvăşit faţa încât semăn /cu un urcior spart, de lut/, din care mi-a curs, ceas cu ceas/, toată viaţa”. Neasemuit de frumoase sunt poemele închinate mamei şi tatălui, condamnat la ani grei de ocnă şi Canal, pentru” vina” de a fi fiul unuia din cei care au înfăptuit Marea Unire de la 1Decembrie 1918. Lăsăm in grija cititorilor plăcerea de a le descoperi!

Ion Todor în Alba Iulia Cultural, An V, nr.16, 2020.