Atingerea nopții, poeme – 2026

Unde am fost

De la-nceput mi-a fost
sortit, să dreg Cuvântul.
Cioplit din stâncă.
Pribeag ca vântul
și ca valul-val.
Păream prea tânăr încă
să-nțeleg.
Dar Timpul, care orb e,
îmi era loial.
De unde-am fost venit,
nu se vorbea în vorbe
ci, în gânduri.
Vecia n-avea cimitire,
nici somn în patru scânduri.
Ura părea absurdă.
Azi, pe Pământ, Cuvântul
e o babă surdă.
Nu credem în minuni.
Uităm să nemurim.

Vorbind în șoaptă

Când Eminescu, foarte tânăr,
era sufleor de trupă ambulantă,
vorbea în șoaptă
și urca în pantă
dealul vieții.
Poeții sunt deobște triști.
Cu gând de moarte.
El pronunța cuvintele încet,
Ca din haloul Lunii pline,
când răsare.
Și se plimba discret
în Carul Mare,
la răscruce.
Pe când mijea ca pom
în floare,
în nopți cu brume.
Să nu dea Domnul,
cât amar cu sine
poate duce omul.
hoinar, pribeag.
Căci vocea lui
era un foșnet vag,
sunet de codru.
El coborî în lume.
Glas de tunet!

O pată de-ntuneric

Copilăria mea va mai dura,
până-ntr-o zi,
când soarele va fi mai mic
și gândul meu, o pată
de-ntuneric.
Mi-e dor de mine însumi,
cel de altădată.
E ultima mea rată de lumină.
Cu Luna dintr-o noapte lină,
amirosind a vânt.
Am un Gorun bătrân
la capătul grădinii.
El, emisarul nopților
de insomnii.
Sau câte veșnicii
cuprinde liniștea suavă
a unui câine din Pompei,
dormind în lavă.
Noi, vechile epave,
nu ne resemnăm.
Vom fi din nou copii,
pe-o margine
de mâine.

Plai bătrân

E-un plai bătrân
în Apuseni, în care nu auzi
măcar o coasă.
Nu trece niciun tren.
Aici mă simt acasă,
printre clăi de fân.
Se-nhâie Luna peste noi
pe drum trecu un car cu boi
și scârțâie și scârțâie
și scârțâie…
Trăim ca-n veșnicie fluturi.

Nu știu

Trăiesc
în două lumi.
Mă regăsesc în cărți
și mă citesc.
Am vorbe de tăgadă.
Mă gârbovesc sub cerul gol.
Când mă zăresc în bălți.
Căci, mă târăsc în urma mea
pe sol.
Sunt umbră și penumbră!
Tânjesc să fiu o nadă
cu arșice de pământ.
Senin și împăcat
cu mine însumi.
Învârt în vânt o pală
de elice.
Urc pas cu pas, metru cu metru,
pe Muntele Sinai.
Sus mă așteaptă Sfântul Petru,
cu cheile din Rai?
Nu știu. Sunt lut
și îndoială.

Pe gânduri

În foișor de gând,
pe-o parte rezemat,
e un farmec blând,
de unul singur stând,
citind o carte, groasă
ca gorunul,
copacul fără moarte
din codrul de aramă.
Și n-am băgat de seamă
cum trecu o viață,
anul, veacul.
Visez în plină zi.
Într-un târziu,
pe-o sanie cu reni,
veni Marquez,
cu fluturii lui galbeni.
Eu pot să scriu, să citesc,
culcat pe-o lamă de cuțit.
Ce-mi pasă! Pe gânduri dus,
stau rezemat pe-o coasă.
Privesc cruciș, în sus.
E ceață.
Și-o barză pe acoperiș.

Ursită

Atunci eram
un nor mărunt
pe-un cer de vară.
Azi sunt cărunt
și duc pe umăr veacul,
povară de țărână.
Și mi-e greu să număr
cât trecu.
Îmi amintesc mâna zbârcită,
a bătrânei Alma,
înger păzitor de prunci.
Ea îmi sorti în palma
destinului, să mai trăiesc
odată.
De astă dată mai senin,
mai blând, mai bun.
Dar înțeleg că n-a fost om.
Ci Ursitoare, Parcă!
Așa încât,
azi sunt cu Noe,
coleg de arcă
și de drum.
Eu sunt atunci!
În veci!
Acum!

Cea din vis

Azi lumea e anapoda,
bolnavă.
Și stă pe loc
într-un picior,
ca barza.
Vezi fulgerul!
E nada norilor.
Un trandafir de foc,
pe un catarg de navă.
Azi în Sibir e moda
pâslarilor de pâslă.
Cândva, demult, am fost
pe Ocean.
De voie, ne nevoie,
parcă eram Noe, coleg de arcă și de vâslă.
Și prieten cu un elefant.
Iubita mea, tu doar
cu Tine semeni.
Ești cea din vis.
Când ușa s-a deschis,
nu era nimeni.

Ce ne e scris

Lume năucă! Departe.
În țara dorului de ducă.
E cod și vreme de furtună.
Să nu dea Domnul
cât poate răbda
acest norod.
Nu-mi pasă de nimic.
O să fugim în Marte
sau pe Lună.
Eu, unul detest
monada morții.
Ortul Popii!
Mă întorn acasă.
Canatul porții putrezi.
Cocoșul rugini pe horn.
Răbdăm ce ne e scris.
Noi credem că Gorunul
de la Țebea,
ne poate mântui.
Aș vrea să ne salvăm
în vis.

Țara din plop

Pe-atunci credeam
că după noi, potopul.
Trecură anii, rând pe rând.
Eram copii când plopul
abia umbrea pământul.
Azi se îndoaie
logodit cu vântul.
Dar dintre toți
Poetul îl numise om
și fără soț.
Sine de pom.
Se dă în vânt.
Foșnetul lui îmi sună
în auz.
Îmi cântă în urechi
lângă un lan de cucuruz.
Un sceptic vechi ca mine.
Încă înalt, subțire.
avea un vârf de lance.
Țara de păsări, de furnici.
Nici gândul călător
în stele nu-l ajunge.
Azi sunt bătrân, miop
și mă grăbesc încet.
Dar mă încumet
să culeg pere din plop.