Testamentul ultimului Conte. Poeme, proze, epigrafe, Editura Risoprint, Cluj-Napoca,  2014;

 

Testamentul Contelui

Îţi las,îţi las, 

zise Contele Lup sprijinindu-se de propria-i moarte

care i se strecurase în sine sub forma unei cruci albastre, 

pierdute moşii, ceruri deşarte, 

steme aurite şi un deal plin de oase. 

Avem cimitire falnice, orgolioase, 

sub pământ duhurile pregătesc o cruciadă

 pentru cucerirea Cetăţii-Monadă, 

toate-s sub spini sub un deal plin de roze,

 casete de argint pline cu palide poze, 

toate-s un vraf – arhiva unde stăpână 

o mireasă de praf se întoarce noaptea pe lună.

Şi îţi mai las o pădure cu specii

de neajunsuri mii şi mii –

 iubirea de sine şi de frumos, 

să priveşti în femei ca în lacuri, 

să crezi cu ardoare că în sufletul cel mai de jos

 trezorerii nălucesc, să te arunci nebun după fleacuri, 

curaj dispreţuitor de moarte, de onoruri, 

să nu-ţi rămână în viaţă decât o iluzie – 

şi furând din altar icoana s-o apropii de buze,

 să devii pentru-o clipă sublime, 

întâlnirea zilei cu noaptea.

De-a plânga

De obicei din toate pozele 

era cenzurat bunicul, aristocrat, de dreapta, 

apoi Tata, pentru că era fiul său 

şi pentru fapta 

de crimă împotriva statului de stânga.

Ne jucam de-a râsul şi de-a plânga, 

azi pe mormintele lor se scutură rozele, 

azi amintirea mi-o veghează sclerozele, 

timpul, uitarea, sfărm 

între degete mătănii de lut, 

până când nu vom mai avea trecut 

şi va rămâne un orizont pustiu ca marea 

bătând ritmic în ţărm.

Umbra nucului

La umbra nucului în amiază

a adormit un câine fără stăpân,

el visă că nucul îl tocmise de pază,

copacul era bătrân

şi singur,

lângă o claie de fân.

Cam atât mi-a rămas dintr-un turn şi-o moşie,

azi, când boala în cârdăşie cu anii

îmi sfâşie din piept bolovanii,

chiar de-mi e greu să-ndur,

o să mă-ntorc să-i fiu de poruncă

atât cât mă păsuie încă

nucul, cucul şi anii.

Zidul de nord

Prin casa noastră zburau stafii,

încercam să le prind ca pe fluturi,

bunica se făcu într-o zi

o pată de igrasie pe zidul de nord,

când o vezi cazi în genunchi

şi începi să te rogi.

Se străvăd prin ea norii,

lumea pământului cu şopârle,

mine adânci săpate de om.

Un leu îi urlă în păr,

oceanele îi umblă prin ochi,

dar deodată te simţi liniştit,

ca şi cum ai mângâia o pajişte.

Toamna, când zideau berzele

închisori pentru suflet în aer,

ne apuca o sfârşeală de moarte,

singuri eram, atât de singuri,

se rupea de creangă anul,

noi aşteptam.

Din bibliotecă bătrâni cu cap metafizic

oftau de mâhnire,

scrisori vechi povesteau

despre patimile unor oameni ciudaţi.

Fratelui meu i-au crescut aripi

când s-a dus în zidul de nord.

Zidul acela de nord îl duc eu în suflet.

Cu pană de aur

Unirea s-a scris cu pană de aur, 

bunicul mi-a lăsat moştenire 

o pană de aur!

Pare o aşchie ruptă dintr-o stâncă lunară,

 căzută din aripa stângă a păsării Phoenix 

şi aşa trebuie să fi fost 

pentru că naţiunea română 

din propria ei cenuşă renăscând, 

de fiecare dată s-a ridicat 

ca iarba după cosit. 

Bunicul meu n-a fost vultur, 

aş spune chiar că el a luptat 

şi a învins un vultur bicefal, 

avea o coamă de leu 

şi privirea sa de felină uriaşă 

mă fixează din când în când în somn.

I se spunea: Mare Domn,  

în Parlamentul tigrilor era numit „Uri”, 

asta s-ar putea tălmăci: Voievod, 

răsad de fildeş – împotriva urii 

surde, mârâite, a rânjetelor – purta 

o platoşă de oţel şi o mantie purpurie de catifea.

Într-o zi ieşind din conac 

şi privind în nucul din grădină 

l-a auzit pe Iancu plângând din fluier, 

poate era un cuc, un şuier de vrabie 

dar pe el pe Iancu l-a auzit cântând 

şi Iancu i-a spus: Du-te la Alba, tribune, 

avea aripi din care o pană smulgând 

i-a dat-o bunicului şi el mi se pare 

a spus: Mulţam pentru sabie, Iancule Mare.

E raza pietrei lucind ca ardezia, 

cu o astfel de pană înmuind-o în Murăş 

i-aş putea scrie Mariei Terezia, 

şi Maria Terezia sfioasă doamnă 

s-ar scuza că e târziu în istorie şi e toamnă.

De pana de aur a bunicului mă tem, 

ea mă obligă la onoare, 

să cred sublim în iubire, 

să las cu demnitate să muşte din mine, 

viaţa şi moartea – etern feminine, 

din când în când din oglindă el 

mă fixează eroic 

şi mă provoacă la un veşnic duel. 

Ţara asta a fost umblată de turme, 

traversată de răni, de sănii şi roţi, 

amintirea ne e sculptată cu urme. 

Avem cu toţii pană de aur 

şi la Alba Iulia am fost toţi.

Atunci ca acum

Nicicând toamna n-o voi uita 

când ochilor tăi le ceream intrare, 

era ceaţă atunci, ca acum, 

era vânt şi uitare – 

memoria neamului meu dormea sub brume, 

o cetate, o împărăţie fără nume, 

prin săgeţile ploii abia se zărea.

Cineva trebuie să aducă pelerina de purpură

 şi o coroană de crăiţe culese de pe ruine

 pentru marmoreana mea frunte.

Ţărani transilvani noaptea 

pe marginea visului tău îşi lasă cămăşile albe,

 a busuioc, a sudoare şi a sânge 

amiros cuvintele tale, 

cătune de lacrimi, de calde nelinişti, 

sarea singurătăţii mele enorme.

Mă pierd pe un deal înalt printre pietre,

 undeva printre pietre, 

cu tine alături.

Orgoliul şi roţile

Contesă de Cetatea Ciceului, 

toată în alb, ca un nour coborât pe pământ,

 ţăranii cosind te crezură Îngerul Domnului, 

eu te ţineam ca pe un prapore în vânt.

Piatra de moară greoaie şi aspră 

o poţi îmblânzi cu un fir de mătasă, 

s-a întors Domnul Marmură-Albastră, 

cu mireasa lui acasă. 

Monsenior-iezuit care dărâmi cetăţile, 

mai am ruinele, singurătăţile, 

numele, sufletul, ciocanul şi dălţile, 

să scot din piatră orgoliul şi roţile.

Zeul-fluture

„Strămoşul meu era trifoi cu patru foi,

 prieten bun cu Dumnezeul fluturilor…”

Un fluture sub cerul nesfârşit,

pe o frunză – pe un strugure în pârg,

între munţii arcuiţi din apus în apus,

sol întâmplător între stea şi mormântul bunicii,

între veşnicie şi clipă,

aruncat din floare în beznă,

s-a aşezat pe genele tale.

Dormi şi visezi:

mişcarea de nori şi pământuri

a zborului frât de insectă şi zeu,

a fluturelui întâmplător,

hazard

când înfloresc macii în Ţara Zarandului,

sub rădăcini cu şerpii aurului,

cu pepitele sfinte ispitelor,

cu morţi avari,

anonimi ca şi fluturii,

striviţi între două frunze,

cu aripa unui fluture pe gene,

cu surâsul pe buze,

iată-ne veşnici.

Lumini depărtate ruinele

Cine poate spune privind în amurg

zidurile unei cetăţi în paragină,

iată vatra casei mele,a familiei mele,

a numelui meu ?

Cine ,aici pe valea Someşului şi pe alte văi

mai are ruine ?

Mai daţi-mi un nume străvechi,

atât de vechi încât poate lumina

ca putregaiul fosforescent ?

Lumini  depărtate,ruinele…

Vino spre mine, iubito, atinge-te de ruine,

 teme-te, te vei răni, vei sângera.

Orgoliul doare, e o putere ca o pală de vânt 

care urcă din pământ.

Iată de ce nu pot fi umilit,

iată de ce josniciile unei clipe

n-au putut mânji penajul albei aripe,

risipite ca apa pe un timpan de sidef.

Pe fildeşul tâmplei mele,din lăuntru,

un paj scrie cu albastru – gânduri.

Tu citeşte printre rânduri

cartea care nu fu scrisă,

cea pe care o visă

capul Princepelui Lup,

răstignit pe trupul ţării

după ce-a fost rupt de trup

şi-aruncat în spuma mării.

Glasuri

Stele peste Ţara Zarand

ard ca rubinele,

coasa-n mâini luându-ne,

vom urca în livezi cu poame pâlpâind,

cu păsările mii,

şi vom cosi, cosi,

până când or vorbi nucile cu glas de om

din cimitirul -pom,

nucul bătrân din margine de drum.

Vocile vor semăna cu ale cuiva

plecat în munţi negri

şi neîntors.

Va fi o rară tăcere

când vor cădea sicriele-nuci

în pământul flămând

şi ne vom auzi din nucile coapte

glasurile: de când eram copii,

de când eram zi,

de când vom fi noapte.

Cenuşa verde

Clăile sunt stupe de fân,

cenuşa morţilor care s-au făcut flori.

în claia de fân de la Dăliman

e lumina Sfântului Ioan,

în claia de fân de pe Rarău

e fânul Alexandrului, fratele meu,

voi merge acolo şi nu-l voi găsi,

l-au mâncat oile peste zi,

şi-a răsărit pe muntele vecin

unde-a strâns Dumnezeu mac şi pelin.

Într-o zi pe o prispă de deal

ne va cosi coasa pe toţi,

ne va amesteca vântul cu alte flori

din alte câmpii,

până când ne vom uita sinea

şi va rămâne un miros vag de mintă şi tei.

Va fi o zi când oamenii vor aduna

din dumbrăvi, din cimitire, din văi,

pe o singură pajişte mare,

fânul strămoşilor lor.

Gorgan

E un veac de atunci, 

sau poate a fost mai an?

Noian de fum, visam sub ram ceresc, 

în şes noptat, regesc gorgan, 

dar nu puteam să mă trezesc, 

căci oasele-mi împrăştiate 

mi-erau zălog sub şapte sate.

Într-un târziu din pulberi m-a cules 

un corb bătrân, vreo pasăre – harap, 

le-a adunat, le-a strâns, le-a dres, 

le aşeză în raclă cap la cap.

Astfel gătit aştept să urc pe tron, 

nimic nu se întâmplă, nici un zvon, 

până-n sfârşit un murmur se aude, 

nu-s trâmbiţele de la Ierihon, 

doar ploaia care bate monoton, 

cu degetele ude într-o tâmplă.

Patul lui Bonaparte

În miez de noapte, potopit de ani, 

sau spânzurat de-o stea, în cort, 

întins pe o saltea de bolovani 

visez că dorm, că sunt trădat şi mort.

În aşternut din stane mari de lut, 

mi-e trupul risipit în bărăgane, 

culcat pe patul ultimei cătane. 

Ţărane, ară-mă! Arăm soldaţi 

pe câmpuri, sub războaie îngropaţi.

Zăpezile fierbinţi o să mă ardă, 

trei ofiţeri înalţi din vechea gardă 

mă vor purta în amintiri, departe. 

Trageţi în mine, grenadieri! 

Sunt Bonaparte.

Scrib

Veni-va vremea să mă-mbrac în nori, 

din fulgere să încropesc cuvinte, 

la Curţile Albastre scrib, 

benedictin şi riguros acrib, 

tot ce aud să încrestez în minte.

Vezi, bunăminte, când ridici 

a rugă ochii înspre cer, 

când sufletul ţi-e ger, 

când frig ţi-e în iubire, 

icoana-i născocire, 

cui mă închin, cui strig? 

Cerşesc şi cer.

Credinţa mi-e fierbinte, vorba calpă, 

spre nicăieri în lume fac popas, 

simt un fior, un glas 

fără cuvinte, 

stau scrib supus pe-o foaie albă.

Ifose

Mă plimb prin burg, pedestru, fără nimb, 

suflet damnat, surghiunului scăpat, 

un greier îmbătat de zarzări cântă, 

hoinarul vânt păcatele îmi zvântă, 

am ţoale vechi de nobil scăpătat, 

dar ifose de împărat. 

Vin din războaie reci şi vă conjur 

în nopţile când luna lin descreşte, 

să înţelegeţi că sunt dus puţin, 

că-n cârji, pe ifose abia mă ţin, 

pe-orgoliul bătrânelor armuri, 

în care doar ecoul hodineşte.

M-am întrupat din vorbe, frumuseţii 

chiar sclav i-am fost şi-am stat aproape, 

la mese verzi cu dogii şi cu regii, 

duh blând din muribundele Veneţii, 

un trup suav plutind pe ape, 

un condamnat ucis spre slava legii.

Azi trec tăcut şi cad sub un arţar, 

întins cu norii deasupră-mi, peste, 

când pe tunica mea de ghinărar, 

din cer veniţi să-mi ciugulească bumbii, 

m-au împănat prigorii şi porumbii, 

trimişi de Domnul să-mi aducă veste.

Trufie

Am obosit să tot apăr frontiera de Est, 

sunt un latin întârziat 

cu instincte bătrâne de trac, 

am nimerit într-un timp străin, 

nu-i sunt sortit, nu-i sunt pe plac.

În vocea mea cetini cântătoare 

 neînţelese se învolbură, 

mi se bat cuie în mâini şi-n picioare, 

sunt ţintuit cu suliţi de ură, 

mi-e destinul umbratecă scorbură.

Când rar orologiul bate, 

când clopotul bate în dungă, 

când urcă din hrube urâtul, 

trec solitar prin cetate, 

cu umbra-mi ce-i pururi mai lungă, 

ca trupul, ca fiinţa-mi, ca lutul.

(Poeme din volumul Testamentul Ultimului Conte, Poeme. Proze. Epigrafe, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2014)