Descarcă

Stând în jilț. Poeme, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2016;

PRIVIRE PRINTR-UN DIAMANT- OLMAZ

Am târgiuit un jilţ fără pereche, cam afumat şi ca scăpat din foc,visez ades că-n el o Doamnă veche, de vază, stinsă la obraz, lucea

cum luminează un olmaz într-o ureche, pe-un gotic deşt, sau, solz de peşti-baroc.

Spetezei i s-a dat un palid roz,
pe care n-ar putea să-şi umfle falaun fitecine, ca la noi, un goz,
în capul mesei împărţind scofala.

Ghici, cine ar vâna, la moartea mea străvechiul jilţ – vreun crai, vreun mag?Ci, eu, în jilţ, pe gânduri, în extaz,
de moarte uit şi de prăpăd, când ţin
în dreptul ochiului-un diamant-olmaz,prin taina căruia mai lin, mai vag,lumea şi puntea către Rai se văd.

STÂND ÎN JILȚ

În bibliotecă străvechi incunabule, mormăie, durerea stăruie,
tusea vântului în hornuri se năruie, ulii suri din cuiburi înalte

planează peste muri spre alte ceruri mai fără de nori.

S-ar putea, stand în jilţ să înţepenesc demn în zori orologiul îmi va face semn,
atunci abia, căzută pe jos
inima se va opri rece, de lemn.

Voi fi lucrul cel mai de prisosdin casa în care vocea mea răsuna grav, dând porunci.

Spre înserat vântul descoperă faţa Lunii,sub brazdele de frunze mă îngroapă gorunii.

ULTIMUL

Ultimul Conte a murit,
a fost toată viaţa invers,
de aceea o să fie îngropat în cer, sub un paltin trăznit,
adică în cealaltă parte
de univers,
într-o mănăstire străveche.Groapa i-au săpat-o trei monoceriînaripaţi, o mie de corbi-fraţi
şi una barză alb-neagră,
pereche.

Ca orice nobil suferea de podagră în nodul degetului gros de la picior sau în fluier,
îi încolţise un gorun,
în stângul –
în loc de os avea un nor
căzut din cer.
Plutea visând spre orizonturi sude, sătul de viaţă
pierdut în Mările Bermude,
în ceaţă,
singur.

CU PANĂ DE BALZAC

Un scrib acrib lăsă un manuscris,
de alchimii cu aur şi cinabru,
gânduri pe care dacă şti citi
în dedesubtul vorbelor şi printre rânduri vei fi bogat precum cel ce şi-a scrisdorinţele pe piele de onagru.

Căci vei intra în peştera onagră,prin borta cheii de la uşa neagră. Acolo, vraf sub pânze de păianjen sunt tâmple pline de funingini, un stânjen de idei

scrise pe piei de înger-tatuate, comori de duh, dar peste toate-o trestie subţire ca un ac,
pană de cronicar, sau de Balzac.Ia din sertar un maldăr de hârtie, aşează-te pe prag şi scrie.

VICIUL MĂTĂSII

Pe-un jilţ de răchită, din prispa căsii, vorbesc cu floarea de nufăr din tău, cred că banul e o veche ispită,
că mâţa blândă zgârie rău,

mângâi motanul, îl alint în sanscrită, de când mă ştiu sufăr de viciul mătăsii.

Şi iarăşi floarea de nufăr din lacuri
îmi tulbură gândul, acelaşi de veacuri,mi-e pururi să mângâi mătasea în deşte, lumină să simt cum din unghii îmi creşte, în apa fântânii, lucie, lină.
Ascult în codrii cum aştri îşi scuturpolenul nocturn pe aripi de flutur.

Mi-e greu vâzduhul de miasme, mi-e rău, plină de sânge şi geamăt e viaţa,
freamăt, plop desfrunzit, plâng în tindă, în oglindă îmi văd faţa şi viciul,

când Maimarele Lumii, un sămădău, îşi mână cu biciul ciurda la ghindă.

N-are lumea nevoie de aştri, de lacuri, de nuferi albaştri.

INSOMNII ÎN JILȚ

Tata când venea din ocnacea de toate zilele,
adormea frânt
în arca jilţului – rege,sforăind, încetişor, cu un tors de felină uriaşă, visând vechi pajişti, ruine şi poate viziunea temniţei grele-

Atunci încăleca pec ai albi, spăimaşi, lumini ale întunericului.
Vai ! În jilţ – insomnii
pe mari câmpii

sfărmă ceru-n copite,
vite mugind, tunete depărtate, cu plâns de talăngi
înfioară tăcerea.
Ah ! În jilţ aşezat
ca într-o caldă presimţire de Rai,

mă simt ieşit
din propria-mi matcă de plai,plutind eu însumi adumbrit de Luna care se scaldă
într-o noapte albă,
fără sfârşit.

PICIOR DE JILȚ

Un invalid din ultimul război,
spunea cu o amarnică mândrie –
-„Sunt norocos, căci sub genunchi, mai jos, Eu am picior de jilţ, de abanos.”

Se sprijinea pe un toiag, în glie
şi se zvonea că moartea îi murise, vorbea cu sine când minune! Împestriţat cu mohorâte rune, vechiul picior de jilţ, înmugurise.

CAPTIV ÎN JILȚ

Stând în jilţ captiv, o coţofană
se opri din zbor pe nalt spătarul, mă frigea cumplit în piept o rană, ea, obraznică, înfiptă, proastă, îmi căta cu pliscul într-o coastă, jarul, o durere arzătoare.

Cum zăceam, ca brazdă, în amiază, fără vlagă parcă, slab de faptă, ciugulit în inimă de-o ţarcă,
piază rea pe trupul meu grămadă, când am întrebat – cine era? Spuse-n şoaptă:

tu mi-eşti pradă, tu mi-eşti gazdă, eu sunt bătrâneţea ta.

JILȚ DOMNESC

Gorunul-frate m-a luat în gazdă,
cât de necaz fac haz, sunt încă viu,mi-e gândul o cetate, trupul-brazdă, acum în jilţ, ca mâine în pustiu.

Îmbătrânim sub vremi, mereu mai gemeni, gorunule, începi treptat să-mi semeni,
căci zarea mea în trunchiul tău încape, aud securile tot mai aproape,

ne duc în alt tărâm, sub alte stele,
tu mărunţit în lemne, în surcele,
în jilţ domnesc şi cu spătar înalt,
mai ieri, stăpân pe culmi şi înfrunzit, ferice când erai un necioplit.

Rămas-am pustiit şi singur, unul,
azi, stând în jilţ, îmi amintesc gorunul.

JILȚ DE SARE

Tatăl meu în închisoare şedea pe un jilţ de sare.Dârdâia îngheţat-bocnă, ca un împărat de ocnă.

Era paznicul luminii-ascunsă în prund de lacrimi, cercând soarta s-o înfrunte, îi săpară brazde spinii, adâncimi de gând pe frunte.

Jilţul strălucea sub munte, era punte către Soare,
era luntre către Lună.

Când un sfânt în ocnă moare, jalea lumii se adună
într-o lacrimă de soare.

O VORBĂ MARE

Când din mine vor rămâne doar neşte cuvinte,
vei găsi în biblioteca de nuc o carte din care îţi vorbeşte bunul tău, un haiduc.

Nu te poate ţine în braţe,dar acolo printre silabe,îţi va face loc
să intri înlăuntrul

lumii de foc.
Cuvintele îţi vor fi merinde,
vor ţine loc de îmbrăţişare. Cuvântul e o Vorbă Mare,
pământ şi ape – cuvinte, cuvinte…Te privesc de aproape,
printr-o lacrimă
strivită sub pleoape,
ţinută în minte.

MĂ CLATIN

Ţine-mă strâns-jilţul meu
din lemn de paltin,
cu ochii închişi, sunt mai greu şi mă clatin.

Trec perechi, zilele-nopţile toate, nu pot ieşi din Destin.
Dă-mi mâna, nepoate!
Fii toiagul meu de acum

până la capătul gardului,
gardul lumii, al hazardului,
scris cu pana frântă
a cunoaşterii mele – preastrâmtă.

E fum, cineva sapă şi cântă.

JILȚ DE ERETIC

Jilţul ereticului,
cioplit din brişcă, din bardă,
a fost pus pe rug, să ardă
în flăcări, în fum,
fireşte cu trupul lui cu tot.
Dar n-a ars!
– “Pare că mişcă! –zise inchizitorul bigot,scormonind cu toiagul în scrum.

Eu cred o farsă – c-a fost… Nici jilţul n-a aras,
ca de piatră-intars, încrustat, pe vatră, oţel de Toledo,dintr-un gorun pietros, lucrat cu foame, cu post,

din briceag, din custură.

Într-o lume pe dos, adeseori-
ce arde – nu arde, ce doare – nu doare,
ce moare – nu moare, ce-i păcat – nu-i păcat.Doar ura – e ură!

Vă urăsc domnilor inchizitori
şi n-o să ard, pentru că vă urăsc!

PATIMI VECHI

În podul casei vechi vântul adie
prin lira pânzei de păianjen,
în de un stânjen lungi odăjdii de lumină, sorbind tăcut un vin de Madeira,
un om ciudat, purtând pe cap scufie, închină întru pavăza nădejdii.

Sunt eu, sau umbra mea – în podul căsii, înfipt în jilţ, legat de cer cu raza
mătăsii vechi de clopote liturge,
din care bătrâneţea lumii curge.

Îmi trec prin minte gânduri neperechi,sunt patimi vechi, din cranii vechi,
în vinul vechi ard anii,
vechi litanii.

CER ÎNCHIS

“Citeam azi noapte pe sticlă:
“Cer închis în majoritatea zonelor ţării!”
Au ajuns acum să închidă până şi cerul –mi-am zis, nu le ajunge că închisorile gem sub fierul răbdării, în pâclă.
Se fură Doamne – totul, cer şi pământ,
nimic nu e sfânt, e un freamăt de uri.
De nimic nu se tem noii hoţi,
aşezaţi cu marile lor cururi în jilţuri,
îşi închipuie că pururi, divin,
magistratul e o moimă la ordin.
Macină gând roata vechiului ornic,
se insinuiază din umbră,
ne striveşte pe toţi, ne face făină de duh.
Nu scapă nimeni, nici norii căzuţi din văzduh peste această Românie tristă şi sumbră. Totuşi, cineva speră că noi
ne vom trezi, că Străbunu’
se va scula din noroi
şi va începe să numere de la unu.

BIDERMEIER DE ZARAND

Mi-e jilţul laviţă din şist poros,
azi, gresie de cruci cioplesc în steni, jilţ maiestuos – e pentru regi mireni,apoi, cel rustic, tron în Stil Brigand, aşa-zisul Baroc Stâncos,
un Bidermeier de Zarand.

Pe scaun înalt de quartz, de chihlimbar
e înscăunat poetul solitar,
în gând, treptat, m-am preschimbat în var,sau, troienit cu har ceresc
în munţii unde cresc Gorunii,
stareţi de neam, cu suflet omenesc,
ce fac sfeştanii sub văpaia Lunii.

Pribeag străvechi pe drumuri vechi de ţară, pe câte jilţuri oasele îmi stară –
platanul argintiu, sau palisandrul, fagul, gazde mi-au fost; azi aşezat pe pragulbisericii – zăresc pe cer zăganul,

cu aripi mari îmbrăţişând Zarandul.

POEȚI ÎN ZEGHE

Poemul nu e somn – e veghe,căci slobod stă gândul în minte. Mereu au fost poeţi în zeghe, Întemniţaţi pentru cuvinte.

Întunecat aş vrea să latru, dar nu mă lasă vorba, graiul,lumina îmi e gândul, Raiul, cuvântul spus, cuvântul scris, ars, spânzurat, tăiat în patru, în veci nu poate fi ucis.

Poeţi în zeghe trec spre slava limbii acesteia bătrâne,
e plină de Cuvânt – Jilava,pământul, gândul – ne rămâne.

CURĂȚENIE GENERALĂ

Curat e doar vidul, scrumul,lumea e în primejdie,
slabă nădejde,
deoarece în mare grabă trebuie făcut curat în dosare, miroase a fecale de şoarece.Cine se-ncumetă oare

pe drumul spuzit cu cenuşă,
nu există nici o uşă
deschisă spre mine.
N-am şansa să vânez mori de vânt, în lumea lui Sanco Pansa.

Pot să cânt fără ură,
cânt şi pământul îmi intră în gură.

UN CEAI PERFID

Iosif Visarionovici avea un samovardin care bea un ceai cu gust de votcă.Aici, mai an, un comunist bizar
a prins din lotcă un leviatan,Capitalismul nostru – iar în burta lui luntrea lui Iona, înghiţit de monstru.

Unde mai pui că la Piteşti, iadul ororii, judecătorii, procurorii, au trimis mulţimi de robi să se ucidă
rob pe rob – într-un coşmar,

călăi fără obraz,
justiţie perfidă şi abis,
de care n-am scăpat nici azi.

Noi – rob cu rob şi bob cu bob,suntem un ocean de patimiîntr-un zob de lacrimi.

DUHUL CENZORULUI

Cenzorul era un om blajin, cu ochelari,iarna purta izmene şi o vestă de lână, suferea de reumatism, făcea baie
o dată pe săptămână,

ştia de unde până unde se taie.
Era un Procust – mai mult burghezdecât proletar,
studiase la Moscova, avea ochii mici de viezure iar la ocazii cita
din Vladimir Ilici.
Foarte rar spunea glume cu miez,niciodată însă politice, ştia că
cine zice ăla e !

A murit. Teama maşteră încerc s-o sting,a întins o pânză de paing
peste mintea mea şi peste ţară,
duhul, o peltea amară,

se răsfaţă-n gânduri, pune paza,
stă la masa mea, îmi soarbe ciorba, îmi dictează, ori îmi şterge vorba,
de metehne e bolnavă fraza,
chiar gramatica, vocabula – nătânga! Şi în somn îmi spune: ţine stânga!

LORD PHITIA

Bătrânul mag filosofa întruna,
purta o bufniţă pe umăr, corb pe braţ şi Luna-felinar, în nopţi cu Lună. Să-i zicem: Domnul Noapte-Bună, pentru iniţiaţi-Lord Phitia!

Astfel de Inorogi-e cu putinţă
să numeri trei, în veacuri şi istorii, bunilor mei le datora credinţă,
căci ei cărară secole pe umeri Ardealul, lancea Iancului şi-a Horii!

Îţi aminteşti, tu frate-meu, bădie,zidea monade, stupi de-nţelepciune, în ocnă-şir de sorţi prădate,
Lord Phitia, surâzând din veşnicie
în rune-şi drămuie socoata,
de-atunci şi până azi îmi spune:-„Eşti mântuit pe şapte vieţi, nepoate! Repetă corbul, bufniţa şi mierla
ce-o ţin ascunsă-n gând, sub o scufie, căci, pentru noi plăti Horea cu roata, bunul cu fapta, taică-tău, cu Gherla”.

(Poeme din volumul Stând în jilț. Poeme, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2016)