Alexandru Vaida Voevod, Scrisori de la Conferința de Pace. Paris- Versailles 1919-1920.

 

ALEXANDRU VAIDA VOEDOV

Un Om – o Istorie

– din culisele Conferinţei de Pace –

 

 

Corespondenţa lui Alexandru Vaida Voevod de la Conferinţa de Pace, desfăşurată la Paris-Versailles, în perioada 1919-1920, poate fi socotită un soi de „faţă nevăzută a Lunii”. Strict secrete („confidenţial către Iuliu Maniu”, „strict confidenţial”, „la mâna proprie a d-lui Maniu”), aproape în totalitate misivele omului politic român au fost expediate în ţară prin curieri speciali. Ele sunt mărturii directe ale unui participant şi martor ocular la ceea ce se întâmpla în cel mai fierbinte loc al lumii, în acele zile. Prin activitatea sa ca „şef al misiunii ardelene” şi mai târziu ca preşedinte al delegaţiei României şi prim-ministru, Al. Vaida Voevod rămâne fără îndoială unul dintre artizanii recunoaşterii internaţionale a României Mari şi a hotarelor patriei întregite.

 

 

 

 

Între eminenţă cenuşie şi eminenţă

 

Chiar din momentul sosirii la Paris el nu este un membru obişnuit în rândul oficialilor români. Al. Vaida Voevod reprezenta în primul rând Transilvania, în acelaşi timp ca român luptător pentru unitate sub sceptrul Imperiului bicefal a suplinit o bună bucată de timp în delegaţia României absenţa unor emisari proveniţi, fie din Bucovina, fie din Basarabia. Spre deosebire de colegii săi de dincolo de munţi, el era înconjurat de aura unuia dintre cei mai curajoşi combatanţi pentru drepturile neamului său în Parlamentul de la Budapesta, unde la 18 octombrie 1918 rostise celebra Declaraţie de autodeterminare a românilor din Transilvania. E interesant că acolo, înfruntând aroganţa unor adversari violenţi sublinia: „… din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii (s.n.), naţiunea română din Transilvania şi Ungaria este hotărâtă a pieri mai bine, decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea”. După momentul de răspântie istorică, 1 Decembrie 1918, de la Alba-Iulia (la a cărui pregătire fusese unul dintre înfăptuitori), într-o dialectică logică a evenimentelor, Al. Vaida Voevod se afla la Paris pentru a împleti argumentele obiective cu arta diplomaţiei , spre a convinge de îndreptăţirile româneşti tocmai „puterile lumii”. La începutul anului 1919 delegaţia română prezidată de Ion I. C. Brătianu sosea în capitala Franţei. În contextul dat, grupul românilor transilvăneni coordonat de Al. Vaida Voevod, era o „monadă” din care emana o hotărâre intransigentă, arsă în retortele seculare ale Şcolii Ardelene.

Descendent al unei vechi familii aristocratice din Transilvania, printre care se numără „comiţii”-castelani de Cetatea Ciceului, alături de un întreg şir de voievozi din zona Gârbăului, printre care şi un anume Dan, care într-o diplomă din 1627 e numit „Vajda alias ut vocantur Vojvod” („Vaida, adică cum se spune, Voievod”), Al. Vaida Voevod are în arborele său genealogic doi importanţi episcopi greco-catolici, Ioan Bob, cel ce iscălise memorabilul Supplex Libellus Valachorum (1795) şi Ioan Lemeni, care a prezidat împreună cu Andrei Şaguna Adunarea Naţională din 3/15 mai 1848, la Blaj. Bunicul său pe linie maternă era Alexandru Bohăţiel, căpitan suprem al districtului Năsăud (1861-1876) şi reprezentant al românilor în Dieta transilvană (1848-1849). O importanţă aparte, sub semnul unei reale distincţii intelectuale, a avut colaborarea în cadrul delegaţiei oficiale a României la Conferinţa de Pace, între Ion I. C. Brătianu şi Al. Vaida Voevod. Sunt în mod cert cele două personalităţi care prin statura inteligenţei şi moralei au dominat prezenţa românească la acel areopag internaţional al păcii. A fost o întâlnire complexă între două spirite, diferite ca structură şi educaţie.

Al. Vaida Voevod – aparent paradoxal un dinast luminat şi deopotrivă democrat credincios geniului naţional, iubind ţăranul până la dăruire de sine, dramatic când scrie despre martiriul lui Horia, descendent dintr-un neam vechi.

Ion I. C. Brătianu – os crescut din fildeşul originar al liberalismului de tradiţie românească, urmaş al acelui Brătianu care conspirase, tot la Paris, contra lui Louis Philippe şi a lui Napoleon al III-lea. Exista între ei o cordialitate a gândului şi sentimentelor, un respect reciproc, din când în când înceţoşat de câte un nor cenuşiu sau chiar un nimbus cutremurat de tunete apropiat-depărtate. Scrisorile povestesc despre un Brătianu monumental, inflexibil când în joc sunt interesele României, scorţos şi suspicios, tributar „sistemului bizantin”, măruntelor cabale, sensibil la cleveteala insidioasă a Balcanilor, totuşi, un spirit de coridă, al celui care e gata să ia taurul de corne. Întrânsul se străvede un amestec de abil om al jocurilor politice şi spirit eroic. Ca şi cum ai asculta o simfonie clasică, întreruptă din când în când de bruiajul străzii: „Ironia lui Brătianu…”, „nu ai idee cu ce vehemenţă în gest şi în voce a încercat Clemenceau să-l intimideze pe Brătianu. Zădarnic, Brătianu îşi are nervii-n frâu”, „per nostrum clarissimum Bratianum”, „impresia covârşitoare a expunerilor lui Brătianu”, „în cercul intim vorbeşte liber” (1.06.1919-11.06.1919); „politica lui Brătianu a fost excelent condusă” (24.09.1919-29.09.1919); „Brătianu s-a retras dinaintea răspunderii”, „Brătianu va încerca să pună în cârca ardelenilor iscălirea tratatului, spre a putea ţipa: trădare! peticind astfel reputaţia Partidului Liberal”, „îl stimez pe Brătianu, îi sunt devotat şi recunoscător pentru tot ce a făcut cu bărbăţie şi înţelepciune genială pentru înfăptuirea unităţii naţionale. Nu sunt însă, nici prost, nici funcţionar. Astfel nu voi face nimica ce nu corespunde convingerilor mele. Sunt om politic independent, nu membrul Partidului Liberal, dependent de şef” (25.10.1919); „Brătianu e zgârcit…” (20.03.1919), „un factor important psihologic al individualităţii lui Brătianu este sentimentul de datorinţă faţă de numele ce-l poartă, conştiinţa obligamentului moral pe care îl are faţă de neam şi ţară”, „Cultura lui politică echivalează cu cea literară”, „Înşelându-se de multe ori în oameni, a devenit neîncrezător (…) Limbuţia bucureştenilor l-a învăţat să tacă” (29.06.1919-2.07.1919).

Prin scrisorile sale (adevărate referate şi analize), Al. Vaida Voevod îl informează pe Iuliu Maniu, Preşedintele Consiliului Diligent cu sediul la Sibiu, despre desfăşurarea negocierilor la Conferinţa de Pace. De fapt, corespondenţa aceasta insolită e mult mai mult decât atât. Este foarte adeseori un flux narativ înlănţuind imagini de remarcabilă plasticitate, observaţii acute, ironice, sarcastice, polemice combinând umorul cu sentinţe aforistice, citate în latină, dialoguri de teatru al vieţii, jocuri de umbre. Morala fabulelor lui La Fontaine, sau Grigore Alexandrescu, se relevă mereu adevărată. Cei Mari dictează, cei mici se supun, Conferinţa i se pare uneori un sobor de babe clevetitoare, „speculante”, fie „o parodie a Congresului de la Viena jucată înainte de lupta de la Waterloo”.

În atmosfera tensionată a tratativelor, iritat de așa-zisele metehne ale “firei balcanice“, i se întâmplă să izbucnească mustrător : “ Pe cât de genial Brătianu și de larg, de stil mare în concepții (…) pe atât de nepricepător în ceea ce însemnează a câștiga simpatiile stăinătății (…) felul cum îi tratează pe gazetari, disprețul ce-l are față de opinia publică mult ne-au stricat și multe miserii ne vor causa“. (15.08.1919)

Sunt nemulțumiri de moment, stinse în grabă, risipite de un profund sentiment de admirație, de solidaritate, în toiul confruntărilor diplomatice. Așa se explică faptul că după câteva săptămâni, în 29 septembrie, constată: “ Politica lui Brătianu a fost excelent condusă“.

Un portret în tușe și detalii expresive ne-a lăsat una dintre persoanele prezente la Paris, cunoscător subtil al faptelor și evenimentelor: „ Șeful delegației era doctorul Alexandru Vaida-Voevod, mare om politic, mare erou național transilvănean de sub regimul ungar și o mare personalitate din toate punctele de vedere. De familie nobilă de viță veche, mare proprietar de pământ, bogat, el a trăit mult timp la Viena, unde a învățat toate subtilitățile și vicleniile tradiționale ale politicii interne și externe a Habsburgilor (…) dintr-o bucată, adesea era cinic, ceea ce îi conferea aparența unei mari și aproape naive dreptăți și sincerități (…) Vaida-Voevod avea un trecut politic glorios (…) ca deputat în Parlamentul de la Budapesta, el și-a riscat practic viața citind proclamația prin care această veche provincie românească se detașa de Ungaria. Nu era nici șmecher, nici retoric, (…) un adevărat prototip al gentilomului. Mare, puternic, cu părul grisonat dat peste cap, cu o mustață mare (…) dădea impresia unui aristocrat foarte instruit (…) obișnuit să ia decizii, să comande, să spună ce gândește, lipsit de orice meschinărie și inspirând încredere. Nimic oriental la el ! Succesul său la Paris a fost foarte mare și a reușit să câștige foarte repede simpatia lui Clemeceau, lui Lloyd George și chiar a lui Wilson” ( Noti Constantinide, Amintiri. Valiza diplomatică 1890-1940, ediție îngrijită de Florica Vrânceanu. Prefață de Dumitru Preda, Editura Libra, București, 2002).

Mulți i-au remarcat “ desăvârșita franchețe” (Ion Clopoțel, manuscris inedit din arhiva Vaida-Voevod), generozitatea materială rară, atunci când erau în joc interesele României. La Conferința de Pace, când e în discuție o reformă agrară echitabilă, sau pământul în sensul metaforic din poemul lui Coșbuc, pentru Al. Vaida-Voevod, pământul și țara primează: “ Avem 20-30 de proprietari cu peste 1000 hectare. Eu sunt unul dintre cei mai mari (…) Ducă-să dracului avere” (s.n.), nu pot cădea în cumpănă interesele alor 30 familii, când e vorba de soartea neamului” (28.04.1918).

Într-o scrisoare nedatată, adresată fiului întâi născut, soția lui Alexandru Vaida-Voevod îi reproșează acestuia prea marele angajament în politică, inclusiv sacrificiile bănești, fiind în discuție chiar vânzarea bijuteriilor de familie – „ am adus bijuteriile 500000 lei”. Era, cum îl descriu cei care l-au cunoscut, patriot și “foarte generos”.

Istoricul Liviu Maior, unul dintre exegeții biografiei și înfăptuirilor lui Alexandru Vaida-Voevod, constata: „ Am fost fascinat de personalitatea acestui mare om politic, care a fost prim-ministru și unul dintre făuritorii României Mari. A fost un personaj de talie europeană (…)” (Evenimentul zilei, 02.06.1993)

A stat la Paris, în preajma altui mare om:” … premierul Ion I. C. Brătianu, o personalitate remarcabilă și chiar puțin misterioasă. Era foarte înalt, avea o barbă scurtă, cu ochi negri foarte frumoși, avea o prestanță extraordinară. Foarte oriental, cu un surâs plăcut, cu maniere fermecătoare, știa să fie totuși și foarte tăios și dur când trebuia , iar în țară se bucura de un prestigiu enorm. Era de fapt un mare conducător de oameni, însă nu constructor. Zeci de ani cât s-a aflat la putere sau în opoziție a fost stăpânul țării și mai ales omul de încredere al regelui.” (Noti Constantinide. Amintiri)

Unul dintre comentatorii avizați ai primei ediții a epistolarului parizian, se pronunța fără echivoc:” Consider că cel mai frumos portret al lui Ion I. C. Brătianu, ca om politic, inflexibil când în joc erau interesele României, a fost făcut de Al. Vaida-Voevod ” (Acad. Ștefan Ștefănescu, O lucrare de aleasă ținută științifică, în Revista arhivelor, 1-2/2005, p.249-252).

Într-adevăr, autorul epistolei nu ostenește în a da frâu liber unei edevărate cavalcade ilustrând cu admirație și aplomb calitățile unei personalități unice în istoria noastră: „ Brătianu cu greu va putea fi înlocuit (…) cât de înalt e orizontul judecății sale politice. Are o măiestrie neântrecută în a sintetiza problemele. Cu deosebită agerime prinde esența, la precizarea detaliilor e extrem de atent, căutând calitatea cuvintelor și (…) finețele ideii (…) prin claritatea și precisiunea expresiei (…) Se distinge prin superioritate absolută a bărbatului de stat adevărat, mare în fața unor samsari politici dotați cu talent, dar lipsiți de genialitate (…) în plenul Conferinței a fost singurul care s-a priceput să-i aducă pe cei puternici în perplexitate prin fermitatea lui sinceră (…) Un factor important al identității lui Brătianu este sentimentul de datorință față de numele ce-l poartă, conștiința obligamentului moral pe care îl are față de neam și țară (…) Brătianu este întruparea firei românești, legat cu sufletul și cu inima, cu tradiția și cu mândria familială – de soarta neamului aplomb calităț”.

Amploarea imaginii e debordantă. E o reacție spontană, dobândită acolo, la Conferința de Pace, în împrejurări neobișnuite, de grea răspundere în fața Istoriei și a neamului românesc. Cu deosebire de grăitor este faptul că după mulți ani, rememorând, în amintirile sale, Alexandru Vaida-Voevod stăruind asupra rolului jucat de Ion I. C. Brătianu, îl compară cu Richelieu, Mazarin – „ care au vegheat domnia Ludovicilor Franței, cu Kaunitz – stând în preajma Mariei Theresia, sau Metternich lângă Francisc și în fine – Bismark – secondându-l pe Keiserul Wilhelm al doilea” și concluzionează: „ În epoca stăpânirii regelui Ferdinand, Ion I. C. Brătianu a fost singurul între bărbații politici români care a dispus de toate calitățile pretinse de momentele, pe cât de grele, pe atât de hotărâtoare, pentru neamul, țara și regele său” ( Memorii, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 226).

Numit, la 21 octombrie 1919, de către Preşedintele Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu spre a reprezenta „interesele naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ungaria” la Conferinţa de Pace, Al. Vaida Voevod devine prin decret regal (22.01.1919) „plenipotenţiar al Majestăţii sale Regelui” la Conferinţă. În alt decret, datat 6.02.1919, Iuliu Maniu îl defineşte drept „şef al misiunii ardelene” la Conferinţa de Pace (vezi. Florin Salvanu, Horia Salcă, Dr. Alexandru Vaida Voevod, europeanul. 1872-1920, Biblioteca judeţeană „G. Bariţiu”, Ed. Transilvania Expres, Braşov, 2002, p.359). Soseşte la Paris la 5 februarie 1919. Din primele zile ale şederii în capitala franceză îşi începe captivanta corespondenţă. Scrie în puţinele ceasuri de răgaz, mai ales nopţile, corespondenţe lungi, minuţioase. Pentru cititorul atent al epistolelor rezultă o imagine de întreg, o idee vizând coerenţa politicii şi diplomaţiei româneşti la Conferinţa de Pace de la Paris-Versailles. Răstimpul februarie 1919 – februarie 1920 a cunoscut două etape: prima, Ion I. C. Brătianu, a doua, Al. Vaida Voevod. Cursul acestei politici a evoluat de la intransigenţa inflexibilă a lui Brătianu, care nu a semnat Tratatul cu Austria, spre mobilitatea abilă a omului politic român, aflat în situaţia de supus austro-ungar, de fapt, un nesupus, deprins cu politica, uzând de toate mijloacele legale ale vremii, dar şi de potecile încâlcite ale unei diplomaţii de gherilă. Sloboade, de unde se blocase, căruţa tratativelor pe o pantă abruptă, năbădăioasă, dar singura cale spre izbândă. El utilizează toate căile de suprafaţă, ca şi cele de taină. Ion. I. C. Brătianu ştia, fireşte, din prima clipă că succesul întreprinderii sale depinde şi de buna conlucrare cu reprezentantul celei mai mari provincii istorice româneşti, Transilvania, la lucrările Conferinţei. Se cunoscuseră cu ani în urmă. Au comunicat fluent prin devotamentul faţă de idealul care îi adusese pe amândoi la Paris, pe platforma unor principii şi prin altitudinea unor afinităţi cultural-spirituale. Iată de ce, deşi nu a încetat să-l supravegheze prin interpuşi, Brătianu l-a dorit pe Al. Vaida Voevod drept aliat, mai mult chiar, un consilier ascultat în chestiunile esenţiale de care depindeau destinele României. Discuţiile dintre ei, adevărate dezbateri pe diverse teme şi idei legate nemijlocit de Conferinţă, vădesc, nu o dată, postura de eminenţă cenuşie a lui Al. Vaida Voevod. Direct sau pe ocolite, cu perseverenţă dar ajutat de caracterul său franc, de zâmbetul său deschis, de conversaţia sa vie şi firească, izbutea să influenţeze hotărârile taciturnului bănuitor, Brătianu. Se pare că aşa era acesta în zilele de tratative de la Paris şi este, de asemenea, limpede că în faţa multor argumente ale „fratelui” său transilvan, munteanul a rămas opac şi neînduplecat. Când în cele din urmă Ion I. C. Brătianu este silit să se retragă, după o scurtă tranziţie a puterii, între 5 decembrie 1919 şi 13 martie 1920 la cârma guvernului României şi a delegaţiei la Conferinţă ajunge Al. Vaida Voevod. Trecuse vămile de la eminenţă gri, la eminenţă.

Noul premier român nu considera refuzul lui Ion I. C. Brătianu de a semna Tratatul cu Austria (în forma impusă de Consiliul Suprem!) drept o eroare. Fireşte, nu a rostit acest gând cu voce tare în sala Conferinţei. Acel „Nu!” răspicat al omului politic de pe Dâmboviţa mâniase cumplit alaiul mesei verzi de la Versailles. Acesta nu pregetase să ameninţe în termeni duri guvernul din Bucureşti. Cabinetul Văitoianu nu a fost decât un interimat fără personalitate. Apariţia pe scenă a unui „om nou” originar din Transilvania, a fost primită pozitiv de către Consiliul Suprem al Conferinţei. Politica de rezistenţă brătenistă ajunsese într-un punct mort, în faţa unei porţi închise. Brusc, Al. Vaida Voevod deschide larg porţile. Indignarea, mânia celor prea mari, se schimbă brusc în bunăvoinţă. Un resort psihologic abil pus în mişcare descreţeşte frunţile. La 9 decembrie 1919, în Salonul Orologiului din Ministerul de Externe francez, noul premier român i-a întins generalului C. Coandă pana sa de aur. Semnase cu ea atâtea înscrisuri şi documente. Era un tâlc în gestul său. Generalul a luat pana şi a semnat Tratatul de Pace cu Austria şi Tratatul Minorităţilor.

Alexandru Vaida Voevod s-a născut la 27 februarie 1872, în satul Olpret (Bobâlna de azi).

Era descendentul unei vechi familii româneşti din Transilvania, din care făceau parte „Comiţii” castelani trimişi de Ştefan Vodă să administreze Cetatea Ciceului, alături de un întreg şir de voievozi din zona Gârbăului, printre care şi un anume Dan, care într-o Diplomă din 1627 este numit – „Vajda alias ut vocantur Vojvod” („Vaida, adică, cum se spune, voievod”). Pe înălţimile de deasupra satului său natal găsiseră refugiu, în anul de pomină 1437, răsculaţii primului război ţărănesc, zis de la Bobâlna. Părinţii săi se înrudeau cu importanţii episcopi greco-catolici, Ion Bob, cel ce iscălise celebrul Supplex Libellus Valachorum (1795) şi cu Ioan Lemeni, cel care a prezidat împreună cu Andrei Şaguna, Adunarea Naţională din 3/15 mai 1848, la Blaj. Statura bunicului dinspre mamă, Alexandru Bohăţiel, apropiat al lui Avram Iancu, Căpitan Suprem al Districtului grăniceresc Năsăud (1861-1876) şi reprezentant al românilor în Dieta transilvană (1848-1849), i-a tutelat anii de formare sufletească.

În 1894, când manifesta impetuos pentru adevărurile memorandiştilor judecaţi la Cluj, tânărul Vaida Voevod scria: „Trecem de la era frazelor, la era faptelor”. Ca preşedinte a al asociaţiei studenţeşti „România Jună” din Viena, el organizase în 1892 primirea acestora în capitala Imperiului. S-a numărat, alături de părintele Vaisle Lucaciu, printre semnatarii manifestului redactat în apărarea memorandiştilor, intitulat simbolic Cuvântul poporului român din Transilvania. În 1903 a devenit deputat în Parlamentul de la Budapesta. Înrudit îndeaproape cu politologul A.C. Popovici, autorul cărţii Die Vereinigte Staaten von Gross-Österreich (Leipzig, 1906), a militat în slujba ideii federalizării Imperiului. În acel moment aceasta părea unica modalitate de construcţie a unui stat unitar, întregit, românesc. A fost unul dintre consilierii ascultaţi ai moştenitorului la tron, arhiducele Franz Ferdinand de Habsburg, numărându-se printre cele mai influente personalităţi ale aşa-zisului Cerc de la Belvedere, reuşind, pare-se, să-l convingă pe Principe de caracterul nociv al dualismului, de necesitatea schimbării şi a reformelor. În acest context a fost regizorul din umbră al întâlnirii în 1909, la Sinaia, între arhiduce şi regele României ,Carol I. Într-un moment istoric când pentru români existau puţine căi de izbăvire şi unire, în 1912 scria metaforic: „ E greu a fi mai român decât românii şi mai împărătesc decât Împăratul” (…).

În conacul strămoşesc de la Bobâlna şi în casa sa din Cluj, a redactat într-un impuls vehement şi vizionar, pe baza principiilor wilsoniene, Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, text supus analizei de către ceilalţi lideri ai românilor transilvăneni, la Oradea, în 12 octombrie 1918, prezentat tot de Alexandru Vaida Voevod, la 18 octombrie, în plenul Parlamentului de la Budapesta.

„Din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, sublinia neînfricatul om politic, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania este hotărâtă de a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea”. În calitate de ales în Consiliul Naţional Român Central a contribuit hotărâtor la organizarea Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. Component al Marelui Sfat Naţional Român, devine, începând cu 2 decembrie 1918, membru al Consiliului Dirigent, unde i se încredinţează resortul justiţiei şi al afacerilor externe. Alături de Miron Cristea, Vasile Goldiş şi Iuliu Hossu, face parte din delegaţia ardeleană care a predat Regelui, Rezoluţiunea Unirii. A fost primul preşedinte al Camerei Deputaţilor (28.11.1919) şi premierul întâiului guvern parlamentar din România întregită (1919-1920). În acest răstimp, după ce împreună cu Ion I.C. Brăteanu participase activ la lucrările Conferinţei de Pace, Al. Vaida Voevod devine şeful delegaţiei române la areopagul de la Paris-Versailles, ştiind să împletească abilitatea fermă cu arta diplomatică şi obţinând recunoaşterea internaţională a fruntariilor României Mari. Fără îndoială, realizarea Marii Uniri din 1918, rolul său determinant în recunoaşterea României întregite la Conferinţa de Pace de la Paris-Versailles, constituie punctul culminant şi acţiunea providenţială, indiscutabilă, cu accente de vizionarism deopotrivă naţional şi european, a biografiei lui Alexandru Vaida Voevod.

În perioada interbelică a fost de trei ori prim-ministru al României, prima dată ca reprezentant al Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional-Ţărănesc, îndeplinind de asemenea şi alte demnităţi politice, ca ministru al lucrărilor publice, finanţelor, al justiţiei, externelor şi ministru de interne.

Omul despre care presa londoneză scria în 1920, cu prilejul primirii sale de către Regele George al V-lea al Marii Britanii şi de către premierul Lloyd George, că este – „prin eminenţă un bărbat de cultură cu vederi europene, pe deplin la curent cu principalele mişcări ale civilizatţiei din Europa şi doritor de a-şi asocia ţara sa la ele” (The Times, 29.10.1920), conchidea în 1929, într-un discurs ministerial, referitor la reformarea societăţii şi vieţii politice autohtone: „Daţi-mi voie, să vă adresez un apel. Dorinţa Guvernului pe care îl reprezint este ca să introducem obiceiuri europene”.

S-a stins din viaţă în ziua de 19 martie 1950 (arestat la domiciliu), rămăşiţele sale pământeşti fiind ascunse răutăţilor vremii într-un mormânt anonim, spre a fi reînhumate, conform dorinţei sale testamentare, în cimitirul Bisericii „Dintre Brazi”, la Sibiu, un discret panteon elistist, alături de doctorul Ioan Raţiu, de cărturarii Al.Papiu-Ilarian şi G. Bariţiu, în ziua de 8 octombrie 1991.

O seamă de sugestive argumente biografice explică imperativul de Ursită, în virtutea căreia, Al. Vaida Voevod plecat în lume din Bobâlna natală, și-a reprezentat neamul în Parlamentul budapestan, la Alba Iulia, în ziua 1 Decembrie 1918, în Adunarea Deputaților din București și ca premier în 1919-1920, la Conferința de Pace.

În formația lui intelectuală, “partea leului” îi revine bunicului său dinspre mamă, semețul Alexandru Bohățiel, Căpitan Suprem al Districtului grăniceresc al Năsăudului, un apropiat al Tribunului Avram Iancu. Istoricul clujean V. Motogna, constata într-o succintă schiță cronologică privitoare la familia Vaida Voevod: „ Sunt puține familii, care având strămoși cneji ori voievozi (români- n.n.), ridicați la rangul de nobil (…) să-și fi păstrat limba și legea strămoșească până azi. Din rândul acestora face parte familia Vaida Voevod”. (V. Motogna, Familia Vaida Voevod, Schiță istorică, în Patria, anul XIV, nr. 39, 27.02.1932)

În anul 1489 Ștefan Cel Mare primește din partea lui Mathia Corvin, Cetatea Ciceului, unde acesta numește pârcălabi din rândul neamului Voevozilor, Dan, Iacob, Grumezdea, toți cu titlul de Comite – castelan, administratori ai Cetății și ai domeniului. În anul 1592 este pomenit în documente Gheorghe Vaida de Glod, ca Voievod – „ab antiqua”. Blazonul său reprezintă pe un scut albastru, un braț cu sabie în care este înfipt un cap de lup, deasupra – un coif înconjurat de ornamente verzi și de diadema regală. În 15.11.1626 a fost înobilat Dan Voevod din Gârbău împreună cu fiii săi, Gavrilă, Clement și Ioan, cum reiese din diploma aflată în arhiva lui Al. Vaida Voevod: “ Principele Gabriel Bethlen, luând în considerare serviciile însemnate pe care le-a făcut Țării Ardealului, în curs de mulți ani, Dan – Libertul, sau cum îl mai numesc – Voevodul, îl ridică pe el și pe fiii săi – Gavril, Clement și Ioan (…) în șirul nobililor regatului”. Într-o diplomă din 1627, Dan este numit – “ Vaida, adică, cum se spune Voievod”.

Blazonul Vaida-Voevozilor de Gârbău, datând din anul 1651 înfățișează doi cavaleri cu spade, pe câmp albastru, sub coif și diademă regală, înfățișați sub podoabe roș-albastre de frunze. În anul 1630, Caterina de Brandenburg dăruiește lui Dan Voevodul și fiilor săi o moșie cu titlul de proprietate nobiliară. În anul 1651, Gheorghe Rakoczy al II-lea reînnoiește Diploma de înnobilare a lui Dan Voevodul și a fratelui său Simion. În anul 1609, principele Gabriel Bathori înnobilează pe Gheorghe și Costin Vaida din Câțcău. Blazonul lor e un scut albastru și un braț ținând o sabie în care este înfipt un cap de turc, deasupra un coif și diadema regească. În 1615 este pomenit documentar Ioan Vaida Diacul, sau, Literatul, de Glod.

Familia bunicului dinspre mamă, a lui Al. Vaida Voevod, legată de istoria Cetății Ciceului, a participat în vremea unui – Ștefan Cel Mare, Mathia Corvin și Petru Rareș – la campaniile de apărare a creștinătății, înobilată de Principele Racotzy al II-lea cu stemă de pușcaș pedestru, iar în 1664, de către Principele Mihai Apaffy, ca pușcaș ecvestru, având de astă data o stemă albastră pe care figurează un cavaler pe cal alb sub coif și ornamete roș-albastre încununate de coroana regală. Documentele atestă faptul că neamul Voevozilor (“ Nobilis Vaida”) s-a judecat timp de peste o sută de ani (1744-1848) cu familia conților Lazar, miza acestui secular process fiind o întinsă proprietate funciară. Alexandru Bohățiel, bunicul dinspre mama al lui Alexandru Vaida Voevod, a fost Căpitanul Suprem al Districtului grăniceresc Năsăud (1861-1876) și reprezentant al românilor în Dieta Transilvană (1848-1849). Neamul Vaida-Voevozilor era înrudit cu Episcopul de Blaj, Ioan Bob și cu Episcopul unit Ioan Lemeni (1780-1861), cel care a prezidat împreună cu Mitropolitul ortodox Andrei Șaguna, Adunarea de pe Câmpia Libertății din Blaj, în 3-5 (15-17) mai 1848.

O astfel de “ereditate” a fost numită grea, ea fiind o zestre care apasă cae obligă, zidește deopotrivă, ceea ce Giuseppe Tomasi di Lampedusa numea – “ a deține amintiri esențiale”. Al. Vaida Voevod, în mod cert era deținătorul acelui chivot – cu “ amintiri esențiale”.

O tainică ursită a făcut ca în urmă cu aproape două veacuri, în locul numit Vultureni s-a născut Alexandru Bohățiel, un Om al cărui nume e scris în Pantheonul marilor figuri de români ardeleni care au pus cu suflet, înțelepciune și jertfă, lespezi la temelia mănăstirii și zidirii de neam. Descendent dintr-o familie de nobili români cu vechi blazon, în martie 1861, într-un celebru discurs, nu ezită să-l înfrunte pe baronul Danil Banffy, Comite al Dăbâcei, amintindu-i sacrificiile în războiaiele antiotomane ale “ aristocraților români”, între care Ioan și Mathia Corvin. Ca reprezentant al românilor în Dieta de la Cluj, alături de epsicopii Lemeni și Andrei Șaguna, în vremea însângerată a revoluției din 1848 a îndrăznit sub amenințarea săbiilor ieșite din teacă, așa cum remarcă Gheorghe Bariț, să ceară “ adăugarea unui paragraph care să recunoască îndreptățirea la exstență a românilor”. Numărându-se printre apropiații fideli ai lui Avram Iancu, glasul deputatului roman nu a fost ascultat. În Memoriile sale, din ceea ce povestea Alexadru Vaida Voevod, reise că amintirea și cultul pentru martiriul lui Horea cât și însuși destinul politic a lui Alexandru Vaida Voevod, acesta le-a moștenit în bună parte din viziunea pe care bunicul o insufla nepotului. Chiar și în cuvântarea rostită de Alexandru Vaida Voevod în Parlamentul budapestan în octombrie 1918, se pot întrezări argumente, vădind prezența impersonală dar vie a bunicului său, Alexandru Bohățiel.

Răstimpul 1861-1876, când a fost Căpitan Suprem al Districtului Năsăud, a lăsat urme adânci care nu au putut fi dezrădăcinate nici stinse de vitregiile care au urmat. Amprenta leonină, purtând însemnele puterinicului Domn de Glod și Vultureni, s-au păstrat scrise citeț în spiritul oamenilor locului, fapt elocvent ilustrat de mărturisirea înciudată a Comitelui șovin, antiromân, care i-a urmat : “ Durere, nu am putut înlătura urmările administrației lui Bohățiel, oricât am stăruit“.

În paginile Gazetei Transilvaniei (1861) e descrisă călătoria triumfală a lui Bohățiel, de la Cluj la Năsăud, însoțit și întâmpinat de toată suflarea românească, precum un învingător, “ în faeton de gală“, bucuros de urale, purtând în gând și înfățișare, în ținuta mândră a frunții și privirii, semnele unei vocații demne și răzvrătite, simțind însă pe umeri povara răspunderilor care urmau.

În amintirile sale, Alexandru Odobescu își amintea de studenții Alexandru și Ion Vaida, pe care îi întâlnise într-un popas la Sângeorz Băi, lăsându-i o foarte bună impresie. Al. Vaida Voevod se autointitulează, într-o discuție cu Lloyd George : “ un montagnard de la Transsylvanie“ (23.07.1919). În casa bunicului său a fost de față la redactarea de către Iuliu Coroianu a Memorandumului adresat Împăratului Franz Joseph. În corespondența fraților Vaida Voevod tronează mereu, iar și iar, prezența înaltă, impunătoare, cu repere de model, a lui Alexandru Bohățiel – același “ Tata Bătrân“ , un fel de înțelept al clanului. El își urmărea cu atenție nepotul, la a cărui împlinire de Ursită era cel mai de seamă ziditor și părtaș.

 

 

Declarația de autodeterminare

 

 

Răspunzând unei anchete a profesorului C. Rădulescu – Motru, intitulată Timp și destin (19.07.1938), Alexandru Vaida Voevod rememorează, cum la începutul lui octombrie 1918 aflându-se la Cluj, în urma lecturii unui discurs a lui Clemenceau, publicat în Neue Zuricher Zeitung – decide: “mânezi mă pun la mașina de scris. După explicarea situației redactez Declarația“.

Se consultă la Dej cu Theodor Mihaly și la Gherla cu Episcopul Iuliu Hossu. Urmează – ședința Comitetului din Oradea, la 12 octombrie, unde după discuții furtunoase Mihaly propune : “Alexandru a elaborat un anteproiect de declarație. Îl rog să-l cetească și apoi vom continua“. Sever Dan, participant la întâlnirea din casa avocatului Aurel Lazăr relatează într-o scrisoare-document : “ A scos dintr-o dată, din buzunar, o filă scrisă cu mâna, spunând: vreau să cetesc declarația aceasta în Parlament“. Era o “declarație scurtă, concisă“, care după “stilisările “ făcute de Vasile Goldiș traducerii în maghiară, renunță la expresia abruptă, aceea de “rupere de statul maghiar“, optează pentru formularea despre “libertatea ce ne luăm noi, națiunea română, de a ne hotărâ asupra sorții noastre“. (Textul lui Sever Dan provenind din arhiva familiei Vaida Voevod, prin mijlocirea istoricului Ioachim Crăciun a fost publicat în 1983 de către Ștefan Pascu în lucrarea Făurirea statului national unitar român, vol. I și II, Ed. Academiei, București).

Sub semnul citatei anchete despre Destin sau Ursită, Al. Vaida Voevod recapitulează succesiunea de momente, un fel de ritual oratoric, abil, creator de “atmosferă“, culminând brusc cu o fulgerătoare lovitură de spadă : Declarația de Autodeterminare a Poporului Român din Transilvania și Banat, “voința care a explodat apoi cu forță elementară, cotropitoare, în Adunarea de la Alba Iulia și în hotărârile acelei adunări “. (Ion Gherman, Mărturii despre Alexandru Vaida Voevod în Acta Musei Napocensis, 35-36, Istorie II, 1998-1999 ; extras, Cluj-Napoca, 1999) .

În Memorii, Alexandru Vaida Voevod își amintește acest eveniment crucial al biografiei sale și a neamului românesc : “În 1918 după ce ținusem discursul în Cameră, la 18 octombrie, luându-mi rămas bun de la Ungaria Milenară, prin declarația redactată la Olpret și acceptată de cei 7 colegi, deputați, la Oradea Mare, în casa lui Aurel Lazăr – absent – am sosit acasă în seara următoare. A doua zi m-am reântors la Budapesta, unde împreună cu Aurel Vlad și Ioan Erdely am făcut acordul cu Oszkar Iazsy (Ministrul pentru naționalități în guvernul Karolyi) : gărzi separate, solda de la stat prin administrațiile financiare, ordine, etc. Cu R. Schuller am reușit atașarea sașilor la România Mare“ (Memorii vol. IV, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p.154).

“Cuvântarea ținută de Alexandru Vaida Voevod în Parlamentul Maghiar în 18 octombrie 1918 în numele autodeterminării, pentru românii din Transilvania, al cărei text s-a primit la Washington la 1 noiembrie, se pare că a fost decisivă într-una din ședințele guvernului Wilson care a sprijinit oficial principiul unității naționale a României“ – accentuează istoricul Keith Hitchins (Conștință națională și acțiune politică la românii din Transilvania, traducere de Sever Trifu, Ed. Dacia, 1992).

Ecoul Declarației și a discursului deputatului roman a “detonat“ în întreaga Transilvanie, peste munți, în România și mai departe în lume, cum rezultă dintr-o entuziastă misivă a Emiliei Dr. Rațiu, datată 25.10.1918 (Noua Gazetă Transilvană, Brașov, nr.3, 1991, p.41): “Din tot sufletul vă felicit pentru demna și bărbăteasca ținută ce ați dovedit, făcând în Parlamentul țării cunoscute cererile și dorințele mult încercatului nostrum neam (…) Vitejia cu care ați luptat citind frumoasa declarație mă îndeamnă a-ți mărturisi admirația și respectul meu“.

Declarația de autodeterminare a fost importantă nu numai pentru români, ea era semnalul de răscruce, pentru toate statele așa-zise “Moștenitoare al Austro-Ungariei“ și pentru sud-estul european. A fost un act, deopotrivă, vizionar și temerar, sau, așa cum relata Episcopul Iuliu Hossu: “ A plecat hotărât la suprema datorie, cu prețul chiar al vieții“ (Patria, nr. 39, 2.02.1932, .1).

 

Etapa Vieneză: Memorandumul, Mileniul, Cercul de la Belvedere

 

Istoriografia română a izbutit să constate și să documenteze în biografia lui Alexandru Vaida Voevod, existența unui „mers înainte” istoric, arderea unor esențiale etape – lupta de promovare, de apărare a Memorandumului și a memorandiștilor ( 1894), urmată de acțiunile împotriva serbărilor Mileniului (1896), curând, apoi, prezența sa în Cercul conspirativ de la Belvedere și până la momentul de vârf constituit de Declarația de autodeterminare (18.10.1918), 1 Decembrie 1918 și recunoașterea internațională a fruntariilor României întregite, la Conferința de Pace de la Paris – Versailles, din răstimpul 1919-1920.

“De prezent, îi scrie lui Iuliu Maniu, sunt cel mai temeinic cunoscător al fostei Monarhii (habsburgice – n.n.), în Paris.

(Din 1906 deputat ; Francisc Ferdinand ; Grossostreich, ca mijloc spre a frânge prepotența maghiară, sprijinită și aliată Berlinului, peste capul Vienei ; crearea unei bariere expansiunei pangermane spre Orient etc. ) “ ( 04.09.1919)

În acest context trebuie evaluată, de asemenea, în biografia lui Al. Vaida-Voevod evoluția împrejurărilor și a faptelor omului, aflat “ sub vremi”, de la activismul de tinerețe, la anii de militantism curajos în Parlamentul budapestan și în fine, la rolul său de prim-plan în realizarea pas cu pas a Marii Uniri.

De la lucrarea lui A.C. Popovici, Die Vereinichten Staaten von Gross-Osterreich, apărută la Leipzing în 1906, al cărei intens propangadist era Alexandru Vaida Voevod și până la momentul Marii Uniri din 1918, culminând cu recunoașterea României Mari la Conferința de Pace, evenimentele se schimbaseră radical mai cu seamă spre finalul Primului Război Mondial, prin impunerea providențială pentru statele estului European, a principiilor wilsoniene ale autodeterminării națiunilor. De la o așa-zisă Mare Dacie posibilă într-un sistem federalist, acum, realitatea era aceea a unor state naționale în configurația unei noi hărți a Europei de est și de sud-est. În arhiva familiei Vaida Voevod există mai multe documente puțin cunoscute publicului, între care un Cuvânt înainte la amintirile lui Al. Vaida Voevod , transmise de acesta în 1941, istoricului german Georg Franz, în care reproșează Habsburgilor mai multe trădări: “ … execuția lui Horea și Cloșca, ingratitudinea față de grănicerii români (…) soarta lui Avram Iancu, după 1848, realizarea dualismului astro-ungar în 1867, ticăloșii în problema Memorandumului ”; o ciornă însoțită de o analiză riguroasă. Printre subiectele discutate, privind dualismul, iată, o observație interesantă a fiicei premierului austriac: „ … anume ca trupele române să ocupe Transilvania” – afirmație care apare frecvent în tratativele de la Paris-Versailles; un text despre vizita lui Franz Ferdinand la Sinaia, pregătită cu dibăcie de către A.C. Popovici și Al. Vaida Voevod, considerată ca un succes de către Ion I.C. Brătianu și observația că Princepele, în toate convorbirile sale nu uita să-i transmită „ salutări călduroase fruntașului liberal” și aprecierea sa: “Este un om foarte deștept”; un text dintr-o scrisoare conspirativă către Miron Cristea, semnat Fidus (Cluj, 21.03.1908).

La sfârștul secolului XIX-lea, în atmosfera sumbră a condamnărilor pronunțate împotriva memorandiștilor, spectrul temniței și al terorii erau o amenințare perpetuă îndreptată împotriva fruntașilor români din Transilvania. Cu multe decenii după sentințele odioase rostite în sala Reduta din Cluj, Al. Vaida Voevod, care redactase protestul vehement al României June împotriva procesului memorandiștilor și organizase pe bulevardele Clujului năvalnice manifestații de stradă, își amintea de împrejurarea când soția memorandistului Comșa, ținându-și copiii de mână îl agrăise cu glas plin de reproș și disperare: „ Bărbatul îmi este în închisoare, acum ce o să mă fac, cum să-mi cresc copiii? ”.

Foarte tânăr pe atunci, nu știuse ce să-i răspundă, deoarece zicea el, era convins că multe și grele jertfe va mai trebui să dea poporul român pe drumul luptelor și izbăvirii sale. Un vânt de tristețe, de deziluzie, plana în anii de după 1892 peste frunțile conducătorilor Partidului Național Român din Transilvania. Alături de români, solidari cu ei, se aflau sârbii, cehii, slovacii, rutenii, croații și sașii.

Veteranii se simțeau pentru moment în grea cumpănă, deși D-rul Ioan Rațiu, președintele Partidului Național, dăduse dovadă de energie și de un bunț simț fără echivoc în disputa iscată în jurul articolelor ambigue ale lui Ioan Slavici, care iscaseră criza Tribunei. Atitudinea duplicitară a premierului Dimitrie Sturza, care îndemna la pasivitate, la defetism și împăcare, semănase de asemnenea derută și neâncredere. Bătrânii luptaseră din răsputeri (memorandiștii erau încununați în conștiința națiunii cu spinii martiriului), era acum momentul ca generația tânără să se așeze în primele rânduri. Iată de ce, societatea studenților români din Viena, capitala Imperiului bicefal, a devenit atunci, în mod firesc un centru iradinat de idei și acțiuni revoluționare.

Prin răsunetul internațional al procesului Memorandumului, opinia publică fusese sensibilizată asupra situației de nedreptate istorică, de persecuție națională, la care erau supuși românii transilvăneni. În aceste împrejurări, România Jună, conducătorii și membri ei, au devenit după 1892 un simbol unificator al luptei pentru emancipare politico-socială și națională, a diverselor grupări studențești din Viena.

Acești tineri aduseseră cu ei din satele Transilvaniei natale o încărcărcătură de înaltă conștiință patriotică, memoria martiriului lui Horea, ecouri din Hronicul lui Șincai și mai ales acel strigăt tragic al Iancului: „ Ori punem pumnul în pieptul furtunii, ori pierim !”.

Ideea de a aduna diversele societăți studențești sub un singur steag, unic, antimilenar, aparținea societății România Jună și președintelui ei, Alexandru Vaida Voevod, așa cum se subliniază chiar în procesul verbal al celei dintâi întruniri comune din 20 aprilie 1896, unde reprezentatul român este numit drept inițiator al întrunirii. La restaurantul vienez Mitzko au avut loc atunci mai multe adunări cu aer conspirativ, în vederea organizării unui mare miting programat a se ține la 2 mai în același an, în sala Winbeger XV Str. Neugurtel 34. Interzis de autorități prin intervenție polițienească (“ In Namen des Gesetzes!”), mitingul nu a rămas însă fără urmări și ecou. Rezoluția dată publicității în paginile presei ( în Ost-deuche Zeitung, Deutsches Volksblatt, Kronstadter Zeitung, Ellenzek, Budapsti Hirlap, Sosteva etc.) era de fapt un protest răspicat împotriva acelor care “ și astăzi, la sfârșitul veacului al XIX, încearcă, prin cele mai brutale mijloace, să despoaie de limba, naționalitatea și chiar de drepturile lor cetățenești, pe germani, sași, români, sârbi, slovaci, ruteni și cehi etc.” Semnatari, ca membri ai Comitetului, erau Theodor Gheorg Rakus (pt. Studențimea germană), Karl Ernst Osthaus (pt. Studențimea germană din Reich), Alexandru Vaida (pentru tinerimea academică română). Telegramele și scrisorile de adeziune semnate Societatea Dacia Traină din București, de Tribuna și Foaia Poporului, de către diferite personalități din București (ca de exemplu savantul Aron Densușianu), Bistrița, Brașov, Cluj, Deva, Săliște, Turda, Iași, Montpellier, Hannovra, Leipzig, Halle, Innsbruk etc., dovedesc răsunetul larg și primirea caldă de care s-a bucurat atitudinea curajoasă a tinerilor. Pe de altă parte, acțiunea studenților din Viena a trezit riposta furioasă a celor vizați. În capitala Imperiului, acțiunile României June intră în centrul atenției publice.

Naționalitățile din Imperiu, au perceput sărbătorirea cu fast a Mileniului, drept o sfidare. Istoricii au sesizat că tânărul Al. Vaida Voevod a dovedit “simțul tactic al mijloacelor cu care trebuie dusă lupta, înțelegerea mediului care trebuia aservit idealului său “ (Sever Stoica, Mileniul, Ed. Presei române de specialitate, Cluj, 1934) și anume că – “mijloacele de tactică politică erau armele democratice: protestul, meetingul, campania de presă, agitația“ (Ibidem). Tensiunea debordantă a acelui moment istoric în existența naționalităților din Imperiul Austro-Ungar poate fi sesizată, sau “măsurată“ prin fenomenele sociale extreme care au avut loc în acel răstimp și în deceniile următoare, anume dinamitarea în 1913 printr-o acțiune de gherilă a statuii regelui Arpad, ridicată la Brașov, pe dealul Tâmpa, în 1896, cu prilejul serbărilor Mileniului.

Acelor tineri romantici, înaripați de un patriotism emoționant, regretând că nu poate fi împreună cu ei la Viena în acele zile de tumult și speranță, Ștefan C. Pop le scria la 1 noiembrie 1896, din Arad: „Bătrânii noștri, dar chiar cei mai tineri, ne vedem prin fatalele acte interne ajunși până la prăpastie. Bine faceți, că D-voastră călăuziți de focul sacru al geniului românilor – duceți steagul înainte ! Ce n-am fi putut face azi, poate ne-a succede mâne!“.

Previziunea și îndemnul venerabilului luptător aveau să se împlinească peste 22 de ani, când alături de tineri, la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918, Ștefan C. Pop avea să fie și el prezent în acea zi fericită, la Alba Iulia.

Coriolan Băran, în memoriile sale, sublinia că Aurel C. Popovici și implicit Alexandru Vaida Voevod erau adepții unei uniuni a statelor riverane Dunării, sub sceptrul habsburgic, cu o condiție – “ menținându-și fiecarea stat unitatea etnică. Prin această uniune se urmărea slăbirea influenței catastrofice a Ungariei în treburile monarhiei și izolarea ei. Această idee a lui A.C. Popvici a fost un început, un nucleu al Statelor Unite ale Austriei. Era un proiect pe care creatorul său și adepții acestuia îl considerau oportun pentru situația istorico-politică de dinainte de 1914. În această urzeală politică, prin influența hotărâtoare a lui Alexandru Vaida Voevod, fusese atras și moștenitorul tronului. Planul “s-a năruit”, firește, prin asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinad “. (Coriolan Băran, Reprivire asupra vieții. Memorii, prefață Aurel Ardelean, ediție îngrijită de Vasile Popeangă, Vasile Goldiș Universty Press, Arad, 2009, p.237) În aceste împrejurări, observă comentatorul – “însuși Aurel C. Popovici, înainte de moartea sa din anul 1917, a declarant că renunță la ideile sal anterioare și este adeptul descompunerii monarhiei habsburgice și că este pentru constituirea de noi state naționale pe baza principiului de autodeterminare a popoarelor ” (Ibidem). În acest context se situează, desigur, Declarația din 18 octombrie 1918, a lui Alexandru vaida Voevod, în Parlamentul maghiar, “ marea și onorabila sarcină” de a statua “ că românii nu mai recunosc stăpânirea maghiară și își iau libertatea de acțiune și singuri își vor hotărâ soarta, ceea ce s-a făcut la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918” (idem), p. 237-238.

Cum se știe, verile, în răstimpul 1912 – 1917 Al. Vaida Voevod obișnuia să practice medicina balneară la Karlovy-Vary, stațiune în vogă, frecventată de lumea bună a Europei.

Era, aparent, locul cel mai prielnic și potrivit spre a se întâlni cu oameni de seamă din Ardeal și de peste Munți, pentru a plănui asupra destinului românesc a luptei police:   „ aveam, spune Vaida Voevod în Memorii, avantajul că puteam ține legătura cu lumea din Regat și-mi era cu putință să corespondez direct cu Bransch (adjutantul Princepelui – n.n.) “.

În fine, primele două decenii ale secolului XX – consemnând o asiduă luptă a omului politic în Parlamentul budapestan, într-o vâltoare de evenimente, de drame și tragice urmări ale războiului, cunosc, la capătul caruselului morții, cu jertfa de fapte și sânge românesc, izbânda. Relevantă este constatarea că în lupta de emancipare națională, Alexandru Vaida Voevod a recurs la toate “armele” cele oficiale și cele ascunse, chiar interzise de sistemul politic existent, în funcționarea Imperiului dualist.

Sub mantaua umbrei, personajul Fidus, însemnând în latină – fidel, devotat, activa nu numai ca reprezentant al românilor în Parlamentul budapestan dar și pe un front obscur. De ce își semna misivele și răvașele de taină cu pseudonimul Fidus? Pentru că era fidel, devotat Cauzei. Și mai există un răspuns plauzibil, anume, că în timpul Impăratului roman Antonius Pius (140 d.Hr.), când noua religie era crunt prigonită, în Dacia, la Pretorium, la poala sudică a Carpaților Meridionali, exista un guvernator și anume Aquila Fidus, “ creștin convins”, pe al cărui mormânt e încrustată în piatră o cruce.

 

 

Tandemul Iuliu Maniu-Al. Vaida Voevod

 

 

În cadrul delegației române la Conferința de Pace, Al. Vaida Voevod era ministru fără portofoliu, din partea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu, condus de Iuliu Maniu. Așadar, raportul instituțional, oficial, dintre ei, era desigur acela dintre Președintele acestui înalt for politic și administrativ din Transilvania momentului istoric, organism rezultat din hotărârile Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918 și reprezentantul delegat al Consiliului la lucrările Conferinței. Corespondența se constituie ca o suită de relatări și rapoarte, unele – un fel de procese – verbale care nu o dată se metamorfozează în adevărate texte narative și portretizări ale unor oameni, ale unor situații și împrejurări. Ar putea, astfel, la prima vedere, să pară a fi un soi de monologuri, povestiri diurne de la masa verde, când, de fapt, este vorba de cu totul altceva. Alexandru Vaida Voevod, iată, îi vorbește lui Iuliu Maniu, îi comunică date, informații, stări de spirit, mai cu seamă fapte ! Ne referim, fie la o anume oralitate a stilului, a comunicării, dar și la episoade cu valoare etică, la autentice portretizări, din care răzbate talentul de narator al expeditorului. Am mai discutat despre fresca cu accente de prozator, a descrierii semnării Tratatului cu Germania învinsă ; dar, adeseori, relatarea deviază în pagini conținând adevărate fiziologii, dobândind tonalitatea unei comunicări intime : “ Dutasta (secretarul general al Conferinței – n.n.) e fiul natural al lui Clemenceau, fost ministru al Franței la Berna. Seamănă cu moșul. Asemănarea e deosebit de frapantă în mișcările reflectorice : cum se scarpină, cum își mișcă sprâncenele, cum se reazimă pe cot etc. E fiul tigrului, cu o pisică domestică “. (01.06.1919) E, ca și cum, Al. Vaida Voevod se străduie și reușește să-l ducă, să-l atragă, printr-o abilă magie, pe destinatarul scrisorilor, în Sala Oglinzilor de la Versailles, să intre în atmosfera tratativelor, a rumorii, a unor stări vizibile și invizibile ale unei unice dezbateri de care depindea soarta lumii.

Avem, neândoielnic, în acest important epistolar, nu doar un personaj – naratorul, expeditorul, ci, două personaje care formează cu adevărat un tandem. E o conversație între prieteni, cum accentuează Alexandru Vaida Voevod, la capăt de scrisori : “ Cu frățească dragoste“, “Nevastă-mea te salută frățește. Eu de îmbrățișez… etc. “ Trimise prin curier special, când consideră necesar notează : “Pt. Dr. Maniu. Strict confidențial“. Comunicarea sa cu Iuliu Maniu e sinceră, exprimând o exemplară unitate de vederi și idei politice : “… suntem absolut de acord în felul de a vedea lucrurile“ (01.09.1919).

Un bun cunoscător al acestei pagini de istorie, Coriolan Băran, a izbutit, rememorând, să zugrăvească un tablou subtil, nuanțat, al colaborării celor doi corifei : “ Vaida era de aceeași vârstă cu Maniu. Prieteni din tinerețe au dus împreună o luptă frumoasă pentru izbândirea idealului național. Ciondrăneli nevinovate, fără urmări serioase, au fost continuu între ei. Firea francă, deschisă a lui Vaida greu se împăca cu iezut-teismul lui Maniu. Doar că până la Unire nu s-au ridicat probleme care să ducă la neânțelegeri (…) Cel mai devotat prieten a lui Maniu a fost Vaida. Ei doi formau axa partidului, sprijiniți puternic de Ștefan Cicio-Pop“. (Coriolan Băran, Reprivire asupra vieții. Memorii, Vasile Goldiș University Press, Arad, 2009, p. 237).

În educația lui Maniu, care era “de-o modestie exagerată, memorialistul constată urmări ale studiilor frecventate de acesta la Colegiul calvin din Zalău, amestecate cu un soi de metodă iezuită de la Blaj“ (p.230-231). Coriolan Băran e un fin analist: “ Maniu avea o voce catifelată, blândă, vorbea domol și te lua cu dragule. Acest fel de a vorbi înșela pe mulți. În fond nu era așa de blajin. “ (p.231) În realizarea Marii Uniri, cei doi au făcut într-adevăr un tandem pus în slujba unui înalt ideal.

Un apropiat al celor doi “frați de cruce“, publicist, diplomat și om de amplă cultură, Aurel Buteanu, caracteriza acest mod de a conduce, ca fiind “singurul european, posibil azi la noi“ (28.05.1930). Tot restul – “ fiind balcanism“. În ceea ce privește fondul sufletesc al omului politic Al. Vaida Voevod îi scria acestuia : “M-am gândit să vă scriu Dv. (…) știind că Dv. faceți dreptate de atâtea ori, mai ales celor cari sunt nedreptățiți …“ (Bruxelles, 11.08.1930).

Maniu și Vaida Voevod se cunoșteau îndreaproape, între ei existând totodată o sinceră apreciere, un respect reciproc. În 28 aprilie 1918, spre sfârșitul misivei, Vaida îi declară interlocutorului său : “Toate virtuțile extraordinare care te împodobesc și toată genialitatea ta, numai dacă vor ști mișeii, proștii și obraznicii, că știi tăia (s.n.) vei răzbi să-ți știe de frică și temându-se de tine să te respecteze cu iubirea ticălosului, ivorâtă din frică“.

Expunerea primește inflexiuni vag machiavellice, sibiline, referindu-se la culisele, la urzeli și intrigi politice.

În 27 februarie 1932, cu prilejul sărbătoririi în ziarul Patria, a lui Alexandru Vaida Voevod, la împlinirea vârstei de 60 de ani, Iuliu Maniu scria : “ Declarația celebră ce a cetit în Parlamentul din Budapesta la 1918, în octombrie 18, proclamând ruperea Ardealului și a Banatului de Ungaria, au fost consecințele logice ale gândirei și faptelor sale, extrem de riscante, cari și-au primit suprema satisfacție de a fi fost tot el primul – misnistru al României Mari, când s-a votat Unirea tuturor provinciilor și delegatul nostru la Conferința de Pace în care s-a ratificat Unirea tuturor românilor într-un singur stat național“.

 

 

Cei Mari

 

Pentru România şi pentru statele sud-estului european, principiile autodeterminării naţiunilor au fost o adevărată mană cerească. Cum se înfăţişează Woodrow Wilson, preşedintele Statelor Unite ale Americii la acest prim congres al lumii? În discursul ţinut în Senat, la 8 ianuarie 1918, preşedintele american îşi expunea programul în care două puncte fac referinţă la naţiunea română. Astfel, punctul 10 afirmă „asigurarea unei dezvoltări autonome pentru popoarele din Austro-Ungaria” iar punctul 11 solicită „evacuarea şi restaurarea României, a Serbiei şi Muntenegrului”. În acest context, Al. Vaida Voevod constată: „Wilson era în ochii tuturor popoarelor mici un om mare, mai mult decât un semizeu: noţiunea libertăţii şi a păcii. Pe încetul autoritatea lui e în pericol să se devalueze cu totul. Pentru noi, cari reprezentăm popoarele desrobite, situaţia devine grea, căci piersându-şi Wilson autoritatea nu avem cu cine să-l înlocuim. Fără ilusii şi credinţe în ideale mulţimea nu poate trăi. La noi, până în cea din urmă colibă numele Wilson, Lansing, Lloyd Georges, Clemenceau, erau pronunţate cu pietate şi respect nemărginit” (7.04.1919). Totuşi, constată diplomatul român pentru reprezentanţii ţărilor din fosta Autro-Ungarie la Conferinţă, Wilson devenise inaccesibil. În genere, cei Mari hotărau destinele celor mici, fără a le cere cel puţin opinia. Preşedenţia lui Woodrow Wilson şi mai ales prezenţa sa la Conferinţa de Pace de la Paris-Versailles este în interpretarea lui Henry Kisinger primul moment din istoria Americii, când aceasta „aplică întregii lumi valorile sale interne” (v. Diplomaţia). În condiţiile de atunci întrebarea retorică a lui Al. Vaida Voevod era legitimă: „Ce autodeterminism e acesta?”.

O vizită la Georges Clemanceau (20.03.1919) îi inspiră un plastic portret cu reverberaţii de fiziologie, în care migala descripţiei de prozator e dublată de scrupulozitatea atentă a medicului, care verile, în cabinetul său de la Karlsbad, se dovedise un diagnostician redutabil: „Astăzi (…) am intrat cu Gen. Văitoianu şi cu min. Antonescu în cabinetul lui Clemanceau. Un moş grosuţ, cu paşi cam greoi, dar cu eleganţă uşoară în mişcări şi gest, proprii francezului, ne primi. Pe cap are o şepcuţă de casă cu marginea sufulcată, de postav negru, pe care în decursul conversaţiei o ridică şi o aşează iar pe capul cam chel. Sprâncenele stufoase acopăr ochii de vioiciune şi agerime surprinzătoare pentru un om aşa bătrân.

Glasul e sonor, tonul în care se întreţine cu noi e amabil şi călduros. Mi-a făcut o impresie cu totul diferită de aceea ce mi-a făcut-o văzându-i portretele, cetindu-i biografia şi discursurile (…). Respiraţia cât timp tace e sacadată, astmatică. Îndată ce începe să vorbească nu se observă nici un simptom de boală ori de batrâneţe.

Ne spune: Da, aşa este, le ştiu pe toate. Franţa a făcut tot ce a putut pentru România (…) S-au opus însă dl Lloyd George şi dl Wilson. Căutaţi să-i convingeţi pe ei, noi o să vă susţinem şi pe viitor”. Cald, omenesc, un desen în cărbune realizat din tuşe decise, tabloul întâlnirii se încheie într-o lumină crepusculară cu „semizei” reduşi la dimensiuni normale, bieţi oameni suferind de reumatism şi scleroză, în aerul stătut al Conferinţei, asupra lumii planând o undă de gerentrocraţie cronică, grea ca o draperie putredă: „Când intrasem ieşea Pichon, moşneagul obosit cu un teint de om tânăr. Ne-a dat mâna şi a ciorsăit spre ieşire. Moşi la francezi, moşi la englezi, la americani, la italieni. În comisii apoi mulţi oameni sub 30 şi 40 de ani. Dar moşii au votul”.

Înfăţişarea „tot de burghez” a Mareşalului Foch e luminată subtil, nuanţată ca în pânzele lui Ter Borch: „E un om de statură mijlocie, mai mic decât mine cu ceva, delicat, cu faţa suptă, palidă, plină de creţe, căreia îi dă o notă caracteristică trăsătura de durere din jurul gurei şi o jale adâncă în privire, care nu dispare nici atunci când zâmbeşte ori râde”.

Ne prezintă o amplă galerie a mondenităţii politice a timpului, supusă ochiului treaz şi scalpelului analitic al medicului şi comentatorului social. Pentru Al. Vaida Voevod aceste apariţii nu sunt simple abstracţiuni sau idei, sunt oameni măcinaţi de ambiţii, de patimi, de mirajul puterii. Critic până la dură violenţă verbală, fără a fi sclavul iluziilor, el e mânat de un patos dinamic care îl convinge să creadă că mersul istoriei conţine în adâncuri forţele unui demon pozitiv.

 

 

 

Învinşii. Premoniţia altui război

„Şedinţa se deschide, Clemanceau dă ordin să fie invitată delegaţia germană”. Episodul de o încordată tensiune istorică are loc în palatul Versailles, la 7 mai 1919. Urmează un gol, „o pausă de vreo 5 minute”. Nu e un spaţiu temporal mort deoarece pentru participanţi se umple de amintiri: „Caleidoscopic îmi zboară prin fantesie frânturi de scene: Ludovicii Franţei, Maitressele lor, păcile lui Richelieu şi Mazarin, Maria Antoineta, Mirabeau, Danton, Robespierre, Voltaire, Rousseau, Napoleonii, Bismarck şi contemporanii lui…” În sală, pe un scaun de lângă o masă în potcoavă, Al. Vaida Voevod se pierde în cortegiul umbrelor celebre care îi colindă mintea. Ciudat… Un singur neamţ, Otto von Bismarck, printre atâţia aristocraţi, revoluţionari, iluştri francezi. Ce anume ar putea căuta cancelarul german, cel care jurase să unifice Germania „prin fier şi sânge…” Probabil, e doar o impresie, chiar Bismarck va fi judecat aici. Asistenţa stă cu sufletul la gură: „În faţa mea, departe, la capătul gangului lung, apăru deodată grupul nemţilor. Acest gang îmi rămâne vecinic neuitat”. Simţim că acei oameni trebuie să treacă printr-un coridor al damnaţilor spre a ajunge în sală. Urmează o veritabilă scenă de roman, de istorie trăită. Mai întâi: „… când i-am zărit pe nemţi am simţit o bucurie sălbatică. Sadismul latent nu-l poţi stârpi din suflet cu totul; deodată isbucneşte această rămăşiţă atavistică a instinctelor bestiale, cutremurându-ţi fiinţa cu voluptatea urei săturate prin împlinirea dorului de răsbunare”. Autorul scrisorii mânuieşte în mod inspirat suspansul: „Dar nemţii se apropiau tot mai mult…” În fine, apar învinşii: „Contele Brochdorff-Rantzau intră ca primul. Galben la faţă, cu cercuri adânci sub ochi, ca un om reîntors din mormânt, dar păstrând o ţinută demnă…” Atent, sesizând detaliile, mimica, gesturile, observă cu un rictus sceptic: „Ei îşi puseseră nădejdea în omenia lui Wilson şi-n înţelepciunea de bărbaţi de stat a lui Clemenceau şi Lloyd George; premisele lor erau astfel cu totul greşite…” Veştejeşte în vorbe cinismul politicianist al învingătorilor, deplângând naivitatea celor „cari iau de bani buni frasele umanitare hipocrite ale diplomaţilor”. Exemplara lecţie de istorie la care ia parte Al. Vaida Voevod e un adevărat Katharsis purificator: „pe mine mă părăsi tot simţul de mulţumire haină pe care îl simţisem”. În locul ei prin învălmăşirea de sentimente obscure răzbate „îngrijorarea”! Germania îi umilise sufletul cu „infernalele” condiţii ale Păcii de la Bucureşti, dar curăţat în cuget ca după spovedanie el vede în Tratatul cu Germania nu o pedeapsă (pe care Germania o merita), ci, „nimicire”! Urmează concluzia: „Numai Dumnezeu e îndreptăţit să nimicească popoare”. Priveşte spre viitor şi monologhează: „Cu o astfel de pace se seamănă noi germeni de război. Franţa şi întregul continent e pe viitor la discreţia Engliterei şi Americei”. Măcinat de simţiri contradictorii se întoarce brusc la vatra strămoşească, atras de glasul patern: „Drept avea tatăl meu: răsbunarea e de la Dumnezeu şi ura nu-ţi dă sfat bun!” Furat de magia scenei pe care vedea personaje reale prinse într-un vârtej implacabil, Al. Vaida Voevod comentează evenimentele ca un prozator, ca un eseist critic, moralist. Nu sunt scrisorile unui spirit scientist, rece. Ele se încarcă de curenţi contradictorii, izbucnesc în crize nesimulate, cad în angoase, unde mocneşte „mila şi îngrijorarea”. Reintră în obiectivitate, constatând că nemţii „au fost răi şi proşti la Bucureşti şi la Brest-Litovsk” şi pronunţă profetic un psalm de Phitie: „Pacea aceasta sapă mormântul Franţei”. După şedinţă i se adresează uşor ironic şi incisiv lui Brătianu: „… daţi-mi voie să vă gratulez. Ziua de astăzi v-a dat cea mai mare satisfacţie, de acum înainte sunteţi chit cu nemţii şi puteţi cu inima liberă de orice patimă conduce politica noastră externă”. Inşi diverşi clevetesc în jur, balcanic, despre cele văzute şi auzite. În context se observă lapidar: „Brătianu ne-a mărturisit că a simţit compătimire cu nemţii”.

Am impresia că nimeni n-a făcut o cronică mai originală şi veridică a şedinţei Conferinţei de Pace din după amiaza zilei de 7 mai 1919, când s-a discutat soarta Germaniei învinse.

 

 

 

Moştenitorii (Austro-Ungariei)

 

„Am reuşit să pun la cale ca Beneş să ia în mână convocarea unei conferinţe intime a moştenitorilor Austro-Ungariei (…) aceasta am de gând să fie numai platforma de solidarisare pe când vor sosi maghiarii”. Făcută la 12 martie 1919, afirmaţia lui Al. Vaida Voevod dovedeşte că iniţiativa de a solidariza ţările de sud-estului european desprinse din trupul bătrânului Imperiu, îi aparţine. Grecia era pregătită să coopereze cu statele naţionale în curs de cristalizare, aşa se explică discuţia omului politic român cu premierul grec, Venizelos, care, se spune „va convoca pe yugoslavi, cehoslovaci, poloni, dimpreună cu noi spre a stabili o acţiune comună” (7.04.1919). În aceeaşi corespondenţă, referindu-se la respectiva acţiune, Al. Vaida Voevod subliniază că el este iniţiatorul ei („pe care eu am iniţiat-o”). În 8 aprilie, o întrunire „aranjată” de Ion I. C. Brătianu cu sprijinul lui Venizelos, a reuşit să-i adune la un loc pe români (Brătianu, Vaida Voevod), greci (Venizelos, Politis, Romanos), cehoslovaci (Kramar, Beneş), polonezi (Dmovsky), yugoslavi (Trumbici). A fost redactat un „advertisment” pe care Venizelos l-a predat apoi Preşedintelui Conferinţei Georges Clemenceau. La 1 iunie 1919 autorul scrisorilor notează: „Osteneala noastră de a forma blocul puterilor mici a reuşit. Pe cât a fost de greu să-l alcătuim, pe atât de greu a fost să-l scutim de descompunere. Am răsbit însă cu toate inconvenientele să ajungem prin solidaritatea blocului mai multe succese de cea mai mare importanţă. Meritul este al nostru, al românilor, căci fără de noi slavii s-ar fi desbinat aproape în fiecare şedinţă. Diamandy ştie să-i aducă pe încetul, prin gruparea argumentelor, aproape pe nesimţite la o înţelegere. Antonescu (Victor) pricepe să facă briliant analisele situaţiilor şi prognosticul primejdiilor, totodată să construiască basa de drept. El nu are însă răbdarea asiduă de care dispune Diamandy. Eu le stau într-ajutor ca vechiu cunoscător al slavilor. Cu valuri împărţite am operat concentric spre ajungerea ţintei…” La „întemeierea” blocului a fost părtaşă şi Grecia, Politis „mâna dreaptă a lui Venizelos” a stilizat în 12 mai 1919 memoriul, în cele din urmă „participând apoi cu toţii la pieptănarea conceptului”. Cererile blocului au fost predate la 13 mai 1919, „ca notă verbală” secretarului general al Conferinţei. În următoarele  10 zile (până la 23.05.1919) componenţii blocului l-au utilizat „spre a cădea de acord asupra basei comune pe care ne vom aşeza faţă de Conferinţă, în calitate de moştenitori ai Austro-Ungariei”. Situaţia „celor mici” în raport cu marile puteri le apare membrilor blocului a fi umilitoare. Deziluzia „de a fi trecuţi cu vederea”, de a fi puşi „în faţa faptelor împlinite” e o temă frecventă în cadrul blocului. Aproape întregul raport scris între 1.06-11.06.1919, se preocupă într-un expozeu cu gust amar cu tacticile şi acţiunile blocului moştenitorilor, mereu ignoraţi, minimalizaţi de către „cei 4 Mari”. Referindu-se în subtext la Tratatul cu Austria, Al. Vaida Voevod remarcă: „Ideea unei federalisări – pentru început măcar economice – a statelor născute pe ruinele Austro-Ungariei, tind cei 4 cu toate mijloacele să o realisese. Cu scopul acesta vreau să ne impună condiţiile de tranzit şi economice pe cari ei le vor judeca de bune” (18.06.1919). În cercurile politice parisiene persista „chestia Confederaţiei dunărene” despre care el comentează enervat: „Prostia aceasta agită fantasia multor oameni pe cât de mari pe atât de naivi (…) Ei văd în Ungaria şi în Austria tot vechea monarhie…” (25.08.1919).

Laşităţi, temeri întemeiate şi explicabile, trădări pe măsură, certuri, izbucniri de curaj, animă întrunirile şi acţiunile reprezentanţilor unor state care veacuri la rând fuseseră ţinute în umbra şi la bunul plac al imperiilor. În tot acest vacarm sud-est european se pare că Ion I. C. Brătianu avea cea mai ţeapănă coloană vertebrală. În schimb, ceea ce se înfiripase din inspiraţia lui Al. Vaida Voevod în acele zile ale Conferinţei de Pace, blocul moştenitorilor Austro-Ungariei, era o corabie fragilă, sfidând marile furtuni, gata de naufragiu, efemeră, dar existând într-o disperată şi nu lipsită de importanţă încercare.

 

 

 

Un Habsburg pe tronul Ungariei?

 

În 22 aprilie 1919, Al. Vaida Voevod constata cu îngrijorare: „… se lucrează (…) la readucerea Habsburgilor în Ungaria (…) pericolul e că ungurii umblă să-i înduplece pe francezi şi englezi – cu ajutorul italienilor – ca să pună capăt bolşevismului şi apoi spre asigurarea liniştei pe viitor să alcătuiască Regatul Austro-Ungar totodată ca o barieră în contra Germaniei”. Fusese consilierul pentru probleme etnice româneşti al Arhiducelui Franz Ferdinand, în misteriosul Cerc de la Belvedere, care încerca federalizarea uriaşului Imperiu. Pledase alături de A. C. Popovici pentru „Die Vereinigte Staaten von Gross Österreich” (Leipzig, 1906). Se dovedeşte, iată, încă o dată, că în zorii veacului XX, Al. Vaida Voevod optase pentru soluţia federalizării pentru că numai astfel îşi imagina posibilitatea existenţei unor state naţionale, între care şi aceea a unei Românii care să cuprindă toate teritoriile locuite de români. În noile împrejurări ivite neaşteptat după primul război mondial, el exclamă: „Pas des Habsbourgs – mi-a fost lozincă” (21.08.1919). E neobosit în a convinge politicienii adunaţi la Paris şi opinia publică: „Am alarmat presa, pe cehoslovaci şi yugoslavi, i-am muncit pe italieni…” Astfel, se creează în Consiliul Suprem al Conferinţei un pronunţat curent de idei: „Puterile Aliate şi Asociate, găsindu-se în faţa unui guvern care nu li se pare a representa ţara (Ungaria – n.n.), nu-l pot recunoaşte nici aranja cu el condiţiile păcii”. Clevetiri şi cabale viclene încearcă să inducă tocmai la vârful Conferinţei gândul că România având trupe la Budapesta l-ar sprijini pe Arhiduce: „… dacă nu cumva l-am susţinut şi noi pe Arhiducele Iosif (…) să se proclameze administrator. L-am convins că această suspiţionare e absurdă…” Cehul Kramar întreabă „dacă nu cumva sentimentul dinastic faţă de Habsburgi, i-ar putea dispune pe românii din Transilvania favorabil Habsburgilor, pe viitor”. Replica are ascuţişul ghilotinei: „I-am răspuns arătându-i cât de adâncă era nemulţumirea noastră în contra acestei familii degenerate şi egoiste” (25.08.1919). Vremurile când complota urmărit de poliţia secretă maghiară şi imperială, în preajma Principelui moştenitor, rămăseseră undeva în urmă. În faţă, prezentă era înfăptuirea Unirii.

 

Întregirea

 

Una dintre problemele care apar şi reapar obsedant este aceea a Banatului. Disputele cu sârbii, temerea că Take Ionescu şi apropiaţii săi făcuseră declaraţii şi presiuni nesăbuite privind această provincie atât de râvnită, organizarea de delegaţii ale slovacilor şi ale şvabilor care sosesc la Paris spre a-i convinge pe mai-marii Conferinţei că preponderenţa teritoriului bănăţean este românească, că doresc să trăiască în România etc., sunt preocupări prezente în mai toate scrisorile. Nu numai graniţa de vest îi stă în atenţie. Scrupulos, meticulos, calculează orice pierdere şi orice câştig: „Ieri mi s-a predat şi cotarea graniţelor Bucovinei. Fâşiuţa ce ni-au tăiat-o atinge numai în parte teritoriul asigurat prin tratat, lăsându-ne în schimb părţi cari nu ne-au fost concese” (4.07.1919). Suferă pentru orice petec de pământ pe nedrept pierdut, fie că e vorba de zona Carei, Sătmar sau de Dobrogea. Teritoriile micilor naţiuni din      sud-estul Europei se înfăţişau pentru cei mari, ca relieful lunar zărit de pe Pământ. Acestea erau nişte mărunte detalii. Bunăoară, redactând un înscris, unul din secretarii Conferinţei uită Basarabia… „Atunci Lloyd George dictă: «şi părţile româneşti ale Basarabiei»”. Geografia nu era deloc punctul forte al domnilor care stăteau în jurul mesei verzi de la Versailles: „Lloyd George e celebru prin ignoranţa lui în materii de geografie. El care nu ştie ce bidiganie e Banatul, care confundă Alexandria din Italia cu Alexandrette din Algeria, îţi poţi închipui cât va fi ştiind de Basarabia”. Cu un surâs amar şi sceptic expeditorul scrisorii observă: „Aşa se fabrică istoria popoarelor mici, ba chiar şi a celor mari” (1.08.1919).

 

 

Rolul armatei române. Argumentul final

 

Încă de la începutul lunii februarie 1919 când sosise la Paris, Al. Vaida Voevod îşi dădea seama că unul dintre argumentele forte ale României în negocierile noilor ei hotare îl constituie armata. Trupele româneşti se aflau pe teritoriul Ungariei. Limbajul şi argumentele militare însemnau în ultimă instanţă mai mult decât vrafuri de justificări şi îndreptăţiri politico-diplomatice. Într-o misivă nedatată (de la începutul lui februarie 1919) doreşte să-l convingă imperativ pe Iuliu Maniu: „… ar trebui – dacă pot – trupele noastre să-i alunge pe unguri până dincolo de Tisa şi să desarmese toată populaţia maghiară. Pretextul de a înainta peste linia fixată de aliaţi: ungurii au refuzat să se supună, bolşevismul nu poate fi cu alte mijloace strivit şi respins. Te conjur stăruieşte din toată puterea în această direcţie”. În 12.03.1919, o undă de nelinişte: „Ieri stătea causa aşa, că Franchet d’Espéray pretindea să oprim înaintarea până va trimite el un ofiţer şi până ce vor evacua maghiarii teritoriul”. Se confesează nemulţumit unor experţi americani: „Frontul nostru de exemplu a fost oprit. Viaţa şi averea românilor date pradă atrocităţei maghiare” (7.04.1919). Un rol esenţial în convingerea lui Ion I. C. Brătianu, că înaintarea armatei spre Budapesta e o necesitate dictată de împrejurări şi un pinten înfipt în coasta Supremului Consiliu al Conferinţei, l-a avut Al. Vaida Voevod, cunoscător al situaţiei din Ungaria, documentat şi logic în pledoariile sale. „Prin aşteptare – îi scrie el lui Maniu – riscăm să pierdem totul”, apoi se bucură cu o anume sfială că „Diamandy a dus ordinul lui Brătianu, ca să înainteze trupele neţinând cont de permisiunea şi opreliştea Entantei” (22.04.1919). Acesta a fost dintru-nceput conceptul lui Al. Vaida Voevod (încuviinţat tacit şi de Mareşalul Foch!) ca trupele române să îşi continue cu orice preţ înaintarea. Din nou, în 28.04.1919, perseverent, exercită presiuni asupra premierului Brătianu: „Când evenimentele au început să-mi dea mie dreptate am stăruit ca să deie telegramă să nu se oprească trupele până la Pesta. Am aranjat o mică conspiraţie (…) Am arătat avantagiile”. Tacticile de cabinet ale ardeleanului perseverent şi abil dau roade: „Azi dimineaţă iar i-am cântat la ureche în presenţa colonelului Dumitrescu. Brătianu se plimba prin odaie şi, bine dispus, mă seflemisa cu Budapesta. Deodată i se adresă colonelului: «Scrie o telegramă!» şi începu să dicteze ca trupele dacă cer consideraţiile militare să ocupe şi pe malul drept al Tisei puncte de importanţă strategică. Apoi mi se adresă râzând: «eşti mulţumit doctore?»” (28.04.1919).

În 21 mai 1919, acelaşi impuls cere înaintarea spre capitala ungară: „Chestia avansărei trupelor noastre spre Budapesta va deveni tot mai actuală şi importantă”. Un dialog plin de tâlc a avut loc la 11 iulie între Mareşalul Foch şi Al. Vaida Voevod: „… Foch a venit la mine şi mi-a spus: trebuie să procedăm repede (…).

– Al. Vaida Voevod: Păcat că nu ni s-a permis să înaintăm la Budapesta când trecuserăm Tisa.

– Foch: Eu am fost totdeauna pentru înfrângerea grabnică şi energică a bolşevismului maghiar (…).

– Al. Vaida Voevod: Ar fi însă de dorit, domnule Mareşal, ca nu numai noi, statele din jurul Ungariei şi francezii să intrăm în luptă, ci şi englezii, italienii şi americanii (…).

– Foch: Va fi greu, însă sper că şi fără ei vom putea reuşi”.

Urmează comentarii privind ocuparea Budapestei de către trupele române, informaţii referitoare la armistiţiu. Aliaţilor, Puternicilor Lumii li se forţase mâna, le era şifonat orgoliul, de aceea revin cu aspre condiţionări ale ocupării Budapestei, dar sunt siliţi să accepte situaţia. În acelaşi timp trebuie adăugat că în realitate Consiliul Suprem scăpase de perpetua temere a extinderii bolşevismului instaurat de Béla Kuhn în capitala Ungariei. Opinia publică şi publicaţiile de pretutindeni aprobau acţiunea României: „Presa întreagă ne susţine cu multă căldură, chiar cu îndârjire” (12.08.1919). În data de 4 august 1919, şeful misiunii ardelene din delegaţia română scria sub titlul – „De cetit şi executat imediat!”: „… presentaţi acţiunea militară contra Ungariei ca o urmare a cererii de cooperare a Conferinţei de Pace, bruscată de atacul prin surprindere al ungurilor. Suntem deci, mandatarii Conferinţei pentru a impune şi supraveghea desarmarea şi demobilizarea armatei ungare şi instalarea unui guvern ungar care să se supuie cererilor Conferinţei”.

Faptul că „Doctorul” şoptea zilnic în auzul lui Ion I. C. Brătianu acelaşi laitmotiv, că organiza conspiraţii diurne spre a-şi susţine ideea, toate acestea au fost de capitală însemnătate. „Doctorul”, care ascundea în firea sa un nucleu faustic, cu iscusinţă de eminenţă cenuşie, reuşise să urnească una dintre acele greoaie căruţe ale istoriei. Armata română era asul pe care îl pusese cu îndemânare în mâneca lui Brătianu. „Doctorul” era mulţumit!

 

 

 

Tratativele cu Rusia

 

Dintr-o scrisoare adresată la vârsta senectuţii tatălui meu (2.09.1944), Al. Vaida Voevod îşi aminteşte: „Când mă gândesc că eu am căzut în două rânduri din preşedenţia de consiliu pentru că am stăruit să aranjăm raportul nostru cu URSS definitiv. Prima dată la Londra în 1920. Eram atacat că sunt bolşevizant şi am fost demis, pe când aduceam Basarabia”. La întoarcerea în ţară, într-o lungă audienţă îi relatează Regelui Ferdinand: „… la oferta de pace a lui Cicerin am spus că «după ce armata glorioasă a Majestăţii Voastre a realisat Unirea, România doreşte bune raporturi cu toţi vecinii, ca să-şi întemeieze viitorul progres pe instituţii democratice»… Puteam să răspund altfel?”

Există în 1919 un cunoscut schimb de telegrame între Al. Vaida Voevod şi comisarul pentru relaţii externe al Sovietelor, G. V. Cicerin, cum subliniază el în Memorii, „sprijinit de Lloyd George”. V. V. Tilea definea cu justeţe împrejurarea: „Dl Vaida Voevod prevăzuse că noi, fiind primul stat care recunoştea guvernul sovietic, prin însuşi acest fapt am fi putut realiza nu numai toate pretenţiunile noastre faţă de Rusia, dar am fi devenit «puntea» între Rusia şi ţările apusene…” (Acţiunea diplomatică a României, Tipografia Poporului, Sibiu, 1925). A fost probabil unicul moment istoric în care Rusia izolată încă era dispusă, se pare, a recunoaşte legitimitatea României asupra Basarabiei. Acel bizantinism de şef de partid al lui Ion. I. C. Brătianu (pe care Al. Vaida Voevod îl pomenea în treacăt în corespondenţa sa) a determinat grabnica schimbare de guvern la Bucureşti, ceea ce a împotmolit definitiv tratativele cu Rusia.

Privind dincolo de avantajele momentului politic, în corespondenţa sa către Iuliu Maniu din data de 6 iulie 1919, constată: „Dacă e adevărat că Lenin a oferit pace României, trebuie încheiată. Cu atât mai uşoară va fi situaţia mai târziu”.

În aceeași corespondență către fiul său, Alexandru Vaida Voevod conchide cu melancolie : “… în toate privințele momentele prin cari trece tragi-comedia noastră, totuși nu e lipsită de reflexii filosofice. Cum nu ? “

În anul 1987, Virgil Sterea, fost șef de cabinet al lui Al. Vaida Voevod și însărcinat cu afaceri la Ambasada României la Londra, în perioada când șeful misiunii diplomatice române în marea Britanie era V.V. Tilea, mi-a trimis o seamă de documente privind persoana și activitatea politică și diplomatică a bunicului meu. El avea acces direct la actele din arhiva lui Ion Rațiu, organizând sistematic din dipoziția acestuia, depozitul documentar existent în sediul Centrului Românesc din Londra – Regent Street. El îmi scria : “În arhiva românească de la V.V. Tilea, la Londra, se află textul original scris de Al. Vaida Voevod în limba română și tradus de Mărioara (Șerban, soția lui Mihai Șerban n.n.) în limba franceză, al telegramei adresată în 3 martie 1920, din Londra Comisarului Poporului pentru Afacerile Străine al U.R.S.S., Cicerin, la Moscova, în care se relevă dorința guvernului sovietic de a se angaja în “purparleuri“ pentru reglementarea în mod “amical“, “pacific“, relațiile și raporturile benefice ambelor părți, așadar – “negociațiuni de pace“, “de vecinătate“, “pe baze instituționale, democratice“. Nicolae Iorga, care aprecia sincer demersurile premierului român, afirma că într-o ședință a Consiliului de Miniștri, din 26.02.1920, “de față fiind Prezan, Maniu și Bujor, s-a discutat oferta de pace făcută de Cicerin lui Vaida“, ceea ce a făcut “bună impresie“. Convins de importanța acestor tratative, când Rusia sovietică fiind izolată și hăituită, era pregătită să accepte o Basarabie românească, în două audiențe la Rege (din 7 și 9 martie, 1920) susține tratativele diplomatice întreprinse de șeful guvernului român (“Vaida asigură la 24 februarie că se va rezolvi chestia Basarabiei“).

Într-o scrisoare adresată fiului său, Mircea Vaida Voevod, datată, Cacova Sibiului, 2 sept. 1944, seara, aflată în arhiva familiei, acesta face o meticuloasă analiză a împrejurărilor în care au avut loc tratativele cu Rusia : “ Când mă gândesc că eu am căzut în două rânduri din Președenția de Consiliu, pentru că am stăruit să aranjez raportul nostru cu U.R.S.S. definitiv. Prima dată la Londra, în 1920. Eram atacat că sunt bolșevizant și am fost demis, pe când aduceam Basarabia. Ear sermanul Rege Ferdinand, în prima audiență după reântoarecere – de 4 ore, (…) ascultând referatul meu, mi-a trădat causa, adecă unul dintre argumentele cu cari l-au lucrat ca să mă demită. Eu propusesem ca delegați din partea noastră, pentru negocierile cu Rușii, pe Inculeț și pe D-rul. Lupu. Ar fi fost cei mai indicați din partea noastră, pentru că treceau de bolșevizanți. Brătianu a știut să-l prindă pe Ferdinand la punctul său nevralgic. Apoi – Dar Vaida, telegrama către Cicerin ? – Ce e cu acea telegramă M.V. ?

Ai trimis-o fără aprobarea Regelui și ai scris că, România se va reclădi pe baze democratice.

Da Maj. la oferta de pace a lui Cicerin am spus că – după ce armata glorioasă a M.V. a realisat Unirea, România dorește bune raporturi cu toți vecinii, ca să-și întemeieze viitorul progres pe instituții democratice… Puteam să răspund altfel ? Ear din partea M.V. (Majestății Voastre n.n.) aveam pline puteri“ etc.

 

Descriind audiența sa la Regele Ferdinand, după reântoarcerea de la Paris (v.scrisoare din 02.09.1944), Al. Vaida Voevod îl descrie pe monarh ca fiind un personaj influențat de cabalele de palat (“Sărmanul Rege Ferdinand“) care îi țintiseră “punctul său nevralgic“, fiind “lucrat“ de opoziție și cedând deși îi declarase lui Iorga : “Vaida e făcut pentru rolul pe care îl joacă în Apus“.

Într-o altă telegramă (23.01.1920) din arhiva V.V. Tilea se spune : “Eri, luni, Clemenceau m-a primit amical, am insistat pentru ca unirea Basarabiei să fie recunoscută, el m-a asigurat…“ Citez dintr-o depeșă adresată lui Ion Pelivan: “ Primit oferta de pace de le Cicerin 3 martie Stop Tot astăzi primit nota Conferinței prin care ne comunică hotărârea că ni se recunoaște aparținerea Basarabiei…“ Așa cum remarcă Mihai Racovițan : “Era un mare succes politic pentru Vaida (…) Evenimentul din 3 martie 1920, întreaga sa activitate în cadrul Delegației României la Conferința de Pace, alături de participarea sa efectivă la procesul istoric din toamna anului 1918, din Transilvania, îl înscriu pe Dr. Vaida Voevod printre făuritorii României Mari“ (Mihai Racovițan, rezumatul tezei de doctorat – Alexandru Vaida Voevod și Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), Univ. Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1996, p.33).

 

 

Repatrierea prizonierilor din Siberia

 

Deplângând soarta soldaţilor români sosiţi din diverse părţi ale Imperiului, la Viena (cerând înfiinţarea urgentă a unei misiuni a Crucii Roşii Române!), Al. Vaida Voevod este de o insistenţă realmente impresionantă atunci când pune problema recuperării şi aducerii în ţară a prizonierilor originari din Transilvania, „pierduţi” în depărtările Siberiei.

O notă de la sfârşitul raportului din 27 iunie 1919 consemnează: „În Siberia avem cam 12-13 mii de ardeleni, bănăţeni, ungureni (…) Cam două mii de inşi au fost siliţi să plece la frontul lui Colciac. Cei care s-au opus înrolării au fost internaţi în tabere de prisonieri. Am primit învoirea lui Brătianu de a negoţia cu japonezii spre a-i repatria. Cheltuielile le vom achita cu petrol”.

Dezolat de indolenţa birocraţilor din Bucureşti, pentru a nu prelungi prea mult negocierile cu baronul Kondo (reprezentantul oamenilor de afaceri japonezi), Al. Vaida Voevod izbucneşte cu exasperare: „Nu putem lăsa încă o iarnă pe oamenii noştri în Siberia. Ne-au murit destui, nu-i putem da pradă şi pe aceşti 10-12 mii foametei, epidemiilor şi bolşevicilor”. În faţa amânărilor exasperante declară: „Sunt gata să iau răspunderea înaintea prim-ministrului, a Majestăţii Sale şi a oricărui for de drept. Astfel, fără a mai pierde vremea cu scris şi întrebat pe la Bucureşti – de unde şi aşa ştim că nici peste un an nu vom primi răspuns – eu voi iscăli ofertul şi contractul” (3.08.1919).

În 6 iulie 1919, notează : “Între asemenea împrejurări ne mor mii de oameni. În Rusia aceiași miserie (…) Ar trebui de urgență trimisă o comisie de oficeri (…) și o expositură a Crucii Roșii Române în Rusia (…)“.

Tonul său devine adesea polemic, dar rațional și bine chibzuit: “ În chestia repatrierei voluntarilor noștrii din Siberia exoperează cum să putem dispune de un credit de cel puțin 6-10 milioane. Transportul din Omsk până la Constanța va costa cel puțin 500-1000 franci (…) să intru în tratative serioase , fie cu japonezii, fie cu francezii (…) Banii tot nu se pot cruța decât dacă guvernul României Mari va fi destul de ticălos ca să lase în gura morții pe acei bravi cari s-au luptat pentru înfăptuirea unității naționale. Ce rușine ! “ (09-10.09.1919). În fine, în data de 8 februarie 1920, îl anunță pe Maniu : “Ciotor e pe drum la Copenhaga pentru a discuta (cu ambasadorul Rusiei – n.n.) repatrierea prisonierilor noștri“.

Alexandru Vaida Voevod tratează direct cu baronul Togo, coordonatorul transporturilor în guvernul japonez, angajând pe proprie răspundere transportul prizonierilor din Extremul Orient, spre casă, plata urmând a se face cu petrol românesc.

A recupera atâtea vieți și destine de foști combatanți în armata austro-ungară, dintr-o Rusie care se zbătea în haosul anarhiei, era o misiune deopotrivă dificilă și primejdioasă. Trebuiau găsiți oamenii potrivți, înzestrați cu abilitate, curaj și patriotism. Alegerea lui Alexandru Vaida Voevod s-a oprit asupra juristului Victor Cădere, fost soldat pe frontul din Moldova și Voicu Nițescu, de asemenea specialist în drept : “Pentru aducerea acasă de la Vladivostok, a voluntarilor ardeleni, alegerea mea căzuse pe căpitanul de rezervă V. Cădere. Îl cunoșteam și personal dar mai mult îl recomanda Memoriul său din timpul războiului“ (Memorii, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p.33). Nu întâmplător în această împrejurare Regina Maria intervenise personal, recomandându-i lui Al. Vaida Voevod pe soții princiari – Marta și George Valentin Bibescu, care se oferiseră voluntari, din sinceră însuflețire umană și patriotică. Cântărind însă riscul și iscusința necesară, acestei primejdioase aventuri, Alexandru Vaida Voevod rămâne neclintit în hotărârea sa: “Am răspuns că sunt foarte recunoscător, atât M. Sale Reginei cât și perechii Bibescu, pentru bunăvoință. Nu pot însă să-mi schimb hotărârea (…) Dacă m-am decis să-l trimit pe Cădere la Vladivostok, am fost determinat de cunoașterea și aprecierea lui, ca potrivit; totodată, având însă și în vedere că are să îndeplinească misiunea, ca slujbaș al Statului, în subordinea mea. Ca atare, are să execute ordinele mele. Și cum aș putea da eu ordine perechii Bibescu, acceptând ca aceștia să facă din amabilitate, un serviciu statului?! Nu am cedat (…) Va fi datoria lui Victor Cădere și a lui Voicu Nițescu de a descrie ce au avut de pătimit pentru munca executată în mod strălucit, Analusis-ul lui Nițescu din Iași la Vladivostok – în plină revoluție e numai în parte descries. Iar ceea ce a prestat și a suferit V. Cădere, făcându-și integral și cinstit datoria, va trebui să fie relatat de dânsul…“ (idem. p.34).

De fapt, era vorba de o misiune pe timp de război, secretă și deopotrivă de front, pe un teritoriu îndepărtat din Orientul Extrem, într-un tărâm prea puțin cunoscut.

Rătăciţi în pustietăţile Siberiei, peste 10 mii de prizonieri români erau la capătul speranţei neştiind dacă ţara unită îşi va aminti de ei. Norocul multora dintre aceştia a fost că un român transilvănean, curajos şi cu suflet mare, îndrăznise să semneze „contractul” care avea să-i aducă acasă.

 

 

 

 

 

 

Concordatul cu Vaticanul

 

Chiar din momentul cunoştinţei cu Ceretti, „trimisul extraordinar al Papei”, Al. Vaida Voevod doreşte să discute realizarea Concordatului cu Vaticanul. Brătianu, ştiind că va părăsi curând Conferinţa, întârzia tratativele pentru „resolvirea unei probleme atât de grele”. Totuşi, emisarul Transilvaniei la Paris crede că e nevoie în acest caz de „autoritatea” fruntaşului liberal (18.06.1919). În data de 12 august îi comunică lui Maniu: „Sârbii au încheiat Concordatul. Ar trebui să-l încheiem şi noi cât de curând, înainte de se va iscăli Tratatul de Pace cu Ungaria. Stăruieşte pe lângă dl. Brătianu arătându-i pericolul întârzierei şi câştigul enorm ce-l are Roma, buclucul ce ni l-ar face maghiarii şi pierderile noastre”. E una din chestiunile pe care le urmăreşte cu perseverenţă obsedantă. La 29 septembrie solicită Preşedintelui Consiliului Dirigent „autorizarea” de a începe discuţiile în vederea înfăptuirii Concordatului: „Iţele se pot urzi de aici poate mai bine chiar şi decât la Roma”. Speră în ajutorul „unor francezi”. Susţine că viitorul ambasador la Vatican să fie competent în „stările complicate confesionale din Transilvania”. Iată de ce îl exclude ca posibil candidat pentru funcţie pe Vladimir Ghica. Om de acţiune, conchide: „… îmi voi lua libertatea de a nu mai sta cu mâinile în sân”.

Alexandru Vaida Voevod era convins și afirma mereu că a-i învrăjbi pe români din motive confesionale e o gravă eroare. Dovadă stă contribuția lui subtanțială în construirea și edificarea Catedralei Ortodoxe din Cluj. A pus umărul la această zidire, atât în calitate de om politic, cât și ca fiu al Bisericii Române Unite cu Roma, având în arborele genealogic doi episcopi de Blaj – Ion Bob și Ion Lemeni. Catedralei ortodoxe clujene, cu prilejul inaugurării, i-a dăruit marele jilț episcopal. Așa se explică faptul că numele său e inscripționat printre ctitori, în altarul Bisericii episcopale din Cluj.

În problematica acțiunilor delegației române la Conferința de Pace, considera că de maximă importanță era Concordatul cu Vaticanul.

“E timpul – îi scria în data de 21-25 mai 1919, lui Iuliu Maniu – sper să deschidem și noi discuția (…) în chestia Concordatului“. Într-un document inedit, transmis nouă, la redacția revistei Tribuna, în 13 februarie 1982, gazetarul Ion Clopoțel își amintea cum Al. Vaida Voevod considera că “ Ar fi prea monotonă la români o singură religie. Existând două (ortodoxia și catolicismul – n.n.), ele pot activa mai fertil prin emulație“.

Într-o epistolă trimisă din Sibiu în 23 iunie 1948, tatălui meu, el recapitulează fapte și evenimente legate de destinul Bisericii greco-catolice și implicit de realizarea istorică a Concordatului cu Vaticanul : “La timpul său, când am realizat Concordatul, am primit cea mai mare decorație papală, Sf. Grigore, de care e legat titlul de conte papal, cu dreptuln de moștenire asupra fiului prim născut. Astfel, după moartea mea, moștenești tu titlul. Decorația am depus-o la Astra, împreună cu cea de Cav. de Malta etc., toate în gradul mai înalt“ și adaugă – “ Invocând situația noastră din trecut : 1. Biserică donată și sumele pentru procurarea casei parohiale, tot de noi, apoi chestia decorației (…) N.B. Chestia cu decorația o poate oricând confirma fostul Min. de la Vatican și, acolo, ei, desigur, după registrele lor“.

Bunul său prieten, Episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, (viitorul Cardinal !) își amintea în februarie 1932 : “Socot cea mai scumpă răsplată pentru lupta vieții sale că Pronia l-a ales pe el să facă istorica Declarație în 18 octombrie 1918, în Parlamentul din Budapesta, în numele unui neam întreg ce se dezrobea “ (Franger sed non flectar – Al. Vaida Voevod, Patria nr. 39, 27.02.1932, p. 1).

Insistent, în 20 octombrie 1919, cere “ autorisarea ca să intru în discuții asupra Concordatului (…)“ Discută cu Dl. Mișu și M.S. (Majestatea Sa – n.n.) importanța chestiei Concordatului.

În problema Concordatului, l-a avut alături, solidar, pe Brătianu : “ Mult aș regreta și din causa aranjărei Concordatului, retragerea lui Brătianu, căci nu văd pe nimeni care ar putea resolvi cu destulă autoritate și căldură patriotică, problema aceasta grea, afară de dânsul“ (Paris, 18.06.1919).

Alexandru Vaida Voevod era deplin conștient de importanța acestui demers politic, fiind de asemenea convins de rolul determinant al ortodoxiei în istoria poporului român.

 

 

Francmasonii

 

Nu se ştie cu absolută certitudine dacă personalităţi precum Ion Budai Deleanu sau Simion Bărnuţiu au fost francmasoni, dacă depuseseră jurământul frăţiei, dar e neîndoielnic prin ceea ce au scris şi au rostit, prin modul cum au trăit, că gândeau în spirit masonic. Aceste realităţi de climate sufleteşti, de sensibilităţi inţiatice, pot fi detectate în biografia lui Al. Vaida Voevod cu mult înainte ca el să fi devenit de facto membru al unei loji masonice.

Studenți la Viena, într-o atmosferă de neliniște socială, împreună cu Iuliu Maniu, hotărăsc : “ a organiza o tovărășie clandestină de complotiști, sub influența ideilor revoluționare și antiaustriece ale italianului Marrini. Cei aproxaimativ 20 – 25 de tineri decid ca această organizație secretă să poarte numele Avram Iancu“, emblema gravată pe sigiliul ei reprezentând “un vultur care ține în gheare un șarpe, sfărâmându-i capul cu ciocul“ (Memorii, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p.144). Caracterul subteran al acestui grup conspirativ presupunea mai mult decât discreție, teoretic vorbind, membrii ei trebuiau să activeze sub semnul tainei, să execute eventuale misiuni și ordine, fără crâcnire. Îmrejurările i-au risipit treptat, dar din această “frăție“ a Iancului, observă Al. Vaida Voevod – “experiențele ce le-am dobândit au fost destul de importante pentru toată acea generație : festina lente“. De fapt, această “pecete a tainei“ (vorba lui Mateiu I. Caragiale), Al. Vaida Voevod o socotea a fi un nobil dat spiritual, social-istoric și estetic, blazon al teosofilor, al umbrei. Într-o astfel de postură îl vede pe Horea și războiul lui, ca preambul al Revoluției franceze din 1789. Era un “jurământ“ de aspirații naționale ale românilor transilvăneni, asociate cu o veche datină rurală din Apuseni, a “frățiilor de cruce“ din străvechiul Zarand (v.Al. Vaida Voevod, Revoluția lui Horia, Ed. Tiparul Academic, 1934). Pe linia aceluiași concept “ frățesc“, se situează, în parte și activitatea lui cu adevărat europeană și patriotică, având în centru Palatul Belvedere din Viena și persoana Princepelui Moștenitor, Franz Ferdinand, a așa-zisului Cerc de la Belvedere.

E lesne de observat că atunci când în Parlamentul de la Budapesta a citit Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, întemeiată pe principiile wilsoniene, în discursul său care înfierează „sclavia şi atârnarea”, apelând la egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu, la dreptul lor de a fi liberi, între cuvintele sale şi preceptele enciclopediste sau ale Constituţiilor masonice ale lui Anderson din 1723, e detectabilă o relaţie structurală. Pasul propriu-zis îl face la Paris, în timpul în care apăra interesele României la Conferinţa de Pace. În data de 14 mai 1919, şapte reprezentanţi din delegaţia română la Paris-Versailles – Al. Vaida Voevod, Caius Brediceanu, Mihai Şerban, Gh. Crişan, Ion Pillat, Traian Vuia şi Voicu Niţescu – cer Lojii Ernest Renan din capitala Franţei a fi iniţiaţi. Solicitarea era însoţită de un certificat eliberat de către Legaţia României la Paris, din care rezulta inexistenţa cazierului judiciar pentru aspiranţii la masonerie. La 24 mai 1919, Marcel Huart, redactor la ziarul Le Temps şi venerabil al Lojii, adresându-se Marelui Consiliu al Ordinului remarca: „Aceşti profani nu sunt decât de puţină vreme la Paris. Ei se vor reîntoarce după încheierea definitivă a păcii în România, unde anumite societăţi secrete funcţionează, dar unde francmasoneria nu există şi unde, admişi în ordinul nostru, ei se vor grăbi să constituie unul sau mai multe ateliere afiliate Marelui Orient al Franţei (…) vă rog deci a binevoi să autorizaţi Loja Ernest Renan să scurteze pentru aceşti profani procedura de anchetare înaintea iniţierii (…) de a li se conferi rapid şi în acord cu Consiliul Ordinului, gradele succesive de companion şi maestru” (apud. Francmasoneria vehicul pentru recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, în suplimentul ziarului Ziua, 1.12.2002, p.10). În fine, în seara zilei de 7 iulie 1919 ei au fost invitaţi în monumentalul edificiu al Marelui Orient al Franţei, din strada Cadet nr.16. După ce cu o zi înainte fusese audiat personal, în 29 iulie 1919, venerabilul Lojii Ernest Renan îi confirmă lui Al. Vaida Voevod acceptarea în unanimitate a primirii românilor în francmasonerie. Prin intermediul frăţiei masonice are prilejul să abordeze personalităţi precum senatorul Mascurand, preşedinte al Comitetului Republican al Comerţului, Industriei şi Agriculturii şi pe adjunctul ministrului de interne, Favre. În Memoriile sale, omul politic român îşi aminteşte atmosfera în care la Paris decurgea întâlnirea cu un frate-mason:     

„- Favre: Eu sunt francmason!

• V. V.: Şi eu… dar eu sunt şi medic…
• Favre: Şi eu (ne strângem mâinile zâmbind).
• Amândoi: Ne vom înţelege mai uşor”. (Memorii,I, Ediţie îngrijită de Alexandru Şerban, Ed. Dacia, 1995, p.116).

Alexandru Vaida Voevod insistă a-i prezenta lui Iuliu Maniu date privind un așa-zis “cerc (…) cu caracter francmason“, condus de către Mascurand – “ senator ales în Paris, unul dintre mărimile comerciale și financiare ale Franței“, coordonând o rețea “ în cari se țese și se urzește de multe ori soarta Franței“ (12.09.1919).

Despre Mascurand discută în paginile redactate între 12-17 septembrie 1919, descriindu-l prezidând un soi de „club al venerabililor… cu caracter francmason”. Insistă asupra acestui aspect: „Milionarii Parisului, oameni de afaceri, şi-au aranjat în Avenue de l’Opéra localităţi somptuoase în cari se ţese şi urzeşte de multe ori soartea Franţei”. În urma participării la „4-5 lucrări ale Lojii”, comentând deosebirile de ritual şi concepţie între masoneria franceză şi Ordinele masonice din Anglia şi America, el constată: „Fireşte că rostul adevărat al masoneriei e cu totul altul: protecţia frăţească” (idem, p.121). Într-o amplă corespondenţă, datată Paris,        21-25 mai 1919, Al. Vaida Voevod formulează un impresionant şi amplu monolog, o adevărată mărturisire de credinţă a patriotului român: „Două mari organizaţii stăpânesc omenimea şi îmbrăţişează rotogolul Pământului: biserica romano-catolică şi francmasoneria (…) Lipsa unei serioase organizaţii francmasonice la noi a avut nesfârşite consecinţe fatale pentru cauza noastră înainte de război, în decursul războiului şi mai cu seamă la pertractările Conferinţei de Pace. În tot momentul dai de situaţii care nu-ţi permit o explicare: o putere nevăzută îţi paralizează argumentele ireproşabile, logica faptelor ducând ad absurdum orice nex causal. Yugoslavii, polonezii, ceho-slovacii, fără de legăturile francmasonice de cari dispuneau, nu ar fi putut nicicând ajunge ceea ce au ajuns, cu toate că şi ei sunt supuşi unui tratament destul de maşter (…) Maghiarii, evreii şi saşii îşi au lojile. Acestea sunt în strânsă legătură cu Marele Orient german şi cu toate organizaţiile mari din lume. Posibilitatea de a le controla ne lipseşte şi ne va lipsi şi pe viitor, dacă nu vom căuta să stăpânim şi pe acest tărâm situaţia (…) Am intrat în relaţii cu francmasonii (…) Am negociat cu ei. Odată organizaţi am putea să ne adaptăm ritualul conform trebuinţelor şi mentalităţii noastre specifice. Contactul şi afilierea la marea lojă a Franţei ne-ar permite să paralizăm prepotenţa francmasoneriei maghiare, ovreieşti şi săseşti în interiorul ţării şi să avem un sprijin puternic internaţional. Pe încetul i-am asimila noi în organizaţiile noastre pe străini, nu ei pe noi. În străinătate nu am mai fi consideraţi ca un fel de semisălbatici, cari nici măcar până la organizare francmasonică nu au evoluat. Ni s-ar deschide o mie de porţi pe cari altcum în veci pururi le vom găsi închise. Nu se va coborî raiul pe pământ pentru noi, însă tot nu vom muri de atâtea ori cu dreptatea în mână. Avându-le toate acestea în vedere m-am hotărât. Astăzi ne-am anunţat 7 inşi intrarea, prezentând actele prescrise. O să te ţin în curent conform datoriei prieteneşti şi oficiale (s.n.) ce o am faţă de tine. Zic: să dea Dumnezeu să fie într-un ceas bun pentru neamul nostru şi – te rog să adaugi: «şi, pe lângă binecuvântarea mea într-un ceas cu noroc!»”.

Textul, formulările şi raţionamentele lui Al. Vaida Voevod ar putea contraria, ele însă trebuie judecate ca fiind un document diplomatic adresat gândirii profane, unor stări din mediile social-politice româneşti din anii ’20 ai secolului XX. Într-adevăr, la masa verde a Conferinţei de Pace de la Paris-Versailles, numeroşi reprezentanţi de seamă ai marilor puteri, ca şi cei ai statelor sud-est europene, erau masoni. Imperativul care stă la baza deciziei sale, Al. Vaida Voevod îl socoteşte a fi o legitimitate cu caracter naţional. Dezideratul îl vedea împlinit graţie acelei „protecţii reciproce frăţeşti” de care aminteşte în Memorii. Integrarea în acest cerc îi putea duce pe români „în rând cu Lumea”, la risipirea unor cabale şi conjuraţii care au minat drumurile istoriei noastre. Interesant este că aliniatul imediat următor al acestui maraton epistolar de 23 de pagini descrie negocierile sale „cu cercurile catolice, ca să primească în seminariile lor teologi nu numai uniţi, români, ci şi maghiari şi şvabi”. Într-o scrisoare adresată tatălui meu (ing. Mircea Vaida Voevod) la vârsta senectuţii, datată Sibiu, 23 iunie 1948, îşi aminteşte: „La timpul său când am realizat Concordatul, am primit cea mai mare decoraţie papală, Sf. Grigore, de care e legat titlul de Conte Papal cu dreptul de moştenire asupra fiului prim născut. Astfel, după moartea mea moşteneşti tu titlul. Decoraţia am depus-o la Astra, împreună cu cea de Cavaler de Malta etc. toate în gradul mai înalt” (Arhiva familiei). Aşadar, francmasonului Al. Vaida Voevod i-au fost conferite cele mai nobile distincţii ale Bisericii Catolice.

În anul 1988 unul dintre foştii şefi de cabinet ai      prim-ministrului Al. Vaida Voevod (din grupul de tineri consilieri între care V. V. Tilea, Petre Ţuţea, Ionel Gaspar,    A. Popa, Aurel Butean, D. Moldovan etc.), şi anume Virgil Stelea îmi istorisea o întâmplare insolită. La încheierea Conferinţei de Pace s-a organizat în mod firesc un fastuos banchet, foarte mediatizat în presa vremii. Tot atunci, la miezul nopţii, în culisele teatrului de la Versailles a avut loc, ferit de ochii ziariştilor curioşi, un alt banchet al prezenţelor masonice din întreaga lume. Era, iată o demonstraţie rituală, o libaţie nocturnă a puterilor care, după lungi ani e război şi moarte, realizaseră pacea. Am în faţă prima sa legitimaţie „Carte d’Identité masonique”, ca membru al Lojii Ernest Renan şi alături Decretul Suveranului Mare Comandor – Mare Maestru al Ritului care în urma votului unanim al Sacrului Colegiu l-a proclamat (alături de Pantelimon Halippa – n.n.) la 20 iunie 1923, membru emerit al Supremului Consiliu 33 din România.

 

Provinciile istorice şi Unirea

 

Doi distinşi domni cu aer de epocă se plimbau în preajma Pieţii De la Concorde în ziua de 1 Mai 1919: premierul Ion. I. C. Brătianu şi şeful misiunii ardelene din delegaţia română la Conferinţa de Pace, Al. Vaida Voevod:

„- Bucovina ca Bucovina, ea nu a dorit unitatea, a primit-o de silă”, spune Brătianu.

„- Noi, ardelenii, am lucrat pe cât am putut pentru unitatea naţională”, replică Vaida Voevod.

Opinia lui Brătianu e sintetizată astfel: „Acum se ivesc curente separatiste (…) unde vom ajunge în loc de a ne uni tot mai strâns vom lua o direcţie spre autonomii şi spre separatism? (…) Avea nădejdea că va putea pune temeliile viitoarei dezvoltări şi unităţi sufleteşti a neamului” (6.05.1919). Explicaţiile pe care Al. Vaida Voevod le dă lui Maniu pornesc „de pe timpul dacilor”… Constată că o anume „conştiinţă autonomistă a fost dezvoltată şi în sânul poporului românesc (…) Ea nu va putea fi înlăturată din instinctul nostru în mod brusc. Pe încetul, ţinând seamă de aceste stări faptice se va putea închega unitatea sufletească”. Ceea ce propune şi se pare că el era în consens cu majoritatea oamenilor politici români din Transilvania, era „Împărţirea întregului nostru teritoriu în 4-6 provincii”, cu parlamente alese prin sufragiu universal, în fruntea provinciilor se preconiza existenţa unui guvernator, „în parlamentul Regatului s-ar trimite de fiecare parlament provincial o cotă parte de deputaţi”. Modelul federal îl considera doar o etapă pragmatică spre realizarea unei unităţi structurale a statului şi a naţiunii. La 9 octombrie 1919, acum în calitate de „prezident al delegaţiei” propune menţinerea Consiliului Diligent în Transilvania „şi după Constituantă” până ce „unificarea instituţiilor şi a culturei, sentimentelor, limbei nu va fi desăvârşită măcar în parte”. Departe însă de Al. Vaida Voevod ideea separatistă!

Privitor la fenomenele de fracţionare, de rupere a întregului, vizibile în ţările vecine exclamă: „Griji pentru Dumnezeu! Ne ameninţă peste o jumătate de an aceeaşi desbinare care îi roade pe yugoslavi şi pe cehoslovaci dacă nu vom reserva un drept oarecare destul de larg pentru perioada de transiţie a provinciilor nou alipite” (8.02.1920). Nu a prea fost timp pentru „transiţie”. România unită avea încă destui vrăjmaşi interni şi externi. Exista şi spectrul unei posibile anarhii. La 28 noiembrie 1919, Al. Vaida Voevod a fost ales Preşedinte al Adunării Deputaţilor României Mari. În răstimpul cât a fost premier al delegaţiei române la Conferinţa de Pace, el a semnat cele dintâi dintre documentele care constituiau recunoaşterea internaţională a României moderne reînviate sub semnul Unirii.

 

 

 

Succes la Londra

 

„Resultatul călătoriei mele la Londra este: încrederea unanimă a opiniei publice engleze faţă de curentele nouă din România, representate prin blocul al cărui miez îl formează ardelenii (…) Nu vorbesc numai de cercurile oficiale, ci şi de presă, fără deosebire de partid, confesiune etc. şi de întreaga opinie publică…” Aşa îşi începe prim-ministrul român scrisoarea adresată lui Iuliu Maniu la 8 februarie 1920. Cu puţine zile înainte ca el să expedieze amintita corespondenţă, The Observer (2.02.1920) nota: „În persoana d-lui dr. Vaida Voevod cel dintâi prim-ministru al României Mari, ţara noastră salută de bun venit pe un bărbat remarcabil, care simbolizează în persoana sa încoronarea năzuinţelor istorice ale naţiei sale”. O avalanşă de articole elogioase în – Dayly Chronicle, The Times, Manchester Guardian, Morning Post, Liverpool Courier, New Est şi Queer etc. fac o propagandă entuziastă premierului român şi ţării sale. Cum însuşi relevă „chestia minorităţilor confesionale” îi consuma cele mai încordate eforturi la Londra. Un exemplu de complot în stil bizantin sau mai bine zis balcanic a fost schimbarea guvernării Vaida Voevod exact în perioada când acesta obţinea cele mai răsunătoare succese în străinătate. După recunoaşterea Basarabiei de către Conferinţa de Pace, meschinele intrigi de la Bucureşti se înteţesc, veleitarii nu mai au răbdare. Premierul britanic Lloyd George regretă sincer plecarea liderului politic român. Acesta adresează interlocutorului său o solicitare:

„- Al. V. V.: Rog pe Excelenţa Voastră să acordaţi sprijinul ce mi l-aţi dat şi promis mie şi succesorului meu, după ce eu nu mai sunt prim-ministru.

– Lloyd George: Cum?

– Al. V. V.: Fiind demisionat de două zile nu mai sunt preşedinte de Consiliu. A fost numit în locul meu dl. General Averescu.

– Lloyd George: Se poate aşa ceva? În absenţa           d-voastră? Nemaipomenit!” (apud. V. V. Tilea Acţiunea diplomatică a României).

Nemaipomenit?… Mă întorc şi recitesc motto-ul cărții Crailor de Curtea Veche a lui Mateiu I. Caragiale, desprins din pledoaria de avocat, rostită la Bucureşti de preşedintele francez Raymond Poincaré.

La 13 martie 1920 îi telegrafia lui Ştefan C. Pop, conştient că e pregătit să bea cupa cu cucută care i se oferea: „Intrigile nu te supere. Vom face tot ce e spre binele Ţării. Am tremurat pentru pacea cu Rusia. Mi-am făcut cu prisosinţă datoria. Pot răspunde în faţa lumii şi a istoriei că nu din vina mea se strică prin intrigi, ce eu am pregătit cu înţelepciune”.

 

 

 

Arta negociatorului

 

 

Ceea ce V.V. Tilea denumea prin Acțiunea diplomatică a României. Nov. 1919-Mart. 1920 (Tipografia Poporului, Sibiu, 1925), ține de anumite abilități înnăscute sau deprinse într-o meticuloasă și complicată școală a vieții. La Conferința de Pace, la Paris și apoi la Londra, Alexandru Vaida Voevod, devenit premier la 1 Decembrie 1919, dovedește dintru-nceput o poziționare morală și deopotrivă loială față de linia conduitei politice dovedite de înaintașul său. Comentatorii au remarcat îndeobște “ utila sa abilitate diplomatică (…) Vaida Voevod, incontestabil cunoscător al problemelor Transilvane“ făcând dovada “ de bun diplomat și patriot“ (…) A demonstrat prin eleganță și stil, o comportare admirabilă (…) în interesul țării “. O coordonată lăuntrică a ceea ce se înțelege prin “ noblesse oblige“ (Z.Ornea, Un implicit act de solidaritate, în Dilema nr. 324, 23-29.04.1999, pag.10).

Nu pare, iată, întâmplător că ambii frați Vaida Voevod, Alexandru și Ion, ca primă alegere a carierei, optaseră la Viena pentru Academia de studii orientale, de unde erau aleși diplomații Imperiului. Alexandru, fratele mai mare, a părăsit ideea de carieră diplomatică sub semnul vulturului bicefal, deoarece, fiind invitat de către vice-directorul instituției, consulul Hozinger, la o discuție oficială, i s-a comunicat că prezența a doi români, ca studenți în această redută imperială, e prea mult… Astfel, el a renunțat în favoarea fratelui său.

La areopagul păcii, deși ultimatumul celor Mari pretindea supunere “ fără discuție “, diplomatul român a acceptat semnarea Tratatului Minorităților, doar cu excluderea anumitor articole și clauze umilitoare. Apreciind cum se cuvine valoarea principiilor wilsoniene pentru destinul românilor, nu ezită în anumite împrejurări, în discuții intime, să constate că lumea e condusă de “bătrâni“, de gerontofilia care domină în relațiile dintre “imperii“, unde dictează “cei 5 dictatori ai lumii“ (25.08.1919), într-o stranie “ sindrofie de babe“ și chiar de “ticăloșia celor mari“ (11.06.1919).

“M-am hotărât, comenta el la 15 decembrie 1919 (…) că nu e permis să riscăm a pierde măcar o părticică din ceea ce cu atâtea jertfe, cu atâtea vieți de eroi, cu atâtea nefericiri familiale, s-a dobândit. M-am hotărât să fac acest salt în prăpastie, căci știam că, deși poate eu unul voi fi o jertfă, totuși țara va fi salvată de urmările grave ale unei rupturi cu aliații. Și știam că în acea prăpastie, nu schilăvire, nu moarte ne așteaptă, ci așteaptă prietenia Americei, Engliterei, Franței, Italiei, a marilor noastre aliate de ieri, de azi și de mâine“. E într-adevăr adevărată observația că în “politica internațională“, indiferent de adevăruri și dreptăți – “ înving cei care știu să negocieze“, mizând “pe arta negocierii“ (Valentin Stan, Știința negocierii și arta eșecului victorios !, în Historia, Nr. 66, iunie 2007, p.59).

Prins în vârtejul tratativelor diplomatice, nu degeaba îl sfătuia pe bunul său prieten Iuliu Maniu : “ Iubitul meu ! Limba rămână-ți căptușită și pe viitor, pe o parte cu mătase, pe cealaltă cu catifea. Și miere dulce fie cuvântul tău“. Dar, conchide subtilul negociator, spre a fi respectat – “ Numai dacă vor ști mișeii, proștii și obraznicii, că știi tăia, vei răzbi…“.

Alexandru Vaida Voevod, sau Fidus, cum semna când conspira pentru neamul său “ a fost omul providențial pentru o împrejurare providențială“ (Sever Stoica, Mileniul, Editura Presei românești de specialitate, Cluj, 1934, p. 22). Același comentator referindu-se la rolul său la Conferința de Pace afirma : “ … la Conferința de Pace de la Paris, neamul românesc a trimis cel mai dibaciu diplomat pe care l-ar fi putut trimite, pe D-nul Alexandru Vaida Voevod, care n-a fost în carieră diplomatică și care n-a învățat la Academie, diplomația, dar pe care viața și lupta pentru neamul său l-a pus totdeauna în situația de a face întrebuințare de aceste calități, de a le cultiva și de a le rafina mereu“.

Experții constată în formarea lui Al. Vaida Voevod, ca diplomat, existența perioadei de “ucenicie“ vieneză, în Cercul de la Belvedere, în preajma moștenitorului la tron. Astfel se acumulaseră o seamă de esențiale experiențe, precum “misiunea“ îndeplinită “în mod magistral“ prin Declarația rostită în Parlamentul maghiar, în 18 octombrie 1918, contactele intense cu personalități ale vremii, români și străini, sau cum se exprima omul politic – “ spre a-mi fi putut însuși unele abilități de la mari fregoliști ai diplomației, Machiavelli, Talleyrand și Fouche“ (Memorii). Uzând de o anume “flexibilitate în tratative“, el s-a comportat la Conferința de Pace, cu rafinament și abilitate, fiind unul “dintre diplomații români de talie europeană“ (Vasile Ciobanu, Activitateadiplomatică lui Alexandru Vaida Voevod la Paris, 1918). Meritele sale de subtil diplomat sunt remarcate de către numeroși cercetători și analiști a evenimentelor din perioada 1918-1920 (Viorel Faur, Corespondențe inedite : Al. Vaida Voevod, în Cele 3 Crișuri, 1990 nr.4-5, p. 10-12 ; Al. Vaida Voevod, Memorii, vol. I-IV, Ed. îngrijită, note și comentarii de Alexandru Șerban, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994-1998 ; Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod între Belvedere și Versailles, Ed. Sincron, Cluj, 1993 ; Mihai Racovițan, Al. Vaida Voevod între Memorand și Trianon (1892-1920), Ed. II-a,Sibiu, 2000; Horia Salcă, Florin Salvan, Dr. Al. Vaida Voevod – Corespondență 1918-1920, Brașov, Biblioteca județeană “Gh. Barițiu“, Ed. Transilvania Express, Brașov, 2001; Ruxandra și Daniel Nazare, Corespondență George Moroianu – Al. Vaida Voevod, 1895-1934, prefață de Gh. Iancu, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2011).

Virgil Stelea, un diplomat cu experiență din preajma lui Alexandru Vaida Voevod și a lui V.V. Tilea, remarca : “Vor rămâne o enigmă mijloacele geniale preconizate de noul conducător român (Al. Vaida Voevod – n.n.), prin cari în câteva zile a știut să creeze o atmosferă binevoitoare Dl. Vaida a știut să cucerească simpatiile cercurilor britanice (…) din 4 la 21 februarie 1920 este la Paris (…) Acest om nou, cu vederi noi putea realiza înțelegerea“ (Virgil Stelea, Crâmpeiei din activitatea diplomatică a Dlui. Vaida Voevod, în Chemarea, nr.9, 28.02.1932).

“M-am hotărât să iau eu asupra mea sarcina iscălirei tratatelor litigioase“ – își amintește premierul român. La Paris, Clemenceau îi declara : “ Da, Basarabia va fi a României“, iar Lloyd George îi spune în mod direct : “ Sprijinul care l-am dat României se atribuie pedeaântregul încrederei ce-am avut-o cu toții în persoana și în guvernul D-voastră“ (ibidem).

Astfel, “răsbi“ el să convingă Conferința Păcii și toate prejudecățile îmbătrânirii Marilor Moșnegi : “Moși la francezi, moși la englezi, la americani, la italieni“ (20.03.1919). Știa că “Moșii au votul ! “ Acesta era “ultimul front“, în ale cărui tranșeie s-a hotărât întregirea : România Mare !

 

 

 

Scrisori către viitor

 

Extrem de vastă problematica legată de Marea Unire, de recunoaşterea ei la Conferinţa de Pace de la Paris-Versailles, găseşte numeroase răspunsuri, accente şi nuanţări atât de necesare, în corespondenţa pe care Al. Vaida Voevod a expediat-o din capitala Franţei, mai cu seamă lui Iuliu Maniu. Acesta din urmă îi scria la 1.09.1919, din Sibiu: „Sunt cu toată admiraţia pentru lucrarea ce o desvolţi în Paris şi nu numai din scrisorile Tale, fără şi din raportul verbal al celor cari vin din Paris, văd că lucrezi cu o insistenţă şi cu o sârguinţă pentru cari toţi suntem datori cu recunoştinţă”… Maniu îi recunoaşte prietenului său, Al. Vaida Voevod, meritul de a fi reformulat o metodologie diplomatică, „prea strâmtă (…) dedată – a lucra până acum în proporţii mai mici,” la o scară în acord cu noile dimensiuni ale României Mari şi cu acelea ale „vârtejului(…) mondial”. Destinatarul majorităţii scrisorilor, Iuliu Maniu, defineşte astfel semnificaţia amplului epistolar, important nu numai pentru prezent, dar şi pentru menirea sa de a stabili repere şi concluzii istorice: „Sunt nespus de mulţămitor pentru scrisorile tale atât de interesante şi pline de informaţii preţioase pentru mine şi de mare valoare şi pentru judecarea în viitor a lucrurilor” (s.n.) .

Parcurgând sutele de pagini pline de vervă, animate de plasticitatea portretizărilor, de un farmec nativ aparte, e lesne de înţeles că ele nu erau menite doar destinatarului. Sunt „prevestiri”, confesiuni, evaluări, consideraţii vizionare pe care el nu le adresa cuiva anume, ci Timpului.

 

 

 

Mircea Vaida-Voevod

 

 

 

 

Notă asupra ediţiei

 

 

Volumul de faţă dă pentru prima dată luminii tiparului corespondenţa lui Alexandru Vaida Voevod de la Conferinţa de Pace (Paris-Versailles, februarie 1919 – februarie 1920), către Iuliu Maniu (41 de scrisori) şi către Mihai Popovici (7 scrisori). De asemenea, într-un capitol aparte am adunat o seamă de înscrisuri adiacente textelor mai sus-menţionate: scrisori având alt expeditor decât Al. Vaida Voevod, memorii semnate de Al. Vaida Voevod împreună cu N. Mişu), diverse documente (dintre care o parte în limba franceză). Subliniez că 5 dintre documentele amintitului capitol II, sunt misive al căror destinatar este Alexandru Vaida Voevod.

Public, astfel, scrisorile de la Conferinţă (epistole, rapoarte, note), existente în arhiva familiei sub forma unor dactilograme, revăzute de autorul lor, împestriţate din loc în loc cu corecturile sale. Acest epistolar mi-a fost încredinţat de către vărul meu, inginerul Ioan German, care le-a păstrat cu pioasă grijă de-a lungul anilor. Notez că faximilele originale ale documentelor au fost donate de către bunicul meu Arhivelor Statului din Sibiu. Fără îndoială din respectiva sursă, dar și din alte depozite arhivistice (Brașov, București, etc.), unele texte au fost deja publicate, unele informații au fost utilizate de către diverși cercetători (Horea Salcă și Florin Salvan, Alexandru Vaida Voevod. Corespondență, 1918-1919, 2001;Alexandru Vaida Voevod europeanul, 2002, Biblioteca Județeană “Gh. Barițiu”, Ed. Transilvania Expres, Brașov; Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod între Belvedere și Versailles (însemnări, memorii, scrisori), Ed. Sincron, 1993; Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. I-IV, Ed. Dacia, 1994, 1995,1997, 1998, ediție îngrijită de Alexandru Șerban; Corneliu Mihail Lungu și Ioana Grigore, 1920. Un act de justiție. Documente, Ed. Elian, București, 2001, 5 documente). Volumul de față cuprinde sub titlul generic de scrisori, o foarte interesantă suită epistolară, rapoarte, însemnări, procese verbale, memorii, extrase de presă, telegrame. Perioada în care au fost emise respectivele înscrisuri este cuprinsă între 20.02.1919 și 08.02.1920.

Excepție fac – textul ultimatumului adresat României de către Consiliul Suprem al Puterilor Aliate, la 15 noiembrie 1919, publicat în traducere românească în ziarul Viitorul; o notă privind întâlnirea lui Alexandru Vaida Voevod cu emisari ai clerului englez, în data 30.01.1920. Desigur, Alexandru Vaida Voevod este expeditorul majorității misivelor. Disparat, mai sunt prezenți și alți expeditori, precum: Caius Brediceanu, Octavian Goga, Emil Isac, Mihai Popovici, Gh. Pop, Iuliu Maniu, Nicolae Mișu, N. P. Comnen, Ion Erdely, Virgil Viorel Tilea, iar dintre străini – George Clemenceau, Charles J. Vopicka, Edvard Benes. În cele mai multe cazuri adresantul este Iuliu Maniu, ca Președinte al Consiliului Dirigent cu sediul la Sibiu. Totuși, nume ca – Alexandru Vaida Voevod, N. Mișu, Mihai Popovici, dar și Clemenceau, se regăsesc printre destinatari.

Dând tiparului corespondenţa lui Alexandru Vaida Voevod de la Paris-Versailles, volumul de faţă pune pentru prima dată la îndemâna cititorului corpusul compact, aproape complet, al acestui epistolar insolit adresat de marele om politic lui Iuliu Maniu şi Mihai Popovici, aflat în arhiva familiei Vaida Voevod.

Am intervenit tacit în adaptarea la normele ortografice actuale a textului, însă numai acolo unde mi s-a părut necesar şi util, încercând a nu modifica sau altera specificul de mediu şi epocă al limbii, al grafiei, al exprimării. Am păstrat de asemenea, intacte formele unor prescurtări sui generis            (r. catolică = romano-catolică, p. = pentru etc.) tocmai pentru că sensul lor este uşor de înţeles.

Corespondenţa lui Alexandru Vaida Voevod de la Conferinţa de Pace cuprinde o multitudine impresionantă de probleme, de date şi detalii, multe dintre ele puţin cunoscute. Privitor la prima ediție a Scrisorilor, istoricul Dan Berindei, într-o epistolă olografă adresată prefațatorului și îngrijitorului cărții, conchide: “ Scrisori de la Conferința de Pace ale bunicului Dvs. Sunt de un deosebit interes și contribuie mai ales în a demonstra rolul său în momentele decisive pentru români, în necontenita lor luptă de afirmare și apărare ” (29.06.2005). Purtând amprenta confidenţialităţii o seamă din cele ce se exprimă în aceste texte au un caracter strict personal, de mărturisiri. Studiul introductiv ca şi succintele prezentări ale scrisorilor s-au concentrat asupra tematicii Unirii şi a recunoaşterii ei internaţionale. Publicând acest complex epistolar punem la îndemâna specialiştilor un document de istorie şi viaţă, prilej de studiu şi meditaţie.

Nici după trecerea anilor, după anume împrejurări care l-ar fi putut marca profund, Vaida-Voevod, un caracter puternic și franc peste măsură, nu numai că nu păstra în sinea sa vre-o râcă sau amărăciune, privind în urmă silueta unui Brătianu monumental. S-ar putea să fie o nobilă simțire a celui care, continuându-l pe înaintaș, obținuse la Paris-Versailles, o Românie cu adevărat Mare.

Dacă e ceva care îi aproprie și îi aseamănă întrutotul pe acești mari bărbați de stat, aparent duri, adevărate efigii solemne, de bronz – răspunsul e: Neamul Românesc și Țara. Mai ales când simbol al Neamului Românesc și al Țării e Avram Iancu.

“Îți mulțumesc deosebit pentru scrisoarea ta lungă – îi răspunde în 12 iunie 1919 lui Mihai Popovici – Am mers cu ea la Brătianu și i-am cetit-o întreagă (…) Când am ajuns la cuvintele, că mormântul Iancului era păzit de doi foști legionari de ai lui, moșnegi de câte 90 de ani, – mi s-a oprit vocea. Am înghițit ce am înghițit, dar nu voia să-mi succeadă să-mi stăpânesc emoția. Eram singuri cu Brătianu. M-am uitat la el, ochii mi se umpluseră de lacrimi, și am zis: trebuie să aștept, m-am prea emoționat… Să mă scuzați.

El atunci, ridicându-se de pe scaun: dar cum să nu fii emoționat, cum să nu plângă omul… și a izbucnit într-un plâns cu hohot, și am plâns amândoi până ce ne-am ușurat ”.

Ce ar mai fi de spus?… Atunci când Al. Vaida-Voevod și Ion I. C. Brătianu, plânseră „ în hohot”, cu lacrimi adevărate, sub icoana Iancului !?

Mircea Vaida-Voevod,

studiu introductiv la volumul „Alexandru Vaida Voevod. Scrisori de la Conferința de Pace. Paris-versailles 1918-1920, ediție definitivă, 2018

 

 

 

Editura Risoprint, Cluj-Napoca,   Ediție revăzută și adăugită, studiu introductiv de Mircea Vaida-Voevod, 2018;