COPIL BĂTRÂN

 

            „Cândva, cred a fi fost în vremuri depărtate, n-aş putea spune – e mult sau puţin de atunci, timpul se încâlceşte uneori ca vălul de mireasă în tufa de spini, într-o familie foarte bătrână s-a născut un copil bătrân. Despre neamul acela de oameni se ştia că au sângele coclit, îngroşat în vine, că de atâtea încrucişări înguste între veri şi verişoare, se sleise.

            Cel dintâi străbun de care îşi mai aducea aminte cineva zăcea, zice-se sub un morman de pietre, într-o cetate care acum nu mai era decât o amintire. Despre copil nu s-ar putea spune că cei din preajmă ar fi ghicit din prima zi că e bătrân. Era un pui de om, nici prea zdravăn, nici pirpiriu din cale afară. Ursitoarea care venise la capul pruncului, în chip de moaşă, o babă foarte pricepută care îl asistase la nenumărate astfel de întâmplări miraculoase pe mamoşul Hipocrate Galata, îl compătimise în întâia clipă:

– Vai de tine, rău timp ţi-ai mai găsit să te naşti!

– Omul e sub vremi, nu vremile sub om! răspunse băieţelul cu glas subţire, piţigăiat.

Moaşa privi în jur speriată, neştiind de unde venise vocea şi-şi făcu cruce. Veacul care luase în primire viaţa acestui nou-născut era unul mohorât, bântuit de războaie, de crime, de violenţe fără număr. Din prima zi sau, poate, mai dinainte încă, Amos Corinda ştiuse la ce anume trebuie să se aştepte. Poate chiar în ziua ivirii pe lume, dar, în orice caz, după câteva săptămâni vorbea cursiv nu numai româna, limba lui maternă, ci tot atât de bine limbile romanice moderne, ca să nu mai amintim de latină, de greacă şi ebraică. În privinţa sanscritei, ce-i drept avea unele dificultăţi. Asta nu înseamnă că micul Amos nu se juca aidoma ca toţi pruncii de vârsta lui, de-a prinselea, capra, în fine… Începuse prin a se distra cu cărţi de colorat, cu basme ca Scufiţa roşie, Capra cu trei iezi şi altele. Ciudat era însă că înainte de a le privi, de a le răsfoi cel puţin, ştia întreg cuprinsul lor.

Pentru cei care ar afla astfel de lucruri despre un băieţel s-ar prezenta poate şi mai ciudat faptul că el nu ceruse încă Dialogurile lui Platon sau Averroes. Trebuia provocat.

– Spune-mi, dragul tatei, îi arunca nada Contele, ce zice Apostolul Pavel despre ocară şi ştiinţa răbdării în Epistola I către Corinteni?

– „De suntem ocărâţi, binecuvântăm; de suntem prigoniţi, răbdăm; de ne hulesc, noi ne rugăm. Suntem acum în ochii lumii ca nişte gunoaie , ca pulberea călcată de toţi.”

În schimb, pe atunci încă probabil era prea fraged pentru aşa ceva, sau o făcea din motive de bun-simţ, sfaturi nu dădea niciodată. Micul Amos a fost dus la cei mai vestiţi medici din Cluj şi Alba Iulia. Dintre ei, singur doctorul Butnariu, contemplându-l prelung, trăgând alene fumul din pipă, urmărind rotocoalele albăstrii, apoi sfredelindu-l cu ochii săi fără astâmpăr, a emis ipoteza că pacientul Amos Corinda e un copil bătrân.

– Vreau să spun prin aceasta că fiinţa, creierul acestui băiat de cinci ani e un rezervor al amintirilor lumii. Toate stau acolo ca în fagurii nenumăraţi, infimi, ai unui stup. Amos cântăreşte, aşadar, cât istoria omenirii, ca să mă exprim oarecum metaforic. Pentru el, în orice caz, e o mare nenorocire.

– Scrieţi-i ceva, vreun leac, poate nişte ierburi pentru uitare. O, cât de mult aş vrea ca Amos să poată uita măcar ultimele două, trei sute de ani, Doamne!

Butnariu ridică din umeri, fără să poată indica un medicament anume. Totuşi, îi scrise o reţetă lungă, complicată, în care se amestecau extractele de mac cu cele de somnoroasă, cele mai tari ceaiuri şi elixire hipnotice, morfeice. Totul însă a rămas fără rezultat. Amos nu uita nimic, chiar nimic. Apoi, brusc, într-o zi începu să povestească despre istoria familiei sale, care, după cum v-am spus, era foarte bătrână. Erau un soi de accese logoreice în care evoca patetic, cu orgoliu comic, fapte şi oameni de care nimeni nu-şi aducea aminte, părând a fi nişte stafii. Ca să-i întrerupă criza de elocinţă, Contele izbucni iritat:

– Ce rost are să vorbeşti despre atâţia morţi? Din toate astea nu au rămas decât nişte ruine.

Amos se făcu palid şi căzu într-o lungă muţenie. Odată, çontele întâlnindu-se cu bătrânul latinist, expert în mitologii şi limbi clasice, Lazăr Benea, i se plânse. Benea, care era în felul său un fel de filosof stoic, nu păru chiar atât de surprins.

– Memoria, începu el, în vechea Heladă avea drept fraţi pe Cronos şi pe Okeanos. Purta numele de Mnemosyna, fiind măicuţa muzelor. De aceea în Teogonia, Hesiod crede că aezii îşi încep rememorarea de la origini – ex arkhès. Păi, tocmai de aia Pitagora, vorbind de un om peste măsură de învăţat, aprecia faptul că acela ştia cu precizie tot ce se întâmplase cu zece, cu douăzeci de vieţi înaintea naşterii sale.

– Bine, dar e îngrozitor, pentru că acest om nu va putea fi niciodată el însuşi.

– Te înşeli, amice, pentru că Memoria nu înseamnă neapărat numai reîntoarcere în ruinele în care Amos Corinda povesteşte mereu, deoarece, conform părerii lui Hesiod, Memoria cunoaşte „tot ce a fost, tot ce este, tot ce va fi”.

Mai zdruncinat decât fusese până atunci, Contele căzu în genunchi în faţa fiului său, care tăcea aproape de un an.

– Suntem un neam bătrân, n-ar fi trebuit poate să avem copii. Dacă eşti nefericit e vina noastră, dar ce putem face? Mă întreb însă, oare, de fapt, fiul meu Amos Corinda, cine eşti?

Băiatul îl măsură adânc cu ochii lui cenuşii, nespus de trişti şi zise fără a-şi fi mişcat aproape deloc buzele ori limba, ca şi cum cineva din sinea lui vorbea:

– Vagabond exilat din reşedinţa divină, am fost odininoară un băiat şi o fată, un tufiş şi o pasăre, un peşte mut al mării.

Pentru că oricum, putea rosti pe de rost atât Vechiul, cât şi Noul Testament, pentru că mistica era faţa ocultă a vremii, l-au trimis la cel mai bun Colegiu de Teologie al fraţilor iezuiţi din Cluj-Mănăştur. Aici, atotştiinţa sa a fost considerată la început trufie, deci fraţii l-au pus la săptămâni, la luni de post, de rugăciuni, de penitenţe. Superiorul – Augustin Fitter , care de altfel nu-i suporta deloc pe valahi, ajunse în cele din urmă la concluzia, din unghiul său de logică, anume că Amos Corinda e posedat de Diavol. Drept urmare îi aplică un tratament drastic de scoatere, de izgonire a demonului din trup. I-au citit slujbe peste slujbe, i-au pus patrafirul pe cap, l-au obligat să umble desculţ în zăpadă în jurul mănăstirii, să nu doarmă nopţile, să cureţe de scârnă latrinele internatului. In zadar, Amos ştia. Apele râului Lethe treceau departe, foarte departe de el.

Era un veac de violenţe. Deloc prielnic pentru o familie bătrână care dăduse naştere pe deasupra unui astfel de copil bătrân. Vrăjmaşii politici ai Contelui comentau că asta era doar un tertip politic, deoarece, dispunând de o astfel de memorie, Contele îi putea compromite, îi putea umili pe toţi, dacă ar fi dorit îi putea şantaja. Cum spuneam, vremile erau vitregi, delaţiunea, calomnia, prigoana erau încurajate ca adevărate virtuţi civice.

De fapt, Contele pierduse aproape totul: castelul, moşia, minele. Incepuse să vândă de prin casă – covoare, tapiserii, tablouri, sufrageria florentină. Până la urmă a ajuns inevitabil la bibliotecă. Avea o pioasă dragoste pentru cărţi, dar cine cunoaşte cât de ascuţit poate muşca mizeria, va înţelege că atunci când ţi-e foame, într-adevăr foame, lectura pare un simplu moft, un lux inutil. Contele trecu aşadar la vânzarea cu bucata, rând pe rând, a volumelor scumpe, a colecţiei de rarităţi bibliofile.

Nici o clipă Amos n-a protestat. De când fusese ostracizat din Colegiu, deoarece aruncase asupra teologilor un blestem de altfel magistral, mai doct, mai competent decât o teză de doctorat, devenise parcă mai ciudat, mai tăcut. Fusese un act de revoltă de la o fiinţă aparent docilă, care manifestase până atunci un nemărginit stoicism.

– Deci, rânji Superiorul Fitter, are şi puterea de a răbda a românului o limită!

Amos Corinda trăia izolat, cufundat mereu mai adânc în sine, privindu-şi părinţii cu o anume blajină indulgenţă, ca pe nişte prunci neajutoraţi. Era o zi de martie, umedă, lapoviţa mărunt şi lumina în odaie era tulbure. Amos s-a ridicat brusc, s-a îndreptat ţintă spre teancul de tomuri pregătit anume să fie dus la anticariat şi smulse cu precizie un volum masiv, legat în piele de câine.

– Nu, cartea asta, nu!

Era un exemplar vechi, transcris de un copist conştiincios, cu o desăvârşită măiestrie.

– E un exemplar scump, aprecie Contele, contrariat.

– Nu, cartea asta, nu! E vorba de noi … In capitolul al şaptelea, la pagina x (el cită cu precizie pagina!) a povestirii m-am născut eu.

Contele răsfoi descumpănit, cu o presimţire de spaimă, acel manuscris bizar.

– E vorba de noi, chiar de noi, îngăimă livid, mai mult pentru sine. Intr-adevăr, la pagina x te naşti tu, Amos Corinda. Apoi, în şoaptă, încercând să-şi ascundă panica, teama: Acum la ce pagină suntem?

– Dincolo de 100, peste câteva pagini …

Aici, Amos se opri şi nu mai spuse nimic.

– Câteva pagini! Cât poate fi asta în poveste?… Un an, zece, sau mai mult?!

Inţelegând ce are de făcut, începu răsfoirea cărţii de la început. Ultima filă purta pe mijloc numerotarea – 99. Atât. Aici se oprea. Era ceea ce se cheamă un manuscris incomplet.

– Te rog, ai milă de bătrânul tău tată, începu cu ochii în lacrimi (uitând că fiul său era mult mai bătrân decât dânsul), te implor, povesteşte-mi urmarea.

Copilul surâse amar, într-un chip atât de ciudat, îl sărută apoi duios pe taică-su pe frunte cu un gest ocrotitor, patern, neputincios. Il îmbrăţişă şi spuse:

– Tată, vezi, oricum nu avem, tu nu ai timp să-ţi povestesc.

In aceeaşi clipă uşa se izbi de perete. In casă năvăli un pluton de militari. Nu rostiră nici o vorbă. Nici cel puţin: „In numele legii, Traian Corinda, Conte de …, eşti arestat” sau ceva în acest gen. Doi îl înşfăcaseră de braţe, de umeri, al treilea îi puse un căluş în gură. Amos zări licărind privirea năucă, disperată, a Contelui, până când acelaşi care îi vârîse între dinţi căluşul, îi legă cu dibăcie peste ochi o fâşie de catifea neagră. Şi duşi au fost …

Amos stătea drept, ţinând cartea în mână, cu acea obişnuită căutărtură de copil bătrân, care nu se putea mira de absolut nimic. Sfâtuită de prieteni, de profesorul Benea, de vecina lor Teniţa Bocăescu, maică-sa trimise o droaie de memorii la toţi puternicii zilei, fără să primească cel puţin un simulacru de răspuns. Contele dispăruse fără urmă. Amos n-o opri să scrie, să ceară dreptate, sau măcar o explicaţie. Era în aceste petiţii o formă a ei de luptă, de rezistenţă, de speranţă, un posibil Katharsis care îi dădea sentimentul că întreprinde tot ceea ce omeneşte era posibil.

– Ar trebui să încerci şi tu ceva! îl dojenea femeea.

Nu-i răspunse. Ce-ar fi putut să-i spună? I-ar fi vorbit în pilde, cam aşa cum îi replicase profetul Amos, Amaziei scuzându-se „că e profet şi nu păstor”. Nu ştia să mintă, aşa încât tăcu. Din ziua arestării Contelui, Amos Corinda se aşternu în schimb scrisului. Scria cu ochii închişi, concentrându-se intens, ca şi cum o voce i-ar fi dictat un text dinainte gândit, deja scris. Oricui ar fi examinat cu atenţie acel manuscris – şi e posibil ca poliţia să fi întreprins acest lucru în timpul repetatelor percheziţii – i-ar fi sărit în ochi faptul că numerotarea paginilor începea de la 100!

In toţi aceşti nouă sau zece ani de închisoare, Contele nu încetă să se gândească la cei de acasă, la cartea aceea stranie, scrisă cândva de un autor anonim, la poveste, la tot ceea ce putea să urmeza dincolo de pagina 100! Dincolo de 100 era, deci, temniţa. Zile şi nopţi sub pământ, între ziduri, el – unul dintre atâţia ocnaşi, la fel de anonim ca autorul cărţii.

– Oare la ce pagină am ajuns? se întrebă când în faţa ochilor uşa celulei, porţile acelui penitenciar medieval se deschiseră, lăsându-l slobod pe el, o umbră a ceea ce fusese odinioară.

Era vară, livezile de piersici dăduseră în pârg. Lumina, căldura soarelui, mireasma puternică a fructelor îl ameţeau. Culese o piersică din primul pom. O privi uimit – era caldă de aerul amiezii, avea culoarea cerului în zori, acolo unde se atinge cu pământul, înainte de răsărit. Lină la pipăit, o lipi de pleoape, se cutremură amintindu-şi de legătura aceea de catifea cu care îi acoperiseră atunci ochii. Aroma din ea – o lâncezeală uitată, dulceagă. Muşcă sălbatic, cu lăcomie. Iar se cutremură, pentru că îşi aduse aminte de căluşul de atunci. Işi descleştă cu greu fălcile, ca şi cum i-ar fi fost încleiate.

– Parcă aş fi turbat … De foame, adăugă.

Se aşeză pe o grămadă de pietre, ţinând în mână piersica, foarte aproape de ochi. Fructul rănit mirosea acum mai tare, mai ameţitor. In prima clipă nu realiză ce anume puteau fi acele câteva aşchii sau grăunţe albe-gălbii, muguri putrezi înfipţi în carnea piersicii, până când pricepu că erau dinţii lui. Nu se hotărî ce anume trebuia să facă. Se ridică ţinând strâns piersica în palmă. Simţi pe limbă dulceaţa fructului, amestecată cu aceea a sângelui. Se îndreptă tremurând, călcând anevoie dealungul livezii. Nu mai avea mult de mers. Recunoştea fiecare deal, fiecare cotitură a drumului. Se apropia de casă. Îi era frică, cumplit de frică. „

 

Fragment din romanul „Corinda”, ediție definitivă, 2011.

Corinda. Roman, Editura Cartea Românească, București, 1988;