TREAZ ÎN NOAPTE
Fusese îndrăgostit de Selma.
El avea certitudinea că băiețelul Nils din poveste zburase cu stolul gâștelor sălbatice, deasupra țării de nord. De fapt, Anastase jura că Selma îi scrisese o lungă epistolă în care afirma că, într-adevăr, văzută de sus, foarte de sus, Peninsula Scandinavă seamănă cu un câine.
– E un câine uriaș, numai că nu latră.
Anastase urmărea în zilele de primăvară timpurie, cârdurile de berze, vâslind pe cer dinspre sud, în căutarea lacului limpede, din care corul broaștelor făcea liniștea mai adâncă. Se pare că în biografia lui exista o pată albă, o toamnă și o iarnă întreagă în care copilul – Anastase lipsise de acasă.
Adică, dispăruse fără urmă, fără vreo explicație plauzibilă.
Ce-i drept, prietenul său de joacă, pe atunci un țânc oacheș, istorisea, sau, născocise cum că băiatul, fusese luat de păsări. O barză, o prințesă a lacului, îl prinsese în pliscul ei lung și ascuțit, de ciuful părului creț și bălai, îl cocoțase în spinare, pe puntea dintre aripi, se înălțase peste Dealul Lia, peste ponoarele Zarandului, peste praporii codrilor, în zi de octombrie.
Lumea l-a plâns, pe toată Valea Crișului Alb, poliția se strădui din răsputeri să afle cine îl răpise pe năzdrăvan, dar degeaba. De fapt, procurorul Șurșală găsise în arhiva Judecătoriei, un dosar îngălbenit, neelucidat și straniu. Era menționat un singur martor, ștrengarul, care repeta oricui voia să-l asculte, scena cu berzele, cu barza-prințesă care îl prinse pe micul Anastase de ciuf, sau de un picior, ca
pe-o broască, fără ca pruncul să se fi zbătut, să fi plâns.
– Nu se împotrivise, nu țipa, nu încerca să scape din strânsoarea ciocului de barză.
– Ba! Chiar râdea fericit alintat de astă întâmplare.
Firește, nimeni nu crezu că aiureala despre berzele care fură copii, poate fi adevărată. Fu plâns, cum spuneam, de tot natul și cam la atât se rezumă ancheta poliției, la care ar trebui adăugate slujbele Popii Corpadea, protopopul a tot Bradul. Răsfoind dosarul cu pricina, Șurșală înțelegea dificultățile insurmontabile ale vechiului dosar.
– Eu aș fi început prin a pune sub urmărire barza, sau, mă rog, berzele, zâmbi și își mărturisi ipocrizia privitoare la șansa de a închide cu un răspuns logic un astfel de dosar fantezist.
Ar trebui să nu întârzii peste măsură cu ceea ce se cheamă – „sfârșitul ăl bun”, pentru că după o iarnă aspră, la început de primăvară tulbure și moale, copilul apăru din senin, murdar, ca și cum ar fi fost mâzgălit cu catran, desculț, mirosind a câine ud, cu hăinuțele – zdrențe. Unii spuneau că, pe semne, fusese înfiat de lupi sau poate de berze, pentru că, într-adevăr, revenirea micului Anastase coincidea calendaristic, cu reîntoarcerea stolurilor din sud.
Te-ai aștepta, probabil, la o relatare cât de cât reală, pe care el s-o fi făcut mamei, ori tovarășilor de șotron,
de-a prinsa sau de-a v-ați ascuns.
– Dar nu s-a întâmplat! Conchise procurorul.
Nu doar că întors de nu știu unde, copilul aproape uitase a vorbi, ci, ba – țipa pițigăiat, ba – scrâșnind din măsele, imita clămpăneala berzelor și cocorilor de baltă.
– Ăsta vorbește limba cucurigu! Afirmase înciudat șeful de post, făcându-și cruce de trei ori.
Anastase rămăsese cu sechele, după pribegia în țara fără nume, avea frisoane mai ales la trecerea de la un anotimp la altul. Astfel de bâiguieli ale vremii îl dezechilibrau, încât nu izbutea zile întregi să se regăsească. Își închipuia doar o lumină orbitoare. Trebuie să fi fost, un foșnet de aripi, la sfârșit de septembrie. La senectute Anastase filosofa:
– Viața omului nu e liniară, în funcție de spațiu și timp. Se poate muri în Brazilia, spre a te naște, sau a renaște
într-un cătun din Apuseni. Pe Pământ trăiesc oameni care nu au umbră.
Sunt transparenți. Lumina trece prin ei. Nu au greutate, deoarece ei nu se supun gravitației terestre. Levitează, duși de vânt. Am cunoscut un astfel de exemplar. Nu era tocmai fără umbră.
Fusese procreat de către un transparent cu o muritoare, de aceea el nu era cu totul imun atracției planetare. Deci, nu simțea, ci, doar presimțea ceea ce numim câmp magnetic. Firește, exclamă Șurșală, explicațiile prăpăstioase ale unui nebun nu limpezesc un dosar de urmărire penală, dimpotrivă, amestecă brownian ițele.
– De ce să caut un criminal, când e vorba doar de o absență vremelnică.
E ca în cazul când un ceasornic, sau, un orologiu, se împiedică de o boabă de piper, pripășită în mecanismul acestuia.
Anastase îmi povestise cândva despre prietenia sa pasională pentru o învățătoare de țară din Suedia.
Se pare că diferența de vârstă, dintre ei, nu fusese o piedică, cel puțin așa îmi prezentase Anastase lucrurile.
Nu știu nici azi în ce limbă comunicau și consider o performanță să trăiești cu intensitate o mare iubire, în paginile unei consecvente și neobosite corespondențe.
Anastase era un poliglot.
Dar Selma? De unde se iscase scânteia? Sintagma călătoriei! Îi inoculase ea germenele romantic, o viziune din cer, din nori, asupra lumii prozaice a oamenilor adulți? Firește, nu putea fi o întâmplare, trebuie să fi fost o legătură între acea misterioasă vacanță a lui Anastase – copil, cel răpit de berze, dus într-un Triunghi al Bermudelor, din biografia sa și nostalgiile Selmei.
Înseamnă că el păstrase în taină o amintire de acolo, de dincolo, care, pe semne, s-ar fi sfărmat în pulbere, în clipa când ar fi fost decriptată, dezvăluită altcuiva. Sfidând trecerea anilor, adică vreo două veacuri, pățania ajunse și pe masa procurorului Șurșală, pentru care coincidența că Anastase – copilandrul de demult, era unchiul proprietarului acelui artefact furat, sunt fapte pe care nici trecerea timpului nu le șterge, nu le dizolvă în uitare.
Acum, își spuse, după o groază de ani, am în față un dosar la fel de enigmatic, furtul Cingătorii Florentine, al cărei posesor fusese nimeni altul decât venerabilul Anastase, copil pe atunci, azi, refugiat în lumea celor drepți.
După Anastase, din dispoziție testamentară, am urmat eu la rând, eu, nepotul, Povestitorul.
Ca de obicei, când avea de-a face cu o cauză atât de încâlcită, Șurșală, recurgea la străvechea metodă a repetiției. Memoria, se știe, e repetitivă… Și iar o lua de la capăt, în gând, sau cu voce tare:
Anastase, veteranul domn Anastase, pe vremea când prunc fiind fusese furat, luat în posesie, prizonier, de către nu se știe cine, bănuită fiind o colonie de berze migratoare, e în același timp unchiul celui care în prezent, Anno Domini 2021, a reclamat furtul obiectului numit cingătoare, ori centură de castitate, artefact antic, al cărui autor, Leonardo da Vinci, e simbolul geniului tuturor timpurilor.
– Ce ar fi să-l interoghez pe nepot, cel care reclamase furtul artefactului.
Procurorului Șurșală i se putea reproșa o crasă mediocritate, o anume infirmitate sufletească, nu însă curiozitatea.
Unde anume fusese dus, unde rătăcise în răstimpul octombrie 1825 – martie 1826, micul Anastase?
– Cui, ce-i pasă? Reveni procurorul. La ce mai slujește o astfel de investigație și ce relevanță mai poate avea?
Nepotul se arătase total neinteresat, chiar refractar, pentru că, afirma el:
– E un crâmpei din viața unchiului Anastase, rămas în întuneric, un loc pe creier peste care cineva lipise un timbru alb.
– N-o să-l întreb despre Cingătoare, își spuse; ci, doar o să-l urmăresc pe cărarea spre un luminiș gol.
Din aproape în aproape, aș putea să ajung… Unde?
Poate la privata din fundul grădinii! Mormăi autoironic, ca în fața oglinzii, procurorul Șurșală.
Sunt eu, nepotul, Povestitor și străbunul Anastase! Suntem diferiți.
Eu, cititor al Ciumei lui Camus, el, ascultând de feerica bucurie a Selmei, înfiorat de rumoarea zborului, a fâlfâitului de aripi.
Îl aud, sau mi se pare, pe Șurșală:
– Cineva, din trecutul lui Anastase, unchieșul, poate să se fi întors…
Cu scopuri meschine, vorace, jefuindu-l de un obiect valorând milioane de bancnote verzi. Hoții nu prea sunt idealiști. Rar se întâmplă să semene cu acel Cavaler de la Mancha. Ar fi, ca și cum, un Sancho Panza l-ar jefui pe stăpânul său de toate morile de vânt.
E neverosimil.
– Și totuși, se învârte!… Rânji procurorul. În dupăamiaza dispariției fusese zărit jucând oina pe un maidan de pe malul Crișului, lângă clădirea băii populare. Invitația protocolară a magistratului putea fi un interogatoriu după două sute de ani de la comiterea faptei. Același personaj, autor al unei inedite cronici de familie, amnezic?
Se pierde în schimb în amănunte când descrie veroase afaceri de familie, cu latura lor sumbră, seculară. Nu e un interogatoriu propriu-zis. E mai degrabă o șuetă la o cafea prelungă.
– Probabil, vă întrebați:
Ce are sula cu prefectura? Nu știu ce are! Concluzionă procurorul.
Așa se încalecă peste veacuri afacerile, daraverile, între rudenii de sânge:
– Aveți un răspuns?
Întrebarea îl deranja, ca și cum l-ar fi bănuit de sperjur.
– Niciunul! Trăiesc o insatisfacție majoră, pe care nu mi-o pot reprima, nu o pot împărți cu nimeni. Murmură în șoaptă procurorul.
– Bătrânul Anastase are și alte neamuri? Am zgâlțâit din cap că nu! Doar pe mine un hecker stătut, înrăit.
– Atunci, nu e imposibil, dacă se va afla un testament olograf, să-ți fi lăsat moștenire, o insulă, sau un bungalow, în Triunghiul Bermudelor.
Coborî treptele spre parterul Judecătoriei.
– Suntem în ceață.
*
De pe balconul de fier forjat, procurorul Șurșală îl urmări o vreme cu privirea pe bătrân. Mergea șchiopătând ușor cu stângul, oprindu-se din când în când, parcă și-ar fi urmărit pașii.
Toată viața fusese obsedat de crizele selenare ale adolescentului lunatec, când fără a se trezi din somn, o pornea cu ochii închiși, lovindu-se de obiecte, plângând în hohot, urcându-se în podul casei și mai sus, pe acoperiș, pe olanele lucioase. Până la urmă scăpă de blestem, legându-se cu o curea de piele, prinsă la capul patului. Era o senzație de rece, de frig, scăldată în lacrimi.
– Atunci, de ce m-aș mira că pe venerabilul Anastase, cândva, cu veacuri în urmă, în copilărie, să-l fi răpit berzele și că reîntorcându-se din vrăjitul periplu, sau pelerinaj, după ce traversase continentul până spre sud, o iarnă întreagă și un prag de martie, berzele îl aduseră îndărăt și ajuns la vatră el, vrăjitul, să nu-și mai amintească nimic? Fusese în pustie? Sau, în cer? O liniște fără contururi, fără imagini. Fără niciun ecou.
Și după bunul obicei al procurorilor în craniul chel al anchetatorului se strecură îndoiala.
De ce oare pierderea irecuperabilă a Cingătorii Florentine, nu ar putea fi doar o poveste, o născocire atribuită lui Leonardo, o farsă, vreun joc fantezist? I se păru cea mai comodă rezolvare a cazului. Care Cingătoare?
– N-am văzut-o, deci, nu e!
Oamenii sunt înclinați spre fabulație, a lua de bune niște năluciri, din tagma miracolelor, a iluziilor Fetei Morgana.
Se simți dintr-o dată liniștit, absolvit de neiertătorul sentiment al vinovăției. O să beau un vinars și mă culc.
Unii cred că în vis se pot întâmpla miracole. Că în vis ți se poate împlini ceea ce în realitate e imposibil. Alții spun că ceea ce în lumea în care trăim, sperăm, suferim și murim este de neînchipuit, pe cărarea visului devine adevăr, ca în povestea despre șeicul stăpân pe patruzeci de sate de la izvoarele Nilului, pe care vrăjmașii îl porecliseră Leneșul. Asta, pentru că era foarte leneș. Datoria șeiucului de a-și vizita supușii el o ignora cu totul. Sătenii nu-l mai văzuseră de vreo zece ani, pentru că în locul lui, în sate venea la răstimpuri, un argat al său, care strângea jalbele, cătând răspunsuri la tainele neînțelese din Coran și promitea mirenilor să le ducă stăpânului care la rândul lui îi va vizita pe enoriași, personal, în vis și acolo, în vis, șeicul le va răspunde la rugi și întrebări. Ce-i drept, era un artificiu abil, care îi motiva absența, doar că puțini dintre acei muritori avuseseră prilejul să fie vizitați în vis, de către șeic. Nu-i văzuseră fața, nu-i auziseră glasul.
Nu izbuti să adoarmă. De sub portalul Tribunalului, se făcea că judecătoarea Matilda Vrânceanu, împușcată de un terorist anonim, îi vorbea. Îi auzea vocea, implorând răzbunare.
Îngrămădite pe tăblia biroului, adunate în coperți scorțoase, legate cu fâșii subțiri de pânză, zăceau stive de foi. Își aducea de lucru acasă.
Pus pe ceartă, se apostrofă, cu voce sonoră:
– Munca înfrăgezește! Deviza lui.
– Anosta mea meserie! Se tângui Șurșală.
În odaie stăruia un miros vetust, îmbâcsit, de mucegai, de ramuri uscate.
– Noaptea e un sfetnic bun, sau, o tortură?
Rămase treaz.
Referinţe critice
Mircea Vaida-Voevod – Caleidoscopica CINGĂTOARE FLORENTINĂ și literatura absurdului…
Mircea Vaida-Voevod
Caleidoscopica CINGĂTOARE FLORENTINĂ și literatura absurdului…
Cu oarecare îngrijorare, grăbit în zona crepusculară pandemică, Mircea Vaida -Voevod măcinat de gânduri și de întrebări fără răspuns, creează un roman modern, atipic, surprinzând frânturi din imaginea contemporaneității confuze, într-o rostogolire a valorilor consacrate, impunând o reevaluare a cutumelor și a prejudecăților fixate de-a lungul vremii. Gânduri, reflecții, amintiri, judecăți se asamblează în zona nebuloasă a „cingătorii florentine”, alunecând pe panta imaginației și a revelației, lansând ideea reconsiderării universului social și literar, cochetând cu viziunea absurdului învăluitor „ ca un soi de criză, de elogiu al nebuniei”( p.65).
Apărută la Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2021, povestea „Cingătoarea florentină” pare despinsă din complicațiile pandemice ale perioadei de restricții și ciudate răstălmăciri.
Îndelungate preocupări și tăinuite gânduri, cugetări de altădată, vizând marile probleme ale vieții, mereu sub sabia neprevăzutului, ale rigorilor bisericii, ale justiției generos remunerată, în ciuda trenării dosarelor, ale amânării pensionărilor „din viclenia ministerială” a unor calcule obscure și multe alte realități sunt promovate prin alegoria metaforică a cingătorii florentine, care apare și dispare, reapare în ciudate împrejurări în pandemia restrictivă, când oamenii își doresc distracțiile în cluburi, grătare savuroase și visează la drogurile care să le furnizeze iluziile râvnite.
Opiniile scriitorului pun sub semnul valabilității și autenticității principii considerate de neclintit, precum, conștiința, morala, iubirea, arta, sensul existenței, credința, justiția viața și moartea. Pandemia dezvăluie sensurile contradictorii ale unor principii și adevăruri, confruntate cu istoria și cu circumstanțele vremii. Pensiile nesimțite ale magistraților, rețelele de prostituție extinse în Europa, morțile suspecte de noul corona virus ale celor care luptau contra corupției se înscriu între accentele critice la adresa contemporaneității. Remarcăm suferința claustrării scriitorului în restricțiile izolării pandemice, care pune omul în fața unor realități dure, denunțând absurdul situațiilor anchilozate ale relațiilor interumane, a unor cutume care nu se mai potrivesc golului spiritual al schimbărilor. Precum Mateiu I. Caragiale, și Mircea Vaida-Voevod, se simte dator să consemneze realitățile vremii în schimbare, recurgând la originala metaforă a cingătorii florentine, realizată ca obiect de artă .
Asaltat de îngrădirile pandemiei, scriitorul „bătrân izolat, plin de viruși și comorbidități” nu mai valorifică amintiri familiale (fratele Alexandru „victimă inocentă a luptei de clasă”, bunica în vacanță la Karlovy Vary, încântată de poezia „Regina ostrogoților”, recitată de George Coșbuc), ci realizează atmosfera oarecum halucinantă, pendulând pe prezența imaginară a străinului, care „vine din viitor” , aducând „un artefact metalic, despre care nu s-a scris niciodată” ( p.13), ând adevărul că „multe ies la iveală peste ani ”, inclusiv în lumea prejudecăților.
Mircea Vaida-Voevod experimentează frânturi de antiliteratură, cochetând cu noncorfomismul mișcării de avangardă artistică, apărută în perioadă de criză a structurilor tradiționale. Pornind de la legenda ostrogotă, tricotând cu imaginația povestea reginei Amalasunda, înveșmântată sumar în sicriu doar cu centura de castitate, alunecând pe fluviu până în Deltă, amintește de artefactul descoperit după mii de ani de un pescar, care-l comercializează la Târgul din Florența, ajungând în posesia lui Leonardo da Vinci, care înnobilează această piesă, prin metalul folosit. După ani, ajunge să fie dată nurorii ca dar al socrului mare Caragea la nunta fiului său Costache.
Povestea lui Anastase, luat de o barză și dus departe, reîntors odată cu berzele, ne convinge că „oamenii sunt înclinați spre fabulație”. Legenda se împletește cu basmul despre ștrengarul băiat Niels, apoi cu furtul artefactului de la strănepotul lui Anastase, care era Povestitorul și memoriile străbunului Anastase despre ciuma lui Caragea, fiind asocieri pandemice deloc întâmplătoare, căci „ Ciuma lui Caragea e o ciumă reală, consemnată în tratatele de istorie (p.79). Și atunci se complota în taină pentru „Lex Nova”, când „destinul cu două fețe” convingea că „interesul poartă fesul”, când „lui Caragea vremea ciumei pare că îi priește”, căci „oamenii de acolo…nu se tem de nimic, nici de împărat, nici de lege”. O lume anormală, în care totul pare întors pe dos, aspecte caricaturale și grotești, situații care par disparate se încheagă într-o viziune unitară, pe alocuri ireală, centrată în jurul cingătorii florentine, simbol al prejudecăților învechite, trecute prin actualizări și transformări spre a fi în pas cu schimbările, fiindcă era „un obicei barbar, comparabil cu o cușcă, destinată păsărilor captive” (p. 93)
In această fantezie epică, autorul introduce elemente care localizează întâmplările în îndrăgita lui zonă a Bradului, pe malul Crișului Alb, a Dealului Lia, cu protopopul Corpade de la Brad, cu Părintele Arsenie de la Vața de Sus sau cu Mănăstirea Capucinilor din Baia de Criș etc.
Plimbânndu-ne prin Piața Sfatului din Brașov, amintind de Ciuma lui Camus și de cheia cingătorii florentine păstrată de stareța mănăstirii, însăilând detalii despre Ana Lia și povești din pivnițele Vaticanului și despre Bill Gates, scriitorul știe că „și obiceiurile, oricât de înrădăcinate, se pot frânge când intră în joc lăcomia omenească”(p.139). Prezența procurorului Șurșală, „care se lupta cu morile de vânt” aflase despre „un escroc al tranziției, în capitalismul nostru sălbatic, în evul parveniților”, poate chiar pe prispa pandemiei în plină migrație…într-o Europă a violenței”(p.194). Jonglând cu fapta și întâmplări haotice, pare firească înțeleapta concuzie: „Când e în discuție justiția divină, nu există hazard” (p.237).
În final, obișnuiți cu virusul pandemiei, aflăm și de cutremurul nimicitor, care dărîmase clădirea tribunalului, pe care era anunțul angajării personalului de specialitate „indiferent de studii, să fie oameni cumsecade” (p.257).
În acest amalgam de fapte și de întâmplări, autorul mixează adevăruri pe care le recunoaștem în preajma noastră, dezvăluite metaforic sub pretextul cingătorii florentine. Simțim revolta și dezaprobarea față de degringolada care pare declanșată de ciudata pandemie, schimbătoare a mentalității și a vieții oamenilor, prinși sub tăvălugul neprevăzutului.
Livia Fumurescu