Constantin Cubleșan

„EU VINUL VIEȚII ÎL BĂUI CU URĂ”
(Mircea Vaida-Voevod)

De un dramatism profund sunt poemele lui Mircea Vaida-Voevod din recentul volum, Amintiri de pe Terra (Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2023), asumându-și într-un discurs evocator istoria devenirii moderne a națiunii sale, așa cum o cunoaște și cum o simte trăită în ținutul Munților Apuseni, de unde își trage obârșia. De altfel, este coordonata majoră pe care se înscrie întreaga sa creație literară, incluzând aici și masivul roman autobiografic, Corinda. Nimic patetic însă, nimic ostentativ în confesiunile de apartenență la ținutul natal („Sunt bine în pădurea mea,/ în munții mei…”), la durerile poporului său, de-a lungul veacurilor („În sinea mea s-au cuibărit/ zeci de generații,/ cu patimile, cu urile lor”), totul într-o rememorare oarecum crepusculară, a vârstei sale („Octogenar, de-o vreme,/ vorbesc singur, în poeme,/ cu tristul meu portret”).

Biografismul nu este neapărat o evocare a familiei sale biologice, prin ea înțelegând, la drept vorbind, mulțimea generațiilor de eroi anonimi care au ilustrat, care s-au implicat în istoria zbuciumată a ținutului opresat de puteri străine:„Că bunul meu e azi în cer,/ eu nu voi înceta să cred, să sper./ Din fier de plug își făurise spadă./ Căci fu sortit să vadă, cum că din/ scrumul celor arși pe rug,/ fumul, cu negri nori,/ înconjură de șapte ori planeta,/ ca dovadă!/ Ca luna pe un vârf de plop/ aștept un alt Potop/ și m-aș tocmi luntraș/ pe Arca Noii./ Trecutul de curând/ e vânt cu fum./ Pe drum trece un car cu fân./ Un căruțaș bătrân/ își bate boii” (Din vârf de plop).

E un patetism mocnit în aceste versuri ce conțin, în fiorul lor lăuntric, vibrația unor dureri istorice ancestrale. Regăsim astfel, evident, într-o altă cadență prozodică, expresia frustă a încărcăturii emoțional-mesianice din lirica lui Octavian Goga. Căci, modernismul poetic al lui Mircea Vaida-Voevod vine, fără tăgadă, din tradița literaturii ardelenești, sobră și robustă, în care simbolică stă mereu imaginea gorunului, în toate ipostazele sale existențiale, cu rădăcinile adânc înfipte în sol, în țărâna dătătoare de viață pe aceste meleaguri de legendă, ce urcă până în actualitatea momentului despre care vorbește și dă seama, în parabole, firește:„Pe sub pământ/ se-nvârte roata morii./ Alți secoli, alte boli,/ alte războaie./ Se-ndoaie trestia în vânt.// Se miră cugetul de cât se minte/ în istorii, în cuvinte./ În cronici vechi apă de ploaie/ scorniră niște lăudăroși,/ că nu se pomeniră maci mai roși/ nici brazi mai nalți,/ Goruni mai groși ca în Ardeal./ Că îi sădise pe un deal,/ vreun grof, vreun Eszterházy!/ Crescură codrii de măganul lor!/ Sub fiecare trunchi e-un veac de silă./ Cu ochii-nchiși pipăi Gorunii,/ Lutul./ E-un alfabet de culmi și văi./ Cu degetele, lin, citesc trecutul./ În crâng de pin, în pat de ulmi,/ mă dor Srăbunii” (Străbunii).

Nu cred că mai sunt mulți poeți astăzi la noi care să vibreze cu atâta intensitate la conștientizarea apartenenței lor la un trecut istoric plin de jertfe, de jerfire întru afirmarea identității naționale. Mircea Vaida-Voevod își asumă oarecum profetic enunțul devenirii prin timp a seminției sale, trăind frenetic o veritabilă mitologie națională, în care legenda se ivește din fapta reală ridicartă la simbol prin însemnele firii firești a acesteia, prezente pretutindeni:„De treci Valea Țebei,/ unde anii devin mai grei,/ mai mari,/ vremea se ascunde/ într-o scorbură, pe plaiul/ cu iasme și smei,/ unități de măsură din basme,/ care dau îndărăt./ Și asta prelungește traiul/ până hăt – în veci!/ Aici Gorunii sunt zeii de demult,/ ai codrului./ Aici, cimitirul fără hotar/ e un aeroport cosmic, abrupt,/ prin care se iasă din timp,/ căci, se intră dedesupt/ într-un anotimp secular,/ al Iancului./ Ascult./ Se aude fluierul Lui!” (În Valea Țebei).

Firește, o anume religiozitate, ce nu este explicată în poezie, ci implicată acesteia, translează reveriile metaforice ale lui Mircea Vaida-Voevod. Universul istoriic al propriilor trăiri se umple de solemnitatea ritualică a evocărilor lirice, totul într-o atitudine polemică, ironică, față de prezentul imediat al aceleiași istorii (adesea) trădate.„Cândva, cel de Sus, ne trimise/ apostolii- socli./ Glasul lor îl ascult, pătimaș./ Când vei citi acest răvaș,/ noi, vom fi murit toți, demult./ De flintă, de sabie, de boli./ Istoria e un cal nărăvaș,/ sau un car cu boi,/ scârțâind alene din roți./ Spre destinatar,/ cuvintele ajung rar la țintă!/ Drumul e plin de bolovani,/ de tâlhari./ Mi se rupe șareta/ și din lipsă de bani,/ poștașul își vându bicicleta./ Scrisorile întârzie sute de ani!/ Îmi scrise și semnă plelung:/ Neacșu de la Câmpulung” (O scrisoare de demult).

Poezia luui Mircea Vaida-Voevod e pătimașă, expresiv-dură, fără încercări, de nici un fel, de experimentări moderniste (postmodernisme!), la modă în ziua de azi. Din pricina aceasta ea poate părea, la o privire superficială, dacă nu desuetă, ieșită oarecum din actualitate. Nimic mai fals însă. Actualitatea ei constă în tocmai vibrația tensionată la tumultul istoriei naționale care e dincolo de spectacolul politician al zilei. E istoria vie a unor conștiințe trecute fără prihană prin timp și prin timpii acesteia. Este caracteristica funciară a liricii Bardului coborâtor din tenebrele luminoase ale Apusenilor.

Constantin Cubleșan

„Oraşul” nr. 1-2 2024