Cândva

Am fost în casa ta,
acum – mai bine de trei mii de ani.
Un călător întârziat eram.
Bătea un vânt, amirosind a Ocean, a lan.
De prânz m-ai omenit
cu lipie de post.
Era cândva de-un Paște,
nainte să te naști,
un mit, nainte de Cristos.
Pe valea Nilului, un burg piramidal,
într-un amurg,
pe-un mal de infinit.
Păream imaginea copilului rănit,
de os domnesc.
Când Dumnezeu întoarse pagina
acestei lumi pe dos,
spre altă zi, sub altă stea.
Toți eram vii,
iubita mea
și moarte nu era!

Departe de Guantanamo

Sunt bine în pădurea mea,
în munții mei.
Departe de Guantanamo.
Somnul atotputernic
e azi o amintire.
Nesomnul mi-a așezat
coroana de jar
pe frunte.
Loja mea e în norii din cer.
Mă privesc în oglindă.
Sunt Doja
sau un țăran,
dulgher de biserici.
Înghit leacuri mici
ca niște insecte
și gândurile confuze
bâzâie insinuant
ca viespii.
Nimeni nu strigă.
Nimeni nu înjură.
Doar unuia – singur,
i-a căzut călușul
din gură.

Tanagre

Tot acolo ajungem,
șterși cu radiare
din catalog.
De un timp, olog,
râvnesc la trei picioare.
Să am toiag
și pana aripă de șoim.
Așa ne îndoim,
ne îndoim…
Ne facem cerc.
Din zi se naște zi.
Păpuși cu grații de tanagră.
Ciocnim de Paște
ouă sângerii.
Redevenim copii.
Afară plouă.
Și lordul și-a deschis
umbrela neagră.

Ochii păsărilor

Ochii păsărilor mă privesc de sus.
Stropi de lacrimă.
Stoluri de vrăbii mi-au adus
în turnul de fildeș,
flori de cireș și lumină.
Aud cum ninge cu bruși
de brânduși.
E pace la Cluj și ziua se-nclină
spre sud.
Se lungi, se mări.
Mă privește chiorâș,
cu un ochi de ciclop,
cuibărită în mine.
Mi-e zâmbetul – câș.
Mi-e unghia – fildeș
de diamant.
Cu arătătorul gigant,
arăt Doamne, spre Tine!

Amintiri din Hinterland

Aici e o țară.
Și în spatele ei,
altă țară.
Câte genii s-au născut
în curtea din spate.
De unde izvorăsc
fluviile.
Ele se varsă în mare,
când îmbătrânesc.
Generația mea
armiroase a Deltă.

Înaripate viori

Gorunului i se duse faima
că e nemuritor.
Avea în cuiburi înaripate viori.
Despre care un lutier din cetate,
se-ntreba în gând, cu mirare:
– Cine a mai văzut privighetori
să asude în nopți de trudă,
încât iarba să fie udă, în zori?
Azi încerc să retrăiesc spaima
Gorunului, când aude
cântecul de securi.
Vocea cui vorbea din scorburi?
Spaima Mea?
Spaima Lui?

Gând la gând

Iubita mea – crin între urzici.
Cuvânt nerostit
și bici de mătase, cu nuri.
Mi-e patima, grea.
Căci ai un lipici
care mă ține legat
în plase de fluturi.
Din când în când
îmi lipesc tâmpla, de tâmpla ta,
gând la gând.
Ești un basm nepovestit,
o pasăre cu oase de vânt,
o ramură frântă.
Azi te alint cu un cuvânt uitat.
Un ban de argint, rămas orfan,
în sat.
Îți recunosc mireasma de sine.
Îți adulmec colinele, line.
Ochiul din pântec
și inima care cântă
un cântec.

Suspin

Dumnezeule, care mă cerți,
care mă ierți.
Mi-e sufletul tot mai mare.
Mi-e inima tot mai stâncă.
Sufăr încă, am o supărare,
pe mine însumi.
E plânsu-mi.
E vântul  care smulge din rădăcini
Gorunul Horii.
E roata morii.
Mi-e cugetul plin
de înserare.
Mi-e solitară veghea.
Mi-e visul o povară.
Tatălui meu, închisul,
îi port în taină zeghea.

Necrolog

Dealul acela trist,
din copilăria mea,
era un cosmodrom secret.
Un siloz cu suflete de om,
așezate, carte lângă carte, în cant.
Acolo, sub tutela lui Dante,
omenirea intră în neant.
Drept urmare am scris
un necrolog optimist
pe hârtie roz.
Am săpat de zor, ani în șir,
sub podea, în abis.
Să dezgrop cuibarele duhurilor.
Să le respir nemurirea,
Îmi sunt pline hambarele
cu fân din Marele Car.
Trupurile ne rămân pe Terra,
în loc de zălog.
Sufletele:
Nicăierea!

Siberia, în martie

Te rog să mă divulgi.
Să mă înculpi, să mă culci
sub bruși de ninsoare.
Când ninge cu soare fulgi,
în poeni presărate
cu bulbi de brânduși.
E plină Siberia, în martie,
de dizidenți ruși.
Romancieri geniali.
Hamali triști.
Edecari miopi.
Dictatorii nebuni,
Cu Luna-n Goruni,
Trag istoria-n gropi.

Către Cetitor

Păsările îmi scriseră
numele pe cer.
Peștii îmi scriseră
numele pe apă.
Cârtițele în pământ.
Să sper că la capăt
ești Tu, Cetitorule!
Privesc apa, cerul țărâna,
care nu vorbesc.
Numai mâna scrie cu pana,
cu sapa.
Mreana, șarpele, corbul,
nu fac istorie.
Nisipul nu are memorie,
nici trecut.
– Nu știu citi!
Spuse orbul.
Și îmi pipăi chipul de lut.

Te aștept

Unde e Mama?
Nici ea nu m-ar putea apăra
de mine însumi?
Există o Frică
de care doar Mamele
ne-ar putea apăra.
Cred că ele se întorc din moarte
și rostesc rugăciunea
de apărat pruncii.
Că pentru Mame
rămânem prunci pe veci.
Ele se întorc invizibile
pe avioane de hârtie,
pierdute, când eram copii.
Cu smeiele de hârtie și vânt,
le aud foșnind,
ca frunzele toamnei.

Frisoane

Noaptea, pe la cântători,
tremuram de reci frisoane.
Zumzet de albine-trântori.
Fulgere cu dinți de fiară,
clănțănind șuierători.
Mă dureau, fiori, ca spinii.
Îmi cântau în piept ordii
și viori de Paganini!
Se zvonea în gând o știre.
Mestecam în gură, ceară.
Chicoteau cu un râs subțire,
greierii în nopți de vară.
Pleoapele-mi sunt grele, Ioane!
Presimțiri de toane rele
nopțile coarne de taur.
În urechi îmi sună goarne.
Cârduri, trec lebede negre.
Mărgele de aur.
Anii!

Geneză

Dintr-o scânteie de fulger
s-au ivit pe cer o mie!
Dintr-o falangă de deget
făcui creangă, făcui cheie
și Cuvânt în strai cu ie.
Dintr-o așchie de coastă,
o frumoasă – coz, femeie.
Din moloz de vorbă proastă
și din otova Voroava,
mi-am ales nevastă – Slova!

Domnul Arghezi

E singur, e stungher!
Domnul Arghezi a căzut din cer.
Dar unde-a fost căzut e rană.
Cuvinte grele, vorbe de ocară.
El semăna cu sine, doar cu sine!
Îi pasă doar de călimări și pană.
Venit din Lună? Călător din stele.
Căci își găzi la noi casă și masă,
dor de țară.
Într-un târziu, pe-o miriște pustie
săpă fântânile cu apă vie.
Domnul Arghezi îmi bătu la ușă.
Își căuta străbunii în cenușă.