Pentru Mircea Vaida-Voevod ziua de 9 decembrie reprezintă linia de demarcație care îl va duce în tabăra octogenarilor.
O sărbătorește printr-o bogată și apreciată activitate de poet, dramaturg, prozator, critic și istoric literar, eseist și reporter, dar mai ales prin demnitatea cu care apărără un trecut familiar plin de jertfe, și lovit de vicisitudinile unui timp revolut.

     Vocea sa răsună periodic în Agora, aducând aminte de blestemul strămoșesc al ignorării datoriei față de națiune, de plânsetele iobăgeşti care vin prin timp până la noi, de fermitatea dârză a unui Horia și Iancu, el socotindu-se un urmaş de drept al ținutului Zaran-duui, pe care îl înnobilează prin scrisul său dăruit. Și-a pus existența la temelia slujirii literaturii române, prin studii fundamentale despre Blaga, Sextil Puşcariu, St. O. Iosif, Budai-Deleanu, atrăgând atenția asupra unui patrimoniu viu și încă plin de puternice resurse mobilizatoare.
     A lucrat ani de zile în redacția revistei „Tribuna, a participat la întemeierea altora („Prag de lume” din Alba), a editat volume despre Marea Unire și a scos de sub tipar cărți care aduc în prim plan viața și activitatea bunicului său, premierul Al.Vaida-Voevod, care și-a dedicat întreaga viață luptei pentru emanciparea românilor de sub stpâniri străine, ca apoi copiii săi să simtă din plin opresiunea comunistă, fiind întemnițați, marginalizați sau sfârșindu-și existența prea devreme. Aşa s-a întâmplat și cu tatăl scriitorului nostru, inginer la Brad, cu fratele său şi nu în ultimul rând cu el, ca student, când a trebuit să treacă prin purgatoriul de cadre al regimului, aşa cum bine a zugrăvit aceste tribulații in romanele sale, cu adânci rădăcini în inima Transilvaniei, Corinda, Zile în ciubul păsării sau Portrete despre pământul țării. Abia după evenimentele din decembrie 1989, a putut să revendice și să capete proprietățile familiei, luptă epuizantă, sfârşită prin retragerea ostentativă din lumea culturală și din viața publică în casa de la marginea pădurii Făget, lăsând patimile şi ambițiile să se ostoiască singure. Însingurarea nu a însemnat abandonarea scrisului şi a preocupărilor intelectuale, doar că liniile anahoretismului au lăsat urme tot mai vizibile în imaginarul său sufletesc. Poeziile din ultimele volume propun teme grave ale confruntării cu amenințările ființei, cu „trecerea” și cu vicisitudinile istoriei, o rememorare adâncită și uneori dramatică a etapelor unei vieţi pândită de numeroase capcane. Temele aduse în atenția cititorului au ca principală trăsătură contemplația, reînvierea trecutului ca formă de demnitate, regăsirea filonului baladesc ca elogiu al unei seminiții luptătoare, încorporarea peisajului transilvan și a icoanelor sufletești din Munţii Apuseni ca formă de arhaitate și continuitate.Predomină poezia elegiacă,
stările de crepuscul şi de întomnare fizică, trecerea și îmbătrânirea. Toate acestea sunt reluate şi aprofundate în cel mai recent volum de versuri al său, Dacă voi pleca în Brazilia (Risoprint,2021), unde avem de-a face cu un eu spiritualizat și problematizat, cu simboluri şi metafore pregnante. Comuniunea cu strămoşii e văzută ca o „plecare la Brazilia”, iar amintirile unei istorii zbuciumate ca o pavăză a Zidului din nord. Volumul de față e de fapt o bogată antologie de autor, cu versuri anume alese ca să sublinieze traiectoria destinului, ilustrat în versuri de o mare diversitate și complexitate, traducând răspântia lirică în care se află creatorul în momentul de față, un adevărat labirint lăuntric, plin de profunde semnificații.
     E un volum sumă al tribulațiilor și incertitudinilor sale ridicate la rang de viziuni, ca oglinzi ale unui suflet torturat, aflat în căutarea unor certitudini „incerte”. Anvergura luptelor cu destinul este adeseori contextualizată prin atribuirea unei culori locale specifice, vizând crepusculul unei artistocrații de sânge, măcinată de inexorabilul timp al unei implacabile amprente a solitudinii. Gestica stilizată a trăirilor, hieratismul straniu al„umbrelor” obsedante conferă poeziei din acest volum o individualitate aparte, o dimensiune a unui trecut de decadență, de permanentă restrișe spirituală.
     Impresionează ciclul baladesc Livada lui Platon, unde comunicarea lirică se impregnează cu irizări filosofice şi speculative, legate de meandrele existenței și în care personajul Jeronnimo dobândeşte ascendenţe renascentiste și villoniene.
     Acea mânie surdă, mocnită, e comunicată la nivelul unei confruntări indelebile: „Am folosit Cuvinte grele, fără frâu/ În care pâlpâie mânia/ de-abia le ţin în corfa/ grea de petre srânse/ din prundiş de râu./ Şi nestemate din Infern./ Hazardul le produce la răscruci,/ unde le-am cules./ E marfa Crișului, înşelătoare,/ căci ascunde nuci de aur/și brăţări de sare./ Cu ele mi-am plătit în cer chiria /Sunt vorbe de eres./ Letale. /Cu duh aurit le-a scris un îndărătnic./ Urmează negrul sfetnic:/ Noaptea!”(Cuvinte grele).
     Poet profund, cu arcuiri metaforice şi de expresivitate care ţin de fondul profund, temeinic al poeziei noastre, Mircea Vaida-Voevod dovedeşte acum, la cei 80 de ani, o tinereţe lirică convingătoare şi plină de autentic parfum de epocă. Îi dorim La mulţi ani!

Mircea Popa

PORTRET ÎN TIMP

Îl cunosc pe Mircea Vaida-Voevod încă din studenție. Atunci ne uimea pe noi, majoritatea studenților veniți de la țară, că în Cluj trăiește descendentul unei familii aristocrate autohtone, al unui prim-ministru al României și când l-am întâlnit m-a impresionat comportamentul său elegant și în același timp efortul natural de a se adecva, de a trăi demn și senin, cel puțin în aparență, în lumea de atunci. Mircea Vaida purta o povară extraordinară, în sesnsul bun și chiar dacă nu mai era după șaizecișicinci la vedere, un stigmat al societății, a purtat-o cu demnitate, mai mult chiar a încercat să-și impună noblețea prin scris. Dacă ne uităm în orice dicționar serios de istorie literară, Mircea Vaida-Voevod are în urma sa o opera remarcabilă, o operă însemnată de poet, critic literar, istoric literar, a realizat ediția Ion Vinea, urmată de o polemică celebră în epocă, zic polemică pentru că era în prima lui tinerețe (are mai multe tinereți, asta-i a doua) era, spuneam, un foarte bun polemist, eu l-am citit, încă înainte de a veni la facultate, în Tribuna, unde avea foarte interesante articole, chiar lecții de poezie, comenta poezia contemporană de atunci foarte critic, dacă ne uităm în urmă cred că a avut în mare parte, sau aproape în toate cazurile, dreptate, pentru că cei pe care i-a desființat, să zicem, atunci, chiar au căzut în uitare.
L-am descoperit apoi ca prozator cu acel roman evocat de Mircea Popa, despre familia Corinda. Despre el n-am scris, dar am scris de câteva ori despre poet. L-am redescoperit pe Mircea Vaida-Voevod după ’90, când a făcut reportaj, ziaristică de război, el chiar a fost în aceste spații evocate în cartea pe care o lansăm, Oameni din Babilon. După ’90 a scos și un volum de reportaje, despre care iarăși am vorbit la o lansare, erau niște reportaje surprinzătoare chiar din câmpul de luptă, în spațiul fostei Iugoslavii și mie mi-a plăcut că a văzut foarte corect lucrurile. Știți cum s-a împărțit atunci societatea românească, dar mai ales Occidentul, care a văzut doar un singur vinovat. Mircea Vaida-Voevod a văzut foarte clar lucrurile la fața locului. Romanul Oameni din Babilon redă întâmplări temeinic cunoscute reporterului de război.  Este un roman cosmopolit în esență, în sensul tematic, sub metafora aceasta a Babilonului, e un spațiu unde se vorbesc, fără un dialog propriuzis, diverse limbi, o realitate carnavalescă, pe dos, cu personaje grotești. Dar nu numai. M-a surprins diversitatea personajelor  din fosta lume comunistă , din noua lume de la noi și de aiurea, o stare de dezagregare în care autorul se simte implicat dar și străin. Metafora spitalului de psihiatrie vorbește despre o ambianță în care protagonistul, un om normal, se află la marginea nebuniei, însoțit mereu de Mașa, un personaj feminin deosebit, o ascendentă a anarhistului Bakunin, de o expresivitate și consistență, formidabile. Am să închei cu o confesiune a sa, acea povară a tinereții lui despre care vorbeam: „Mă simt străin în generația mea, m-am născut într-un timp străin, gândurile mele se adresează mai mult delfinilor, decât oamenilor”. E metafora delfinului, eșuat pe mal. Dar eu nu cred că Mircea Vaida-Voevod a fost de fapt un străin de generația sa, a fost și este un om foarte activ, noi l-am simțit întotdeauna cumva, din generația noastră. Acum și mai mult”.

Petru Poantă, decembrie 2010

MIRCEA VAIDA-VOEVOD – 80 DE ANI
ANIVERSARE VOEVODALĂ

Coborât din neam voevodal, Mircea Vaida-Voevod nu s-a simţit strivit de aura înaintaşilor, ci, dimpotrivă, s-a considerat dator de a prelua şi de a promova idealurile predecesorilor, filtrându-le prin erudiţia, competenţa şi sensibilitatea scriitorului, care lasă moştenire semenilor o operă bogată, rotundă şi complexă, de o certă valoare literară, istorică şi filozofică, puternic amprentată de sensibilitatea şi de harul poetului.
Poate nu e întâmplător faptul că nepotul lui Alexandru Vaida-Voevod, personalitate istorică de care se leagă actul patriotic al Marii Uniri, s-a născut în luna împlinirii gândului de unitate a neamului său şi în preajma Marelui Praznic al Naşterii Mântuitorului. Prin bogata sa operă literară, nepotul împlineşte o simbolică reiterare a aspiraţiilor ce năvălesc din urmă, sperând în renaşterea şi consolidarea lor în prezentul derutant.

La împlinirea celor optzeci de ani ai vieţii, umbriţi de-a lungul vremii de nedrepte şi de dureroase încercări, Mircea Vaida-Voevod are bucuria datoriei împlinite, oferind semenilor valoroasele sale volume de versuri şi de proză, în care realizează o impresionantă monografie spirituală, adevărat testament de suflet pentru contemporani, dar şi pentru generaţiile viitoare. Cu tenacitatea patriotului, a ţesut, cu migala unor răscolitoare sentimente de dor şi de apartenenţă la istoria neamului său încercat, episoade din trecut, cugetări şi nostalgii, parcurgând calea spinoasă a clarificării, realizând un act de dreaptă reaşezare a adevărului istoric, împlinindu-şi datoria sufletească faţă de cei care au fost şi care sunt, mai ales în spaţiul transilvănean, în Zarand, unde Horea şi Iancu glăsuiesc încă, printre şoaptele gorunilor, despre demnitatea şi curajul predecesorilor, lăsate moştenire urmaşilor.

Cu ani în urmă, în Bradul copilăriei, ca elev al Liceului „Avram Iancu”, s-a modelat intelectual şi uman, beneficiind de lumina şi spiritul unor dacăli de înaltă ţinută morală şi profesională, în preajma cărora a descoperit tainele lumii şi valorile tradiţionale, care depăşesc graniţele spaţiului şi timpului. Hărţuit pentru originea sa socială, absolventul de liceu s-a angajat la Trustul Aurului din Brad pentru a se „primeni social” la locul de muncă. După un an, cu statut de fost muncitor, a devenit student al Facultăţii de Filologie din Cluj, remarcându-se chiar din primii ani prin intervenţii şi lucrări ştiinţifice de o înaltă ţinută. Pentru colegi, au rămas de neuitat seminariile de literatură română, universală sau de literatură comparată, în care studentul Vaida, apreciat pentru disponibilităţile sale, expunea interesante opinii despre operele unor remarcabili scriitori din literatura română şi universală. Pe lângă generozitatea informaţiei, care presupunea o bogată lectură selectivă de specialitate, permiţându-i asocieri surprinzătoare, glasul său calm, cu inflexiuni lirice păstrate în timp, cucerea asistenţa, creând o atmosferă magică, propice receptării. Cu toate acestea, a fost târât într-un simulacru de proces şi exclus din Asociaţia Studenţească, fiind acuzat că este nepotul lui Alexandru Vaida-Voevod, trecut atunci „la index”. Johann Wolfgang Goethe afirma că: „Nu putem ajunge la cer, până nu străbatem Pământul şi Iadul”. În acei ani ai formării sale, studentul Vaida a cunoscut Iadul hărţuielilor şi Pământul spinos al frustrărilor. Şi totuşi, faptul că fusese victima nevinovată a unor absurde conjuncturi istorice ale anilor 55- 65 nu l-au demobilizat, ci l-au convins să dezvolte „talantul creaţiei”, harul cu care fusese înzestrat de la naştere, trudind pentru a-l spori şi a-l valorifica, împlinindu-şi astfel o datorie nu numai faţă de contemporani şi înaintaşi, ci şi faţă de urmaşi. A devenit o prezenţă activă şi apreciată în paginile revistelor clujene, iar în anul 1969 a debutat editorial cu volumul de poezii „Cenuşa verde”, metaforă cu o mare încărcătură afectivă şi filozofică, ale cărei semnificaţii se reiau şi se amplifică în mare parte dintre operele sale ulterioare, în versuri sau în proză, evidenţiind durabilele legături dintre generaţiile din care ne tragem seva, împlinindu-ne rostul pe acest pământ.

Temele majore, în jurul cărora se grupează scrierile sale, sunt concentrate în acest volum, în care crezul poetic reverberează sensibil şi profund, dezvăluind „ propriul său suflet liric şi, totodată, lumea de predilecţie spre care se îndreaptă gândurile şi nostalgiile sale” (Victor Felea). Conform afirmaţiei lui Nicolae Manolescu, în acest volum se evidenţiază acel „transcendent care coboară”, dezvăluind coordonatele durabile ale existenţei, prin relaţia viaţă-moarte, trecere-permanenţă, mit-realitate autohtonă, ideal- jertfă etc. Prin clepsidra vremurilor se scurge seva celor care au fost, ridicându-se înspre cei care suntem, căci această legătură dintre generaţii este nu numai subterană, ci şi cosmică: „ Apele se întorc prin cer, prin pământ,/ Se aud dibuind pe câte o vale în sus,/ Încă o zi…va veni noaptea cea lungă,/ Apele vor porni îndărăt spre izvoare/ Cu toţi morţii în picioare!” ( Strămoşii- din vol. „Cenuşa verde”). Metaforele bogate în semnificaţii, grele de dor şi de cugetare, se regăsesc înnoite şi în volumele de poezii „ Templul de sticlă; Marginea lacrimei; Cetăţi şi călătorii; Extaze; Brocarturi şi pănură”, în care trecerea şi permanenţa, Dălimanul, Bradul, Crişul, chipul lui Horea şi al Iancului devin emblematice pentru zbuciumul căutărilor şi al înţelegerii celui care slăveşte aspiraţia milenară înspre continuitatea neamului, a neatârnării, a adevărului şi a dreptăţii. Poeziile din volumul „Pod peste Balcani. Poeme sumbre” condamnă violenţa şi agresiunea, pledând poetic pentru paşnică înţelegere.

Reluate selectiv, adăugându-li-se şi poezii inedite şi titluri mai noi, în volumul „Ca o rană cunoaşterea”, poetul dezvăluie dureroasa rană a înţelegerii transfigurată poetic, topind profunde înţelesuri, precum rezultă din prefaţa cărţii, semnată de Dumitru Micu: „ bătrânul Ardeal, ţara în întregul ei, şi-au găsit în Mircea Vaida-Voevod un nou cântăreţ; nou nu doar în ordine cronologică, ci şi în aceea mai subtilă, a sensibilităţii şi a expresiei”.

Realităţile cotidiene devin pretexte pentru adânci reflecţii filozofice, frecvente în operele scriitorului : „Din mărul împărţit pe jumătate/ îţi dau jumătatea cea mai mare./ Niciodată, draga mea, jumătăţile/ nu sunt egale. Niciodată nu putem fi/ la fel de fericiţi, de nefericiţi,/ greutatea suferinţei din noi aceeaşi nu e,/ balanţa oscilează” ( Jumătatea cea mai mare, din vol. Extaze). Temele preferate vibrează liric în volumul „Poeme de la Gorun” – 2015, în care poetul reînvie forţa unui neam de patrioţi zărăndeni, în frunte cu Horea şi Iancu, slujind aspiraţiile celor mulţi, conservate în trăinicia gorunilor, cu rădăcinile adânc înfipte în istoria Zarandului. Volumul de poezii „Stând în jilţ” ( 2016) reprezintă o confesiune-testament a autorului, confruntat cu alunecarea în crepusculul anilor, cugetând la ceea ce a trăit şi nu poate uita, la ceea ce este şi-l surprinde, la ceea ce va fi şi-l nelinişteşte.

Polivalentul scriitor a abordat, cu responsabilitate profesională, o diversitate de genuri şi specii literare, impresionând prin acurateţea construcţiei şi prin noutatea perspectivei a ceea ce este temeinic clădit pe adevăratele valori ale existenţei noastre. În aceeaşi ardere scormonitoare se înscriu şi romanele cu infuzii autobiografice, reluând personaje şi întâmplări din neamul Corindeştilor, suprapus familiei autorului. Coordonatele epice se împletesc într-o viziune complementară şi complexă în romanele sale : Soarele de la miezul nopţii – 1978; Zile în cuibul păsării-1980; Vânătoarea de vrăjitoare -1986; Corinda- 1988; volumul apărut în limba germană – Das testament des letzem grafem- 1989; Oameni din Babilon – 2010; Corinda – ediţie dfinitivă – 2011; Testamentul ultimului conte – 2014.

Personajele romanelor lui Mircea Vaida – Voevod se individualizează prin secvenţe retorspective şi introspective, printr-o largă paletă de procedee abil valorificate de autor. Acţionând în împrejurări declanşate de conjuncturi socio- politice, filozofând şi meditând asupra profundelor sensuri ale existenţei omului şi ale permanenţei naţiunii, împletind vraja unor omeneşti şi răscolitoare poveşti de dragoste, eroii cărţilor contribuie la recompunerea unor perioade istorice, cărora scriitorul le conferă profunzime şi claritate. Cei desprinşi din arborele genealogic al acestui neam nu-şi trădează idelaurile, căci : „Neamul Corindeştilor, prin destinul său, prin tot ceea ce grăieşte istoria spiţei, a fost hărăzit să îmbrăţişeze lesne orice era împotriva jugului de fier al oprimării naţionale, tot ce se opunea deznaţionalizării”. Săpate în suflet şi în minte, cuvintele curg, măsurând existenţa unor identităţii reale, devenite personaje de roman, în care ficţiunea se clădeşte pe realităţi istorice, reaşezate de nepot pe fundaţia solidă a unor adevăruri de netăgăduit, trucate în anii dictaturii de către mentalităţi bolnave şi absurde. Autorul pune sub reflectoarele conştiinţei patriotice, ale iubirii de neam şi de ţară, nobleţea idealurilor, dar şi destinul dramatic al Corindeştilor, peste care au trecut şenilele istoriei, în conjuncturi social-politice potrivnice adevărului şi crezului patriotic. În ciuda vicisitudinilor care i-au rostogolit, oamenii au rămas verticali, consecvenţi idealurilor, legaţi de locuri, căci: „Un Corinda nu fuge! Mai bine crăpăm decât să ne părăsim pământul!”.

Scriitorul exprimă cu discreţie sentimente de emoţie filială, de ataşament faţă de locurile cunoscute, faţă de personaje peste care se cern incertitudinile sau absurdităţile acelor vremuri „în care oricine poate nenoroci printr-un simplu anunţ necontrolat”. Lirismul specific scriitorului ne cucereşte prin profunzimea cugetărilor asupra existenţei omului, în general, şi a demnităţii celor trecuţi prin iadul suferinţelor, în special. Emoţia urmaşului şi sensibilitatea poetului se învăluie nostalgic şi, în acelaşi timp, dureros, în destăinuirile epico- lirice din scrierile amintite.

Truda filologului şi exigenţa profesorului universitar erudit, neobosit în investigaţiile sale literare, au rodit în lucrări de critică şi de istorie literară (volumul „Ospăţul lui Trimalchio”, în seria „ Monografii”- vizând operele lui Sextil Puşcariu, Ion Budai-Deleanu, Ştefan Octavian Iosif, Lucian Blaga), ca şi în competenţa şi acurateţea cu care a alcătuit şi îngrijit apariţia seriei de „Opere”, vol. 1-5 ale lui Ion Vinea, volumul „Fefeleaga” de Ion Agârbiceau, romanul „Craii de Curtea-Veche” de Mateiu Caragiale şi volumul „Teatru” al lui Nicolae Iorga. La acestea se cuvine să adăugăm „Antologia, traducere, studiu introductiv şi note bibliografice – Cântece de la izvorul Dunării. 51 de poeţi germani contemporani”(1991), dar şi studiile apărute în limba germană „Lucian Blaga. Ein die deutsche literatur” (1992) şi „Lucian Blaga. Ein rumanischer sichete und die deutsche literatur” (1992), vizând relaţia lui Lucian Blaga şi literatura germană. Reluarea şi completarea unor studii, articole, eseuri despre literatura română în volumul „Turnul de fildeş”, cu subtitlul „Însemnări solitare despre literatura română” (2003) descoperă asemănări surprinzătoare între conţinutul ideatic al operei unor scriitori din literatura română şi cea universală (Ion Budai-Deleanu „Ţiganiada” şi Mihai Eminescu „ Scrisoarea III” sau „ Împărat şi proletar” cu operele lui Montesquieu şi J.J.Rousseau). Trimiterile şi asocierile inedite, în contextul cărora se cuvine a înţelege mesajul patriotic al operei literare asupra căreia se opreşte autorul, adăugând incursiunile comparatiste asupra altor literaturi, dezvăluie clarviziunea cugetătorului pe tărâmul istoriei, de care nu poate fi ruptă geneza oricărei lucrări literare. Referindu-se la aceste „medalioane”, Nicolae Manolescu afirma : „Prin scrierile lui cele mai bune, Mircea Vaida este, fără nicio discuţie, un critic original, o minte îndrăzneaţă şi pătrunzătoare”. Se cuvine a remarca faptul că autorul valorifică, într-o manieră nouă, temeinice cunoştinţe istorice, filozofice şi mitologice care se adaugă competenţei literatului şi lingvistului.

În volumul „De la Inorog la Paşadia. Filonul Balcanic în literatura română”- 2004, autorul conturează admirabile portrete, în care „criticul e însoţit de scriitor”, căci sunt „ eseurile unui român transilvănean, care meditează asupra aşezării casei sale în imediata apropiere a Balcanilor” (autorul- în prefaţa „ Argument”).

Lista impresionantă a scrierilor lui Mircea Vaida-Voevod nu e încheiată nici cu ceea ce a mai publicat (Mitologii critice – 1978; Povestiri despre pământul ţării – 1979; Piesa de teatru „Execuţia se repetă” – 1984; Conjuraţia împotriva Jugoslaviei – 2001), dar nici cu ceea ce va mai publica, frământat de aceeaşi dorinţă de a-şi folosi harul spre îmbogăţirea noastră spirituală.

Referindu-se la recentul volum de poeme „Stând în jilţ” (2016) al lui Mircea Vaida-Voevod, apreciatul scriitor clujean Mircea Popa îi conturează admirabil profilul: „Om de cultură profund, a cărui biografie în vremi de restrişte a stat sub semnul bunicului său, Alexandru Vaida-Voevod, cu un tată supus la ani de recluziune forţată prin gulagurile comuniste, urmaş al uneia dintre cele mai vechi familii din Transilvania, Mircea Vaida -Voevod simte cumplita ironie, devine un cronicar al ceasului de faţă.” Aureolând parcă aniversarea din decembrie 2018 a celor peste şapte decenii de viaţă, cartea aceasta este o metaforă-sinteză a cugetărilor scriitorului „… autorul unor poeme ale stingerii, amintirii, duratei, rememorării, cutreierate de un timbru aparte, vădind lupta sa orgolioasă de a reface momentele crepusculare ale unui timp revolut ce ne însoţeşte memoria şi nu ne lasă să ne prefacem în istorie fără să-i oferim acesteia zestrea propriului nostru adaus spiritual” (Mircea Popa).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Ziariştilor din ţară, Mircea Vaida-Voevod a fost distins cu trei premii ale Uniunii Scriitorilor, cu premiul Asociaţiei literare „ Burgschreiber” din Bavaria. Neobosit în a se dărui plenar naţiunii sale, a înfiinţat Asociaţii Culturale şi Fundaţii, rămânând, totodată, fidel fiu al Bradului, oraşul care l-a situat între personalităţile cu care se mândreşte, conferindu-i titlul de „ Cetăţean de onoare” al localităţii.

În ceas aniversar, ne unim gândurile şi simţămintele, dorindu-i

Ani mulţi şi luminoşi, la fel de rodnici şi de implicaţi în destinul neamului său !

Livia Fumurescu, în vol. Scriitorii şi istoria, istoria şi scriitorii, 2021