Cuvinte aurite

Cuvântul umilit l-am luat din cenușă,

l-am șters cu mâneca hainei de praf

și l-am aurit – îl țineam diamant

în mănușă, pregătit pentru un nou epitaf.

Briant, lin, singuratic…

Asemeni mușchiului păduratic îl țin

mereu spre nord, spre miaza noapte.

Ca poamele coapte, Cuvintele grele,

Cuvintele – șoapte, întineresc pasămite.

Îmbătrânesc, pe încetul sub tâmplă

căzătoare astre. Se întâmplă să cadă.

Cu măsură de pană și spadă,

poetul se chivernisește din moarte, din ură,

din stele.

Albastre, aurite, Cuvintele mele.

 

Igrasii de închisori

Când eram tineri, proști și dezinvolți,

la restaurantul de stafii din colț,

clienții vechi puteau mânca

ciuperci cu carne de mamut.

Acolo, deci, l-am cunoscut

pe Lordul cel mai vârstnic dintre Foști.

Olog de un picior, nemirosind prea bine.

La început tăcea, să nu se dea de gol.

Dar uneori ieșea din sine,

ca ursul din bârlog,

ascuns într-o manta de Gogol.

Bătrânii noștri buni, bunici, părinți,

vorbeau șoptit. Eu îi puteam ghici din lucruri.

Scrâșneau din dinți și fără dinți.

Ei încă mai păstrau în trupuri,

igrasii de închisori.

Suflete tari, închise porți!

Istoriseau domol basme – nebasme.

Fantasme sângerând de vești

din altă lume.

Unde mai pui, de glume, ce neglume

Povesteau:

Cu nume mari de morți.

El, unul dintr-o mie!

Căci până într-o zi.

Pe scaunul gol,

stătea senin,

picior peste picior.

Stafie!

 

Sub asediu

M-am baricadat în casă.

Am răsucit cheile,

am înfundat broaştele uşilor

cu ghemuri de cârpă.

O simt! Mirosul ei de pământ,

de cârtiţe, îmi tulbură teama.

Mi-ar trebui o puşcă

de vânat lupi, dar n-am

decât un par. În zadar…

Cineva zgâlţâie balamalele porţilor,

sau e vântul destrămat în pustie,

furişat pe cărare.

 

Doar Tu mă cunoşti prea bine,

mă citeşti printre rânduri,

ascunsă în gânduri, ghemuită

în cel mai vechi ungher.

Mi-ar trebui o mătură zburătoare,

pe care să încalec la noapte,

în taină, fără ca bunele rubedenii

să afle că sunt pe ducă.

Spune-le! A plecat în Brazilia!

Dorm într-un ghem de mătase.

E linişte.

 

Umbrele corbilor

Cum știi deosebi un corb de-o cioară?

Bunăoară, cioara se poate vopsi.

Am văzut o cioară gri.

Dar, corbul poate fi

doar negru, negru.

Acest Lord de antracit,

de un orgoliu nemăsurat.

Un individ android, integru.

Trec în stoluri, îmbrăcați în doliu,

zburând spre pisc.

Sunt fericit Sire,

să te port pe braț.

Să-mi veghezi căpătâiul de mire.

Aș vrea să-mi aduci o garoafă în plisc.

Să mi-o prinzi dibaci, la rever.

Când voi pleca forever, în Cer!

Va fi o adunare de conți, constipați.

Inconștienți uzurpatori de ranguri.

Într-o lume sărită, de canguri.

Peste țara surzilor, orbilor.

Umbrele corbilor!

 

Cafea de Brazilia

Poate că mâine va fi o zi potrivită,

când ne vom reuni toată familia.

Vom înscena o farsă numită:

“Plecarea bunicului în Brazilia”.

 

Nu se decretează zi de doliu,

pentru nemuritori – nepoate!

Fiecare ceas e un început.

Timpul îmi lăsă veacul în cont.

Dar pentru a mima nemurirea,

fă din iubirea ta un scut.

Dă-mi un pont și poate

nu mă lăsa să adorm în fotoliu.

 

Cafeaua ar fi un argument pentru vecie.

Aud somnul, cu pas de stafie, de catifea.

A intrat în odaie o linişte grea, casc enorm.

Nu mă lăsa să adorm. Nu mă lăsa.

 

Sudamericanii

Sudamericanii – o risipă de vorbe!

Copacii, piatra, frunzele selvei.

Toate exultă – Cuvinte,

miresmele florii de agavă,

gunoaiele, canalele insalubre,

râncezeala căldurii lâncede,

cuvinte produc-vorbe, vorbe…

Sudalma e la ea acasă,

fără injurii nu se poate trăi.

Gândacii năpădesc resturile

ospățului sardanapalic,

fermentează, pute, putrezește.

Se face rachiu din orice,

dar cel din Cuvinte

e cel mai căutat.

Apoi, marii prozatori îmbătrânesc,

uită tot, gângăvesc,

gânguresc ca pruncii,

Cuvintele – un borhot stătut,

pur și simplu – dispar.

În locul lor nopțile

emană cavalcade de greieri.

 

Ferpare

Aici, Dumnezeu moare,

cântând din lăută.

În Brazilia se caută

gropari și sicrie,

scriitori de ferpare.

Nu se mai citesc romane.

Nu se mai scriu poeme.

În noaptea pustie,

plâng îngeri în strane,

cu glas ce copii.

Omenirea se mută

în glugă de lut.

E nevoie din nou,

de un alt început.

Pe Ararat se găsi

o doagă,

din Arca lui Noe!

Ultima știre ne vine

de la Dumnezeu.

O rugă pierdută,

în care Sie-Și se roagă.

Pe Sine se ceartă.

Se iartă!

 

Filtrând lumini

O tainică vâltoare,

de mii de ani se mișcă în țărâni.

E noapte.

Se întoarce Ciuma travestită

într-o duhoare neagră,

în carul tras de șapte șobolani

bătrâni și înhămați la vechea brișcă

din grajdurile lui Augias.

Eu, n-am recunoscut-o

multă vreme și abia

într-un târziu, după miros.

În sunetul acela, semănând

cu râsul, sau tusea

unui biet tuberculos.

M-a tulburat adânc,

ca o neliniște de reci frisoane.

Ea, nu mai semăna cu sine.

Părea o-nfrigurare,

cu aripi mari de lilieci – perechi.

Săreau din apă peștii zburători.

Căram în spate – gheb, o lume grea

de amintiri din Bucureștii vechi,

sau din Magreb.

Căci, o aștept demult.

Am căutat-o temător în biblioteci,

o carte, în sfori de cânepă legată

(filtrând lumini).

Și cum o răsfoiam, filă cu filă,

foșni!

Foșni deodată.

Sau doar plămânii mei,

ca ferigi de argint,

îmi zornăiau în piept.

Eram un fluture de clorofilă,

filtrând lumini.

Amândoi

Plouă în Brazilia,

cu broaște, cu viruși

aduși de departe.

Dar nu de moarte mă tem!

Chinezi, ruși, români,

vom fi moaște.

Tăcere!

Pe cer trec în turmă mieii primi.

Să ne spălăm pe mâini.

Mai pe urmă, iubito,

O să-ți aștern

pat de fân,

într-o gură de Rai.

Gemeni, vom sta

în copacul bătrân.

Ne vom hrăni cu ghinde,

cu hribe și alte merinde.

Ne vom hodini amândoi

 

Grădina mea

Grădina mea e-un Vatican

al păsărilor care nu mai cântă,

decât în zori, când din adânc vorbește,

sfântă apa din fântâni.

Țărâni pe ochii mei vor crește.

Doi iezuiți – Grivei,

păzesc hotarul.

Aici mi-e codrul, lanul, larul,

umbrite de un cedru vechi, himalaian

și mai catolic decât Papa!

Aici coboară Duhul Sfânt.

Mi-e sceptru – sapa

și Regină pe pământ,

cea care scrise un roman despre femei,

mai chinuite ca Sebastian,

cel săgetat. Pământul meu!

Grădina mea cu pat de brazdă,

îl luă în gazdă pe Dumnezeu!

 

Restaurant chinezesc

Vă recomand un restaurant

pentru intelectuali și țărani.

Nu atingeți clanța la uși!

Între mese, distanța

e de o sută de ani.

Aici se mănâncă bruși de orez,

cu frunze de lotuși.

Pe fiecare metru sunt trei chinezi

și o sută de viruși infimi.

Nu se mai mănâncă

lilieci anonimi.

Trăim încă.

Se caută un ser

pentru morți și vii.

Ne vom trezi încet

din somnul de veci.

Vom avea insomnii.

Nemuritor,

în Tibet, duhul norilor

coboară din cer.

Se mută Sao – Paulo

Aud că Sao – Paulo se mută în cimitir.

Aud că în fiecare minut

se anunță decesul cuiva.

Căutăm un nume de-alint pentru viruși.

Mă mir că mai e loc pentru cei duși sub pământ.

Mă întreb ce va urma.

Și mă tem.

Poți să țipi, cât ești încă viu.

Cât îți mai cântă moara de vânt.

Între patru pereți de lut

vei fi mut.

Sicriele cu aripi

croite anume pentru Poeți,

se vând cu greutatea lor în argint!

Mulți recurg la tăișul macetei.

De-o oră, de când am început să scriu,

cu un roșu creion, acest prozaic poem,

sicriele zburătoare se vând

cu greutatea lor în aur!

Un imens plaur,

de fapt, cel mai mare cimitir al planetei,

a luat-o razna pe Amazon.

Aud că pe cărare de veac,

singurul leac, ar fi să țin mereu

în mână o lumânare.

Pe obraz – un trandafir

și-o compresă de sare.

Ne-a rămas Dumnezeu!

Dar mă tem să respir.

Lorzi și Moromeți

În memoria lui Marin Preda

Aștept pe un peron de gară

un tren ce nu va mai veni.

Mii de pribegi, mii de drumeți.

Pe drum de seară,

Lorzi și Moromeți.

Mereu se află

la răscruci de vreme,

între stăpâni și plebe,

înjurături și ceartă!

Sau râde ciob de oală spartă.

Nu stau alături

în sobor de taină,

Lord cu garoafă

la rever de haină,

și-un Moromete rob

la patru ace.

Tu, Doamne, fă să fie pace!

– Hei! Moromete – Bace!

Ești bogat?

Ești tot în sat – țăran?

Cioban la stână?

Îți dete Cel de Sus – averi?

– Băiete, sunt la fel ca ieri.

Fântână.

 

Colet

Cine știe unde

s-a ascuns Neprevăzutul.

Poate, într-o casă de melc,

sau în ochiul orbului,

când bate cu toiagul în drum.

Acolo nu poate fi deslușit.

Nu vede? Nu aude?

Nu simte?

Neprevăzutul, știe prea bine

încotro și dincotro

bate vântul.

Moartea veni într-un cărucior

tras de vulpi.

Ori, dimpotrivă, stă sus.

E în perna norilor

pe care mi-o îndes sub tâmplă,

sperând să adorm.

Ceea ce încerc să fac.

Ceea ce încerc să uit.

Imaginea cu vecinul nostru,

popă, prohodind!

Și mirosul de scândură crudă

al lăzii în care

am fost împachetat și trimis,

colet, în Brazilia.

 

Şopârla lui Guillen

Nicolas Guillen iubea o şopârlă!

Era o reptilă cu sânge cald,

o excepţie de la regulă.

Văzută din Lună,

era o insulă verde.

Când nu purta ochelari, Guillen o vedea ca prin ceaţă,

i se părea o femeie-sirenă.

Brusc, când îşi punea lentila pe ochi,

redevenea reptila mărilor.

Când îşi scotea vata din urechi

auzea voci, un discurs comunist,

un soldat, purtând bască,

citând dintr-un Manifest vechi.

 

Într-un lan de trestii visez:

Pe o terasă îl văd, cu o sticlă de rom cubanez

şi-o ceaşcă pe masă.

Un poet trist.

Un Ocean.

Guerrillero

Partizanii se întorc călări

din Munții Banatului.

Sunt stafii în care plumbii

gloanțelor sclipesc cenușii.

Gloanțele vechi

nu se dizolvă în Timp.

Cele mai multe – în dreptul inimii!

Cardiologi și istorici

caută gloanțe în amintiri

tulburătoare, ale celor uciși.

Țărâna e un imens muzeu.

Osemintele, dinții – jos printre

hârburi de oale, de cranii goale,

din care fugiră păsări

de cenușă.

Brâncuși,

din Capela Sixtină,

ne binecuvântă cu degetul său

de Suflet.

Aici, în Pământ doarme

un poet împușcat.

O să-i pun pe mormânt –

paratrăsnet.

Plecarea pe Marte

Pare o pagină de carte,

în care pâlpâie vechiul jar,

al unui vis în paragină.

Se pune la cale plecarea noastră

pe Marte!

Acolo o să-mi duc pana de scris,

eșarfa albastră, un bumb.

Într-o colivie, un grangur hoinar,

cules dintr-un lan de porumb.

Ca și Noe, voi lua câte puțin din toate.

O ciocârlie, un corb funebru, un cuc,

un citat celebru.

Din flori – o linguriță de miere.

Un chirurg – as în atacuri de cord.

O livadă cu mere și poate

un manechin împăiat,

din spiță de Lord!

 

Să nu uit pinii din Roma.

Din dieceza Sfântului Toma – hulubii!

Și greierii, câteva mii!

Mi-am cumpărat un telescop enorm.

În el dorm cu viteza luminii.

 

Dileme

Chiar dacă Regele minți în văzul lumii!

Cum să-l renege pe Rege?

În sinea sa,

erau Mici felonii, adică slăbiciuni

de caracter, sau poate

de împrejurări.

Trăiască Regele! La Masa Verde,

sorbind o cupă verde de absint.

Mici felonii,

sau mari trădări, punând la cale.

Porunci din pohtele Măriei-sale.

Ajută-mă să înțeleg, Bătrâne.

Azi, ne muri ultimul Lord.

Căzuse de pe cal.

Au fost Mici felonii? Stăpâne?

Sau un banal atac de cord?

 

Bătrânii

La masa tăcerii nu se rostește

niciun Cuvânt.

Ei stau la rând,

în arșița verii serene.

Tusea lor seacă

trezește hiene.

În fiece seară

străbunul pleacă din frescă.

Un Înger cască mahmur

din țărâni.

Am mască o frunză de brustur,

legată cu sfoară.

 

Dumnezeu cântă la vioară,

pe cumpăna de la fântâni.